Raluca Ciochină în "spatele mesei".

Raluca Ciochină, “Greva tăcerii”, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011.

Numele Ralucăi Ciochină îmi este cunoscut din revistele Suplimentul de Marţi şi Observator Cultural. Pe când activa la cea dintâi publicaţie (nu am verificat dacă o mai face), avea, de fapt, o rubrică intitulată poştalion, şi în care oferea lunar un feed-back începătorilor/încercătorilor într-ale literaturii. Surprinzător (sau nu?), aşa cum am mai spus undeva, ea a fost primul meu cititor (surprinzător pentru că vorbim despre cineva care locuieşte în celălalt capăt de ţară, respectiv în Bucureşti), şi, totodată, primul meu consilier editorial, fiind cea care, urmare a lecturării manuscrisului meu, m-a îndemnat să îmi caut o editură. Cartea care îi poartă semnătura, intitulată “Greva tăcerii”, şi despre care aş dori să scriu câteva rânduri în cele ce urmează, a apărut la editura CDPL (Casa de pariuri literare) anul acesta, fiind volumul ei de debut ca poetă (din nota biografică de la pagina 4 aflăm că – din păcate! – a debutat editorial în proză, în romanul colectiv Rubik, apărut la editura Polirom).

Întâmplător, data trecută am comentat o altă poetă debutantă care se învecinează cu poezia Ralucăi Ciochină prin atmosfera pe care o propune: sumbră, halucinantă, dar şi prin conflictul pe care este construită tensiunea lirică. Astfel, atât la Ioana Negoescu, cât şi la poeta din Bucureşti, avem un focar traumatic şi tramatic, rolul central jucându-l egoul artistic, desigur. Dacă, însă, la poeta orădeancă, în conflictul în care este implicat, acest ego are ca oponent elementul social (medicul), poeta reuşind să îl scoată din ecuaţie, asimilându-l, la Raluca Ciochină trauma este elementul mai puternic, generatorul întregului proces, cea care, în loc de a fi asimilată, înghite chiar actul creator. Octavian Soviany, în prefaţa cărţii, o situează în categoria “poeţilor <retrospectivi>”, în sensul că poeta este “fixată deocamdată cu obstinaţie asupra trecutului”. La ambele poete scrisul devine un proces catarhic, chiar singurul proces catarhic, însă strategia diferă: la Ioana Negoescu disiparea traumei are loc, cum spuneam, prin asimilare, prin acceptare şi substituire forţată, în timp ce la Raluca Ciochină strategia este aceea de a lăsa trauma să se organizeze în jurul egoului artistic, să îl asimileze pe acesta din urmă. În mod firesc, prima strategie (a Ioanei) postulează un act creator extrem de fertil, cu multe explicaţii şi cu detalieri excesive, în timp ce din a doua (a Ralucăi) rezultă o poezie sărăcăcioasă în detalii, o poezie schiţată, codificată, deci cu o puternică tentă simbolistică. Aş putea merge mai departe cu această comparaţie, asociind-o pe Ioana Negoescu cu poetul – medic  generalist, rece, obiectiv, neimplicat, iar pe Raluca Ciochină cu poetul – medic psihiatru, implicat în propriul caz până acolo încât se îmbolnăveşte de el.

Aş puncta, în cele ce urmează, câteva caracteristici care fac din “Greva tăcerii” o carte ce merită atenţie, şi aş începe cu atmosfera, fondul pe care autoarea se lasă învăluită de scoriile trecutului său, o atmosferă sumbră, monocromă, care induce spectralul, fantomaticul, aproape până acolo încât acesta preia rolul realului, de unde o schimbare a funcţiilor ontologice: “din cameră în cameră/ bântui casa tatălui meu/ şi mă văd cum stau ghemuită în colţ […] albă ca varul mă fac una cu peretele.” (pag. 20) Pe acest fond apar patru personaje la care poeta se raportează continuu, după importanţa şi rolul pe care l-au avut în copilăria autoarei. Tatăl, numit Valentin (etimologic însemnând viguros, puternic), este cu siguranţă sursa traumei, cel care, prin simpla apariţie la “ora şase”, provoacă “sfârşitul lumii”. Avem de a face aici cu un abuz, şi încă unul ale cărui puternice consecinţe emoţionale se proiectează atât în planul social (familial, în primul rând): “totul va fi bine/ fără sticlele de bere încă pe jumătate pline/ fără hainele aruncate grămadă/ în mijlocul camerei/ pentru ca eu să le pun încet la loc” (pag. 24), cât şi în cel individual (sexual). Acesta din urmă este mai degrabă sugerat alegoric: “în casa mamei/ unde tata mă cere de nevastă în fiecare zi” (pag: 48), sau prin pierderea identităţii sexuale: “ar fi fost mai simplu să uiţi/ să-mi bag iar toate cărţile-n saci/ hainele-n saci visele-n saci viaţa în saci/ şi să fug din oraş în oraş/ din casă în casă/ din bărbat în bărbat/ dar nu pot/ tot mai visez că umblu goală pe străzi/ de la brâu în jos”, dar şi prin descrierea unor impulsuri de defulare: “mintea mă-mpinge să cred/ că tata e-n fiecare bărbat/ la care mă duc” (pag. 58) La fel ca în traumele narcotice, autoarea sugerează o stagnare a evoluţiei emoţionale prin inserţia acelui personaj numit Ştrumfi :”Ştrumfi plângând, eu plângând/ Ştrumfi are şapte ani” (pag. 71), şi care, din punctul meu de vedere, este un soi de alter-ego al poetei-abuzate, prin el ieşind la iveală valori importante, dar microdimensionate (termenul lui Octavian Soviany este acela de “gulliverizare”), precum dragostea: “în pădure Ştrumfi şi cu mine stăm îmbrăţişaţi/ eu sorbindu-l din ochi pe Ştrumfi”, sau adevărul: “când visez că Ştrumfi vorbeşte/ mama vrea să-i pună mâna la gură/ să nu ştie nimeni/ ce se întâmplă la noi acasă/ că e ruşine” (pag. 65)   În consecinţă, perspectiva fetei abuzate în acest cadru familial asupra tatălui este hiperbolizată în conjuncţie cu statutul său emoţional pueril: “în familia mea/ tata e monstrul cu şapte capete/ care-i zice mamei/ că e urâtă” (pag. 44) În contrapondere cu figura tatălui apare figura bunicii (mamaia), nicidecum cea a mamei, iar tataia, adică bunicul, este tatăl surogat, este cel care asigură formarea, educaţia fetei, căci “spune povestea aşa cum ar trebui s-o ştiu” (pag. 34), şi  este cel care ar vrea, dacă ar fi posibil, să repare ceea ce tatăl natural a distrus: “tataia ar vrea să-mi intre în cap şi să rămână acolo” (pag. 34). Relaţia dintre mamă şi fiică este inexistentă: “mamă, tu nu ştii nimic despre mine” (pag. 15), în contextul dat mama având rolul de a oferi protecţie şi, prin aceasta, echilibru, rol pe care nu şi-l asumă. Din acest motiv ea este comparată cu o “păpuşă din şifonier/ pe care nu am voie s-o ating” (pag. 40). Cum spuneam, bunica este cea care asigură zona de refugiu, ea contrapunându-se figurii parentale ca un ideal de trăit/ urmat: “din spatele mesei/ o visam pe bunica mea cu sandale roşii în picioare” (pag. 37) (trebuie menţionat aici faptul că expresia “din spatele mesei” semnifică actul creator poetic, el revenind continuu de-a lungul grupajului.) De asemenea, “bunica” este cea care “nu mă lasă niciodată singură” de lângă figura ei nelipsind trimiterea către escatologic, către religios: “mamaia vrea să ştie viaţa mea de dincolo/ şi în fiecare noapte/ se culcă cu biblia sub pernă/ ca să nu-şi mai bată nimeni joc de noi vreodată” (pag. 47)

Poate că acestei cărţi îi lipseşte ceva, căci sunt intrigat de puţinătatea ei (majoritatea poemelor sunt scurte, cum spuneam), dar, pe de altă parte, nu ştiu dacă ar mai fi ceva de adăugat. La o adică este vorba de o carte-obsesie, adică despre ceva înfiorător de intim. Prin urmare, nu aş avea nimic de reproşat autoarei, dar nici nu m-aş putea lăuda prea mult cu efectele benefice sau şocante ale lecturării cărţii ei. Aş încheia, însă, menţionând că, în centrul acestui tablou sumbru, în care sunt schiţate cu mijloace simbolice figurile celor patru personaje care compun copilăria poetei-abuzate, Raluca Ciochină a aşezat un poem-cheie pentru întreg conţinutul cărţii, un poem concluziv care susţine preceptul potrivit căruia înţelegerea unui moment este imposibilă dacă interpretarea lui are loc în afara contextului momentului respectiv, altfel spus: copilăria este o etapă necesară şi nu poate fi recuperată mai târziu. Eu zic că în acest precept se întrevede aspectul militant al poeziei Ralucăi Ciochină: “în ce măsură crezi că te mai poate influenţa trecutul/ povestea lui azi nu există/ în măsura în care totul trebuie respus/ pe înţelesul unui copil de şapte ani/ ce nu pricepe nimic/ şi îi e frică de tot” (pag. 33).

Publicat în revista Tribuna, nr. 225 / 2012

Blogul cărţii şi al autoarei AICI.

Lighioana şi medicul.

Ioana Negoescu, “Jurnal cu tine, o lighioană şi restul lumii”, Limes, Cluj-Napoca, 2011.

Pe Ioana Negoescu o cunosc de câţiva ani, primele discuţii cu ea purtându-le pe clubliterar.ro, pe vremea când acest site abia îşi pornise motoarele. Acolo ne-am citit reciproc o bună vreme şi, cu timpul, am aflat că este medic la un spital de recuperare din Băile Felix. De asemenea, am aflat diverse detalii referitoare la relaţiile profesionale pe care le are cu pacienţii săi (unele cutremurătoare), dar şi altele referitoare la frământările din viaţa ei. Nu exagerez atunci când spun că am fost mai tot timpul informat, pe diverse căi,  despre cutremurele masive care i-au zguduit existenţa, şi că întrevedeam publicarea cărţii despre care e vorba aici, mai exact, debutul său în poezie, apărut anul acesta la editura Limes, şi care poartă un titlu destul de transparent: “Jurnal cu tine, o lighioană şi restul lumii”. Transparent pentru că ţesătura lirică a cărţii poate fi uşor vizibilă/ citibilă şi interpretabilă în şi prin chiar acest titlu al ei.

          Volumul este destul de bine închegat, deşi am simţit în partea a doua o detensionare a lirismului, şi nu întâmplător aici văd primul risc la care se supune autoarea: ea redă totul, ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, atacă toate detaliile din toate perspectivele, le semnifică până la saturaţie (uneori folosind repetiţia unei imagini, a unei culori, dar nesistematic, ca într-un tablou suprarealist în care obiectele se întrepătrund într-atât încât îşi pierd contururile), ajungînd la uzură, şi asta pe fondul unei destul de vizibile lipse de stil. Mai precis, autoarea oferă cititorului un fel de jurnal al introspecţiei, dar cu multe alunecări în spectral, fără a atinge însă religiosul. Nu e vorba de vreo escatologie sau de vreun poem “horror”, ci de o proiectare pe ecranul unei realităţi cotidiene (mai concret e vorba de spitalul în care lucrează autoarea) a realităţii schizoide pe care o trăim, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare dintre noi. În fond omul nu are doar o calitate care, progresiv, ajunge să îl definească exhaustiv, ci dispune de mult mai multe “talente”, fie că acestea pot fi valorificate într-un domeniu, fie că se manifestă în domenii diferite, chiar opuse. Ei bine, cred că tensiunea lirică, în cartea Ioanei Negoescu, îşi trage forţa dintr-o astfel de situaţie, dintr-un tandem în care cei doi ciclişti pedalează aparent şi paradoxal în sensuri opuse. Căci, din ce am citit eu, s-ar părea că medicul Ioana Negoescu urăşte poeta Ioana Negoescu, şi, desigur, poeta Ioana Negoescu urăşte medicul numit Ioana Negoescu. Problematic pentru volum e că acest război este oferit spre lectură şi empatie preponderent din perspectiva poetei, prea puţin a medicului, iar poeta nu este alta decât acea “o lighioană” din titlu. În concluzie, volumul este structurat după principiul diaristic: el redă în detalii stridente o succesiune de mici bătălii interioare în care lighioana trăieşte mai mult sau mai puţin intens sentimente contradictorii faţă de medic.

Cine este, totuşi, lighioana? Din cartea Ioanei Negoescu reiese că lighioana este poetul sau poeta care se ascunde într-un medic oarecare ce-şi consumă viaţa într-un spital oarecare. Problema este, aşa cum sugeram mai sus, că lighioanei îi repugnă trupul în care e prinsă. Sau poate nu atât trupul, cât ce face el. Interpretarea ar putea fi facilă dacă am asocia lighioana cu artistul, adică claustratul benevol, şi medicul cu omul simplu, adică cu responsabilitatea faţă de ceilalţi, socialul, cu toate că însăşi poeta o face: “prescriu o reţetă pentru calmante destul de puternice. pentru câteva clipe îmi asum responsabilitatea” (jurnal de fiecare zi şi noapte). Volumul nu mizează pe un astfel de conflict (slavă Domnului!). Ba aş spune că, în ciuda aparentei uri, lighioana nu îşi doreşte să fi fost altfel. Spitalul îi oferă mediul perfect pentru respiraţia sa creativă. Tensiunea lirică creşte organic pe incapacitatea ei de a controla complet trupul acela responsabil, politicos, supus convenţiei: “ea ţi se întoarce noaptea acasă şi se dezbracă de tine/ te desface în fâşii de neon” (lighioana). Astfel, lighioana vede în acest trup, al medicului, un “câine galben” foarte sugestiv, un soi de animal domestic mort (galbenul este asociat cu purulenţa, cu hoitul) trăind printre muribunzi, făcând ce îi spun aceştia din urmă. Există însă situaţii în care lighioana preia o parte din controlul corpului în care e prinsă (şi se proiectează în contingent cu numele de Gyuri), iar lucrul acesta ne este sugerat în multe rânduri atunci când este depăşită “linia albă continuă”, cea care, de fapt, este însăşi poezia, borderlin-ul (a se vedea poemul cu acest nume în care “gyuri a rămas pe hotar”), starea limită, atât a poetei cât şi a medicului. Când, însă, borderline-ul este depăşit, perspectiva medicului ajunge să substituie perspectiva lighioanei, schimbare de roluri care poate fi fatală (poeta este incapabilă să facă ceea ce face medicul): “îmi amintesc sărutul pe linia albă continuă. întotdeauna am ştiut că/ va exista un sărut înainte de moarte” (acadele) şi “nu ştia că din asta se moare. o singură dată buzele noastre s-au apropiat foarte mult.” (la naiba, ne jucăm cu toate jucăriile). Acest focar liric al grupajului de poeme, interesant şi fertil, îşi pierde din energie pe măsură ce cartea se apropie de sfârşit. Lighioana pare a se domestici, galbenul obsesiv fiind înlocuit de portocaliu (oare medicul-poet ar purta un halat portocaliu?), şi, în plus, ea se retrage parţial pentru a lăsa încet loc şi introspecţiilor medicului pe care le asimilează şi le versifică, desigur: “vegheam la căpătâiul muribunzilor cu oarecare optimism. înţelegeam trecerea şi nu mi se părea o prea mare scofală. moartea mi se părea un simplu cuvânt (aici e perspectiva rece a medicului) […]. nu m-am îndoit de nimic. de fapt am fost sigură că lucrurile se petrec în interiorul nostru şi că suntem nemuritori […] am crezut că sufletul zboară ca o pasăre (perspectiva poetei) […] într-o zi mi s-a părut că şi moartea creşte la loc (o dublă perspectivă – moarte şi nemurire)” (într-o zi mi s-a părut că şi moartea creşte la loc). În cele din urmă, un cititor oarecare ar putea înţelege că “Jurnal cu tine, o lighioană şi restul lumii” nu este decât jurnalul introspectiv al unei iubiri imposibile, lucru destul de adevărat, cu menţiunea că această iubire e redată printr-o prismă suprarealistă puţin defectă.

Aş reproşa autoarei în primul rând lipsa autocenzurii. Există cuvinte, expresii sau chiar versuri întregi care nu îşi au rostul, care explicitează sau chiar repetă ceea ce deja s-a spus într-o altă manieră (acesta e un defect foarte întâlnit la debutanţi). Aş mai reproşa supraîncărcarea cu detalii, procedeu care îngreunează ritmul tensionant, neliniştitor, al conflictului, dar şi uşorul dezechilibru de structură al cărţii dat de faptul că, spre final, autoarea încearcă o temperare forţată a conflictului în cauză. Cartea Ioanei Negoescu este remarcabilă prin aceea că duce versurile pe culoarele şi în saloanele pline cu muribunzi ale unui spital, demonstrând astfel că poezia este la ea acasă oriunde, şi că, indiferent de haina socială pe care o poartă, poetul va lupta pe orice căi pentru a se face auzit. Din punct de vedere strict literar, însă, dincolo de câteva poeme foarte reuşite care dovedesc din plin talentul autoarei, debutul acesta rămâne în primul rând o etapă necesară în procesul filtrării stilistice.

Publicat în revista Tribuna, nr.224 / 2012

Bac şi expoziţii.

Vreo 10 ani am lipsit din viaţa mea. Îmi amintesc vag că mă mai vizitam din când în când, în cate un weekend, perioadă în care, de fapt, abia aşteptam să vină ziua de luni şi să dispar iar la ale mele. Astfel, sâmbăta făceam curăţenie în toată casa şi, în felul acesta, nu aveam treabă cu nimeni din casă şi cam toată duminica mă certam cu soţia pe tema bisericii şi a nevoii sau necesităţii de a merge acolo. E drept, nu pot spune că au fost chiar 10 ani pierduţi, căci de băiatul mai mare cel puţin 2 ani m-am ocupat chiar eu, soţia mea făcându-şi studiile. Dar, oare, m-am ocupat cu-adevărat? Sau doar am pretins că am făcut-o. Au fost câteva seri în care am ieşit cu el la câte o plimbare şi i-am vorbit despre cer, despre planete, despre Dumnezeu şi despre vise. Însă, mai mult de-atât nu cred că am făcut. Multă vreme, amintidu-şi de aceste plimbări, băiatul meu m-a rugat să repetăm figura. Dar n-aveam chef. Alergam toată ziua cu două telefoane la aceeaşi ureche, iar acasă abia mai stăteam în picioare. Aşa că, la un moment dat, mă prefăceam că nu mai aud şi nu mai văd pe nimeni. Sunt convins că dacă aş fi ţinut-o în alergarea aceea după bani (care, oricum, nu mi-au ajuns niciodată), azi aş fi fost acelaşi individ sec, fără chef, cu cearcăne adânci în jurul ochilor, ciufut şi chinuit.
După părerea mea, educaţia unui copil pleacă, într-o proporţie de 99 la sută, de la aceste întâlniri pe care părintele le are cu copilul. Întâlniri fructificate prin discuţii frumoase, discuţii care au rolul de a atrage atenţia copilului asupra intensităţii vieţii, valorizând-o în ochii lui. A-l înscrie şi a-l duce pe copil la şcoală nu înseamnă mare lucru. Foarte mulţi părinţi se limitează la asta, de parcă brusc copilul nu ar mai fi al lor, ci al şcolii, şi culmea, se bat după aceea cu pumnii în piept strigând că ei s-au ocupat de educaţia copilului lor. Şcoala e doar un mijloc de socializare (concurenţa jucând rolul principal) şi de impunere a unui ritm de învăţare. Dar învăţarea se face acasă, nu la şcoală. Iar copilul va fi cu atât mai interesat de propria educaţie, cu cât părintele a sădit în el acest sâmbure de interes. Căci dacă părintele îşi abandonează copilul în faţa calculatorului sau a TVului, cu siguranţă va obţine un feed back pe măsură. Şi se vede foarte clar că asta s-a întâmplat cu noua generaţie, că liceenii de azi au fost realmente abandonaţi în faţa monitoarelor şi, chiar mai mult, au fost încurajaţi spre a fi fermecaţi cu totul de ele.
Personal, mă simt foarte vinovat pentru anii trecuţi, cu atât mai mult cu cât sunt şi am fost conştient de greşeala pe care am făcut-o. De aceea, de la o vreme am început să-mi iau copiii de mânuţă şi să-i plimb ore în şir, discutând cu ei, intrând în fiecare biserică sau clădire cu valoare istorică ce ne iese în cale (şi sunt atâtea în Cluj), vizitând expoziţii etc. Sper să nu mă las prea curând de sportul ăsta. Fiindcă ştiu că Bac-ul, pentru copiii mei, a început deja.

Debutul absolut.

Că tot plouă şi am aşa, o nostalgie, mi-am amintit de debutul meu absolut din revista lui Bogdan Suceavă. A fost în 2001. Întortocheată mi-era mintea încă de atunci. Puteţi citi textul aici AICI.

Pe-acolo pe undeva...

Acolo am omorât, când aveam cinci ani, folosindu-mă de un băţ, şapte bobocei, fiindcă îmi ciuguleau picioarele goale. Acolo mă suiam cu vărul meu în pomi (nuci, pruni, cireşi, vişini, piersici) şi făceam ca maimuţele cât era ziua de lungă. Acolo stăteam noaptea, în curte, pe o pătură, pe spate, şi priveam stelele. Acolo făceam baie într-un iaz, cu vreo 20 de copii, toţi în fundul gol, în timp ce admiram şerpii ce se retrăgeau pe malul celălalt de frica noastră. Acolo am mâncat tone de borş. Acolo am văzut prima momâie (în traducere: fantomă care se manifestă cât se poate de concret, ca persoană în carne şi oase, dar fără a avea voinţă sau inteligenţă). Acolo am văzut primul cadavru descompus, şi am fost plouat cu bomboane în biserică. Acolo am mâncat plăcinte îmbătătoare (se mai numesc DROG, fiindcă umplutura conţine frunze de cânepă cu zahăr). Acolo secundele se numără altfel, nu de la 1 la 10, ci altfel, nu ştiu cum. Acolo pare că Dumnezeu nu se mai ascunde. Păcat, însă, că oamenii sunt tot timpul beţi şi se dizolvă în căldura înăbuşitoare. Şi miroase peste tot a moarte.

Eşti ca într-un vis.

BAZA
Extenuare. Pe scară urci privind în sus. Rareori îţi întorci privirea în jos, pentru a măsura distanţa care te desparte de pământ. Pe scară nu eşti în siguranţă. Pe scară eşti singur. Dacă cineva se află înaintea ta, urcând pe aceeaşi scară, acesta te va pune în pericol. Dacă cineva se află sub tine, urcând pe aceeaşi scară, pe acesta îl vei pune în pericol. Pe scară te poţi trăda. Dacă scara nu este realizată bine, dacă fuşteii nu sunt bine prinşi în corpul scării, vei fi în pericol. Scara însăşi se poate destrăma. Dacă un singur fuscel îţi face probleme, vei crede că toţi ceilalţi pe care urmează să urci îţi vor face probleme, iar nesiguranţa va creşte în tine. Dacă pentru o clipă, pentru o singură clipă, pumnul tău se înmoaie, vei fi în pericol. Dacă înaintezi, pericolul creşte. Dacă te opreşti, pericolul creşte. Dacă distanţa dintre fuştei nu este egală pe întinderea scării, pericolul creşte. Dacă o scară se află lângă scara pe care urci, pericolul creşte, căci cel care urcă pe scara alăturată îţi poate distrage atenţia, te poate face să râzi sau să plângi, iar pumnul tău se poate înmuia. Dacă scara aceluia se destramă, acest lucru te va pune în pericol. Dacă scara nu stă bine pe pământ, vei fi în pericol. Dacă scara este suspendată, dacă nu atinge pământul, vei fi nevoit să priveşti doar în sus, căci altă scăpare nu înţelegi să fie.

Nu există cale de întorcere, vei şti asta, chiar dacă creştetul tău se va izbi de un grilaj metalic prin care nu vezi scăpare.

VÂRFUL
Răsuflare. Priveşti în jur. Nu îţi îndrepţi privirea în jos, căci eşti deja deasupra a ceea ce părea de nestrăbătut. Eşti în siguranţă, deşi eşti pe scară. Pumnul tău se poate înmuia, deşi eşti pe scară. Cel care urcă deasupra ta nu te mai pune în pericol, deşi este şi deşi încă eşti pe scară. Tu nu mai pui în pericol pe cel de sub tine, deşi eşti şi deşi încă este pe scară. Ai vrea să înţelegi de ce poţi da mâna cu cel care urcă scara de lângă tine, deşi te afli şi deşi încă se află pe scară. Dar atingerea celui de lângă tine luminează, pentru că eşti scara lui, deşi e pe scară, pentru că e scara ta, deşi eşti pe scară. Ai vrea să înţelegi, dar la ce ţi-ar mai folosi? Eşti şi este acolo unde Lumina biruie întunericul.

Proiectul poate fi vizionat AICI.
Ei sunt autorii proiectului.

"Când te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?" Matei 25:39

Mărturisesc că atunci când Liviu Mocan m-a invitat să-l vizitez pe Iisus în închisoare, iniţial am fost puţin contrariat. Şi chiar m-am întrebat cine este acest Iisus. Încă îmi scapă semnificaţiile substituirii persoanei Mântuitorului cu un puşcăriaş, un ucigaş, un tâlhar, etc, închis de către oameni din cauza unor motive clare. Căci nu e claustrat acolo ca un martir, ci ca o scursoare a societăţii. Ai spune că, dimpotrivă, cei aflaţi acolo nu au cum să ajungă vreodată în apropierea spiritualităţii cristice. La aceste întrebări nu mi-a răspuns nici burta dubiţei cu care şi în care am plecat de la Cluj către Gherla.

Nu mi-a răspuns nici interiorul penitenciarului, nici feţele deţinuţilor în care sforăia agresivitatea.

Mi-a răspuns acest tablou intitulat "Infirmul cu cap de oglindă" şi realizat de un fost deţinut, pe numele lui Hărănguş Alexandru. Acolo unde se află chipul infirmului este de fapt o oglindă. Orice alte explicaţii sunt de prisos.

Debutul meu în poezie...

cam aşa arată...

Pentru comenzi scrieţi un email editurii la edituravinea@yahoo.com.

O nouă carte veche ieşită (aproape) de sub tipar.

BOOKFEST. Sâmbătă, 28 mai, orele 16.00, la standul editurii Vinea va fi lansat debutul meu în poezie, poemul delahoya. Clujenii ştiu cel mai probabil ce înseamnă delahoya. Nu, nu e vorba de cunoscutul pugilist, ci de festivalul de muzică rave de pe dealul (sau din zona cunoscută drept) Hoia. De subliniat e că majoritatea participanţilor de la acest festival consumă substanţe psihotrope, lucru pe care îl făcusem şi eu. De fapt, volumul prezintă povestea unei halucinaţii, fiind compus din 3 poeme lungi: naşterea (halucinaţiei), poemul cu dinţi (seria de flashuri din cadrul halucinaţiei) şi poemul delahoya (consecinţele schizofrenice ale halucinaţiei). Textele au fost scrise undeva prin 2003 - 2005. Nu le recitisem. Când am fost anunţat că vor fi publicate, adică acum vreo două săptămâni, le-am recitit, cu mâinile în cap. :) Aş spune că am intrat în ele cu buldozerul cenzurii. Am tăiat fără milă. Cred că doar 50 la sută din ce era am păstrat. Vreo 4-5 strofe au zburat la gunoi. Le-am înlocuit cu alte poeme, mult mai puternice, zic eu, situându-le pe aceste din urmă între cele trei mari poeme, ca pe un soi de respiro. Iată şi o strofă din primul ciclu de naşteri:

*

m-am născut în ziua în care mama a băut sânge

din mine

dinţii i se strepeziseră, îşi ducea mâinile la urechi

zbieretele mele îi încălzeau inima

atunci se lupta cu mine şi zicea

ai început să te înroşeşti, din pielea ta firele

de iarbă se nasc precum dinţii, mâinile tale

sunt două buzdugane cu care îmi loveşti ochii 

îmi spinteci pântecele cu limba,

şi vrei să mă înghiţi, îţi spun,

nu sunt dumnezeu, trezeşte-te, sub paşii tăi, luminile

au început să se usuce.

am început să fug şi lumea

se îndepărta de mine. târziu, tatăl meu a ridicat un deget.

m-am oprit. răsuflarea mea acoperea pădurea în care

lupii sforăiau ucişi de viaţă.

aici e capătul, fiule, mi-a zis el, de aici încep ierburile să crească

şi oamenii fug după zei ca după nişte licurici unşi cu miere.

aici ai să te opreşti, întoarce-te,

să trăieşti, să-ţi câştigi pâinea, să te învârţi pe loc

ca o roată ce nu-şi cunoaşte drumul.

întoarce-te!

am fugit. luminile se aprindeau în urma mea,

şi iarba lua foc.

în spate,

hohotele tatălui meu.

Scrisoare către un tânăr care consumă (sau vrea să consume) cannabis.

Majoritatea consumatorilor de droguri a început din curiozitate. Din curiozitate am facut-o şi eu. Prima ţigară m-a făcut să râd ca un imbecil, şi nu prea înţelegeam ce înseamnă asta. Ulterior am înţeles că prima ţigară e de fapt prima cărămidă pe care o pui la temelia unei noi lumi, şi care te va face dependent de ea. Râsul acela incontrolabil şi imbecil, pentru simplul fapt că nu râdeam de nimic, ci numai aşa, instinctiv, era de fapt un şoc pe care drogul îl provoca creierului meu. Nu ştiu câţi dintre voi aţi fumat cannabis; eu sper că nici unul. Dacă aţi făcut-o, probabil că vă amintiţi de această reacţie organică ciudată. Din câte am citit şi am auzit, la unii are loc o reacţie inversă, respectiv au o stare de anxietate la fel de incontrolabilă şi de inexplicabilă. Aceştia din urmă de obicei se mulţumesc cu această singură experienţă, în ce priveşte consumul de cannabis. Ceilalţi, însă, continuă experienţa. Mai sunt şi cei care nu simt mai nimic, eventual o ameţeală mai ciudată. Şi aceştia renunţă uşor uşor la experienţa cu cannabisul, însă pentru ei situaţia e mult mai periculoasă, unii dintre ei ajungând să încerce drogurile de mare risc. Nu pot să vă explic de ce la unii se întâmplă ceva ce la alţii nu se întâmplă. Este posibil ca totul să ţină de sensibilitate, de creativitate, de educaţie. Eu, spre exemplu, sunt un tip mai creativ, doar de aceea am ajuns să scriu cărţi, şi în cazul meu prima manifestare a drogului, cum vă spuneam, a fost un râs forţat. Dar poate că cineva cu vocaţia afacerilor nu va simţi nimic, nu neapărat pentru că nu e educat, ci pentru că este ceva mai puţin sensibil decât mine, sau mai puţin creativ. Totuşi, şi în cazul unui individ mai insensibil, şi în cazul unui individ mai sensibil, mai creativ sau ştiu eu cum, primul contact cu drogul înseamnă prima cărămidă pusă la temelia acestei noi lumi despre care vorbeam. Şi aici vreau sa fie clar: dependenţa de drog, cel puţin de cel din ordinul acesta, cum sunt psihotropele (deci care au o legătură cu psihicul uman), este totuna cu dependenţa de o lume pe care o construieşti sistematic prin drog. Să vă explic un pic altfel: un om bogat este dependent de bogăţia lui, el trăieşte pentru ea, face totul ca să şi-o păstreze. O femeie bogată nici nu-şi poate închipui cum ar arăta viaţa fără cumpărăturile de la nu ştiu ce mall. Ea este dependentă de o anume rutină, de anume plăceri, de o anume satisfacţie financiară. Când îi iei bogatului totul, cel mai probabil el se va sinucide. Un om sărac, în schimb, nu depinde de nimic decât de strictul său necesar. Înainte de a consuma prima mea doză de drog, eu eram ca un om sărac. Aveam o casă, o soţie, un copil, maşină, un trai decent dar mai ales, şi aici iar vreau sa subliniez, aveam o educaţie. Această educaţie pe care voi o primiţi prin socializare, prin lectură, prin şcoală, prin părinţi este ca un scut care vă apără de atacurile venite din afară, din societate. Probabil ştiţi că cei mai mulţi oameni bolnavi psihic vin din familii nesănătoase, nearmonioase. Foarte mulţi oameni cu probleme psihice nu au primit educaţia, scutul acesta care să-i apere de atacurile sociale, pentru ei viaţa e prea grea, e insuportabilă, pentru că scutul acesta ce ţine de educaţie nu e dezvoltat complet. Când te droghezi, chiar dacă simţi la început o ameţeală, sau râzi incontrolabil, sau pare că te simţi, cum ziceţi voi, super ok, tu de fapt construieşti cărămidă cu cărămidă o nouă lume, un nou univers. De exemplu, şi cei care au consumat vor putea confirma, se întâmpla că uneori, în timp ce eram sub efectul cannabisului, muzica pe care altă dată nici nu o ascultam devenea plăcută, interesantă. Eu, de exemplu, nu ascult manele sau rock. Auzeam la nunţi, dar eram nepăsător. Sub efectul drogului, manelele păreau formidabile. Între lumea pe care o cunosc şi lumea pe care începeam să o construiesc prin droguri, era o zonă de trecere. Aşa cum e o zonă de trecere între două cercuri separate de un mic spaţiu. Această zonă de trecere eu o consider o traumă, un şoc. Gândiţi-vă puţin, cum să-mi placă mie manelele? Cu alte cuvinte, prin drog eu construiam o lume în care, fără să îmi dau seama cum, deveneam altcineva, unul căruia îi plăceau manelele. Bogatul care se sinucide de ce se sinucide? Pentru că trece printr-un proces şocant, dintr-o lume în alta, el în sărăcie nu mai este el, nu se mai recunoaşte, pentru că depinde de cu totul altă lume. De ce credeţi că drogurile sunt interzise? Ele par o joacă pentru mulţi, un motiv de mândrie, de bravadă. Dar, drogurile asta fac, fără să pricepi, construiesc o lume prin aceste şocuri. Tu alergi de la cel care eşti la ce te face drogul, şi ţi se pare foarte interesant ce te face el, ţi se pare o chestie unică. La o mică petrecere duci alcool şi iarbă, cum se spune. De ce? Ca să te distrezi. Cum? De fapt, ca să bravezi, să arăţi că ai ceva interzis între degete şi nu ţi-e frică. Sigur, te ameţeşti, râzi fără justificare şi totul pare foarte ok. Dar mai e acolo ceva. E halucinaţia. Timpul se dilată, se lungeşte, trece greu, pare că te distrezi mult timp, spaţiul devine ciudat, culorile sunt uneori foarte puternice, feţele sunt şi ele mai ciudate. Unora le place chestia asta. Eu vă spun cu sinceritate, cu fiecare fum de cannabis, cu fiecare halucinaţie, tu mai pui acolo o cărămidă, mai arunci un şoc în creier, iar asta s-ar putea ca într-o zi să-ţi fie letal, să te omoare. Revenind la experienţa mea, am fumat cannabis circa doi ani de zile, dar am fumat sistematic, fiindcă doream să scriu. Am fumat în diverse medii, am stat şi pe lângă heroinomani şi am avut experienţe dintre cele mai stranii, mai ciudate. Însă la un moment dat, cam dupa doi ani jumătate, trauma a bătut la uşă. Cu alte cuvinte lumile acestea, cea normală şi cea creată de drog, începeau să se ciocnească. Eram într-o garsonieră jegoasă şi fumam cu doi heroinomani şi alţi câţiva amici. Şi pe când eram mai euforic, cineva mi-a spus ceva, şi am început să mă gândesc la familie, la copilul meu, la tot ce făcusem, la faptul că aveam o casă, şcoli, lecturi, totul putea fi frumos, iar eu stăteam într-o încăpere mizerabilă alături de doi oameni care părăsiseră psihic lumea aceasta. Am intrat într-o stare de anxietate incredibil de dură. Am încercat să plec însă nu puteam deschide uşa. Atunci am ajuns la acea stare de paranoia foarte puternică despre care aţi auzit, sau poate că unii, şi sper să nu fie aşa, aţi experimentat-o. O să vedeţi de ce sper să nu fie aşa. Am început să cred că oamenii aceia au încuiat uşa şi au ascuns cheia fiindcă voiau să-mi dea heroină. Mă gândeam numai la rău, la cel mai mare rău posibil: că puteam pierde tot ce realizasem. Mi-a trecut iar prin minte familia mea, casa mea, realizările mele. Cel mai important atunci era să plec din acea încăpere. Am ieşit în balcon şi am privit în jos. Nu părea să fie prea sus. Vedeţi ce face trauma? Nu părea să fie prea sus. Eram la etajul 4. Chiar mi-am spus că o să sar pentru că nu mai suportam durerea aceea psihică. Cu un ultim efort, totusi, am mers la uşă şi am tras de ea. Apoi, încercând să mă liniştesc, am văzut că avea o yală din aceea cu care închizi uşa doar pe dinăuntru. Şi am ieşit. Câteva zile m-am gândit cu groază la acea experienţă. Puteam să-mi pierd viaţa crezând că, de fapt, aşa mă voi salva. Să vă explic ce se întâmplase. Luasem o injecţie. Să nu vă gândiţi la heroină. Dacă aş fi luat heroină nu eram la masa asta scriindu-vă, ci undeva la dezintoxicare sau pe drumuri căutând drogul. Poate aţi văzut prin filme sau aţi auzit la alţii cum că i-au dat o injecţie, sau aţi auzit formula te-a injectat cineva. E vorba de o injecţie verbală. Vedeţi, dacă aş fi fost lucid, orice mi s-ar fi spus nu putea să mă injecteze pentru că aş fi fost în lumea aceea normală, pe care o cunoşteam, în care trăisem douăzecişiceva de ani. Acolo educaţia şi experienţa ar fi fost un scut suficient de puternic ca să mă apere de aceste injecţii verbale. Eu însă eram drogat. Eram deja în lumea pe care timp de doi ani o construisem încetul cu încetul prin halucinaţii succesive consumând cannabis. Problema era că în această lume nu aveam un scut, nu aveam nimic cu care să mă apăr. De aceea atacul verbal m-a lovit, pentru că a intrat în carne precum o injecţie. Iar ceea ce mi s-a spus, adică cuvintele cu care am fost injectat, ca să zic aşa, a fost următorul lucru: mi s-a spus: Vai, cum arăţi. Ce drogat eşti. Cu alte cuvinte mi s-a atras atenţia că eram într-o lume nouă, arătam altfel, arătam ca un altcineva. În felul acesta lumile astea două s-au ciocnit. Iar rezultatul a fost şocant. Starea aceea de paranoia a fost incredibil de puternică şi de dureroasă. Nu cred că am trăit vreodată ceva mai dureros. Şi totuşi, încă mai dureros a fost ceea ce a urmat. După acea experienţă am renunţat la consumul de cannabis. Complet. Cam vreo trei luni n-am avut nimic. Apoi, trauma s-a întors într-un mod teribil. Starea paranoică revenea brusc, fără ca eu să mă gândesc la ceva şi fără ca cineva să-mi spună ceva şi, mai ales, fără consumul de cannabis care ştiam că mă duce la acea stare. Mă temeam de toţi şi de tot. Într-o dimineaţă chiar am pierdut complet controlul cerebral, şi am început să mă învârt prin cameră tremurând, într-o reală convulsie, dar stând totuşi în picioare. A fost momentul în care eram convins că voi ajunge la demenţă, cea mai îngrozitoare boală de pe faţa pământului, că s-a terminat cu viaţa mea. Apoi, au urmat problemele sociale, fobiile. Nu puteam sta la coadă, tremuram tot, nu puteam sta în autobuze, tot ce mă ţinea închis nu era în regulă, nu mai era, cum ziceţi voi, super ok deloc. Îmi amintesc, de pildă, că eram la un interviu, aşezat pe un scaun lângă biroul secretarei, aşteptând să-mi vină rândul şi mintea mea duduia de-a dreptul, îşi imagina un scenariu sinistru: mă ridicam şi spărgeam capul secretarei cu un scaun. Tremuram. Transpiram. Înghiţeam în sec. La sfârşitul scenariului imaginat eram convins că urma să mă ridic şi să fac ceea ce-mi imaginasem. Mă ţineam strâns cu mâinile de scaun. Apoi, din nou, un alt scenariu sinistru: înfigeam un pix în gâtul secretarei. De mai multe ori. Sângele gâlgâia ieşind din gâtul acesteia. Din nou tremuram, transpiram, înghiţeam în sec, convins că în momentul următor voi face exact ceea ce-mi imaginasem. Din nou mâinile strângeau de scaun. Şi, iar, un alt scenariu. Timp de o jumătate de oră, cât a durat aşteptarea, în mintea mea se scurgeau scenarii după scenarii, toate macabre, toate având ca subiect principal omorârea secretarei, deşi această biată femeie îmi zâmbea din când în când, spunându-mi: imediat, domnule Mureşan, veţi intra şi dumneavoastră... doriţi o cafea? Mai rău era acasă, pentru că acolo era vorba de familia mea, iar scenariile deveneau incredibil de dureroase. Spre exemplu, dacă trebuia să tai pâinea felii, cuţitul pe care îl ţineam în mână devenea o armă letală. Cu o acurateţe fantastică, prin faţa ochilor mei curgea un scenariu macabru: îmi omoram fiul (de doi-trei ani) în toate felurile posibile. Tremuram, transpiram, ţineam cuţitul strâns, închideam ochii. Dacă, spre exemplu, intram în casă şi vedeam cuţitul pe masă, în faţa fiului meu, îmi certam soţia, luam cuţitul cu două degete şi-l aruncam în chiuvetă, strigând: să nu mai văd cuţite pe masă... nu vezi că se poate tăia copilul? În cele din urmă, n-am mai rezistat. M-am dus la psihiatru fiindcă simţeam că nu mai sunt un om normal şi îmi era teamă de demenţă. Nu voiam să trăiesc ca într-un somn fără vise. Diagnosticul nu mi-a fost pus, dar l-am găsit ulterior în cărţile de psihiatrie care tratau problema : schizofrenie paranoidă indusă de substanţe stupefiante. Cu alte cuvinte, deşi nu eram bolnav cu adevărat, consumul de cannabis creease încă o lume în care eram altcineva. De tipul ăla, de Mureşanul ăla îmi era teribil de frică. El compunea scenariile acelea macabre iar eu, din lumea asta normală, reacţionam prin spaimă, prin paranoia. Din păcate am auzit de un caz în care un tânăr a rămas schizofrenic şi se menţine prin tratament. E mai bine, dar e sub tratament de ani buni şi nu ştiu dacă va putea renunţa la medicamente. În cele din urmă starea aceasta e început să dispară. În locul ei însă a apărut depresia maniacală. Nu ştiu de ce, probabil ca urmare a procesului de autoînvinovăţire. Din această stare ce-mi aducea o durere psihică extremă şi inexplicabilă ieşeam consumând cantităţi mari de alcool. În felul acesta am transformat alcoolul în medicament. Iar cannabisul fusese drogul trambulină. Vedeţi, drogurile uşoare nu sunt droguri trambulină pentru că vrei mai mult, pentru că treci la droguri mai tari, e fals, ci pentru că te duc în astfel de situaţii limită, te împing către altceva, mult mai îngrozitor. Aş adăuga că starea aceea de după consumul de droguri, schizofrenia paranoidă, a durat circa 7-8 luni. Alcoolul însă s-a jucat cu mine după această experienţă încă 10 ani. Vedeţi, aţi putea spune ca substanţele psihotrope nu aduc nici un fel de sevraj. Probabil că nu e sevrajul pe care şi-l închipuie unii, dar suferinţă tot aduc. Ce vreau însă să punctez neapărat. Eu am realizat experienţa asta undeva în perioada 2000 – 2004. Aveam 24-27 de ani. Terminasem o facultate, un master, eram, cum s-ar spune, educat. Scutul meu, despre care v-am vorbit, era deja funcţional, creierul mi se dezvoltase suficient ca o traumă să poată fi ştearsă. Cum ar fi însă dacă un copil de 16 ani, care abia se dezvoltă, ar trece prin toate astea ? Cel care, cum vă spuneam, încă e bolnav, a început de la o astfel de vârstă. Nu a rezistat. Eu v-am vorbit doar despre cannabis. Din câte ştiu de la heroinomani, heroina de la prima încercare dă dependenţă pe viaţă. E o dependenţă ce lucrează la nivelul metabolismului, când nu mai consumi e ca şi cum n-ai mai avea apă. De aceea s-au inventat droguri care să-i ţină locul. Şi încă ceva. Nu îi ascultaţi pe cei care vă zic că lor nu li s-au întâmplat din astea. Eu nu am povestit nimănui, nici măcar soţiei mele, nici despre experienţele din timpul consumului, nici despre stările de după consum. N-am povestit nimănui. Înainte, când unii mai experimentaţi îmi vorbeau despre paranoia, le râdeam în nas. Cât timp am trecut prin paranoia, n-am râs preţ de o clipă. Plângeam zilnic, ascuns în vreun colţ de cameră, convins că voi înnebuni.

Partea a 2-a? :))

Şi o primă recenzie, dacă o pot numi aşa, semnată de Alexandru Petria, căruia îi mulţumesc, AICI. Cei care vor să comande cartea mea o pot face AICI.

Lansarea colecţiei STRANIOTEKA.

E oficial. Lansarea colecţiei Stranioteka, editura Dacia XXI, coordonată de Ruxandra Cesereanu, va avea loc marţi, 19 aprilie, la libraria Book Corner, strada Eroilor, nr. 15, Cluj Napoca, începând cu orele 17.00.

Ruxandra Cesereanu va prezenta primele două titluri ale colecţiei, respectiv "SPLENDOR" de Florin Balotescu şi Irina Balotescu şi "ORAŞUL NEBUNILOR" de Dorin Mureşan.
Marius Conkan va prezenta celelalte două apariţii din cadrul colecţiei: "PĂSĂROIUL" de Călina Bora şi "MEMORIILE UNUI CĂSCAT" de Tudor Ispas.
În cea de-a doua parte a întâlnirii va fi lansat romanul Ruxandrei Cesereanu, "TRICEPHALOS" (ediţia a 2-a, editura Dacia XXI), cu o prezentare de Sanda Cordoş.

Creativitatea?

Oraşul nebunilor este o carte pe care nu aş rescri-o. E amuzant faptul că, atunci când am recitit-o pentru a-i face corectura, am avut senzaţia unui text nou, proaspăt (la propriu, vorbind), de parcă nu aş fi eu autorul. E şi mai amuzant faptul că... mi-a luat 3 zile să o recitesc şi am făcut-o cu chiu cu vai, fiind nevoit să reiau anumite fragmente pe care cu greu le pricepeam sau cărora nu le vedeam rostul. Şi chiar mai amuzant e că nu o dată m-am speriat cum că aş fi făcut anumite greşeli legate de context, recitind pentru a mia oară capitole disparate pentru a da de capătul acelei pânze tramatice ţesute aparent haotic. Pe scurt: nu îmi amintesc deloc, dar chiar deloc, cum şi când (mă refer la un moment bine delimitat al zilei) am scris această carte, deşi am recitit-o atunci de foarte multe ori. După care a stat în sertar (dacă hardul unui calculator poate fi numit aşa) 7 ani, cum spuneam. De fapt, din câte îmi amintesc, dacă bine îmi amintesc, la un moment dat cartea s-a pierdut (din pricina unui virus) şi am lăsat-o uitării multă vreme, până într-o zi când un prieten, la o bere (presupun), mi-a spus că a găsit pe hardul calculatorului său mai vechi o carte de-a mea şi, după câteva zile, mi-a trimis-o prin e-mail. Aşadar, nu aş recrie această carte pentru că nu aş şti cum. Ce îmi amintesc foarte bine e că mi-am propus o continuare, mai exact o "coborâre" în realul oraş al nebunilor. Ei bine, în această situaţie trebuie căutat principiul creativităţii. Din punctul meu de vedere (adică din experienţa mea) creativitatea nu prea ţine de autor. Sigur, autorul VREA să creeze, însă dacă o face şi felul în care o face nu ţine de voinţa lui. Sunt multe de povestit-discutat aici, dar ce rost are să discuţi despre o forţă despre care nu prea ai ce să spui. Aşa e şi cu conştiinţa de sine, o capacitate pe care nimeni nu o poate explica, materia nefiind prin natura ei capabilă de autoreferenţialitate.
Zilele trecute am discutat cu o prietenă referitor la ceea ce mi s-a întâmplat (şi încă mi se întâmplă). Ea aprecia faptul că "am oprit demolarea", însă punea semnul de întrebare deasupra creativităţii mele. Ştiu că mi s-a strâns puţin stomacul, din cauza emoţiei. Răspunsul l-am dat deja mai sus. Pentru ce să mă stresez că aş pierde o capacitate pe care nu o controlez şi căreia nu-i cunosc mecanismul? Există un detaliu deloc bizar în viaţa mea. Dependenţa mea de alcool s-a dezvoltat şi ca urmare a faptului că scriam în timp ce consumam bere, şi, în anumite momente, o făceam (scriam, deci, sub impactul alcoolului) "interesant", uneori chiar "foarte bine". Dar, asta se întâmpla până ajungeam la a 4-a sau a 5-a bere. După care aşa zisa mea creativitate se canaliza spre a jigni oameni. Fapt ce poate fi confirmat de foarte mulţi membri ai ACESTUI site. Aşadar, i-aş recomanda amicei mele să nu se îngrijoreze cu privire la creativitatea mea. Are cine să se ocupe de ea, de creativitate. O replică generală (un răspuns general) mi-a sugerat-o/dictat-o ieri Beni: cu un Dumnezeu care poate totul, n-are rost să-ţi limitezi aşteptările.

Primii paşi: ÎNDOIALA.

Cum ar fi să te scoli dimineaţa într-o altă lume, într-o altă societate, cu alţi părinţi, cu un alt nume, cu o altă vârstă, cu o altă perspectivă, etc? Cel mai probabil ai spune că visezi, ţi-ai reaşeza capul pe pernă şi ai încerca să-ţi continui somnul pentru a te trezi a doua oară în lumea, societatea, etc, pe care le cunoşti. Cu alte cuvinte, îndoiala, semnul de întrebare proiectat asupra întregii mele existenţe, este o prezenţă evidentă şi răscoaptă pe care mi-am asumat-o cu atâtea riscuri şi care şi-a lăsat amprenta în structura mea constitutivă. Până acum trăiam după principiul dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Ei bine, ce te faci când acest principiu cade, cu alte cuvinte când începi să nu mai calci pe mlaştini, ci pe pământ tare, clătinarea devenind o amintire, iar creierul fiind zdruncinat de ieşirea din rutină? Vechea îndoială, paradoxal, se amplifică, chiar dacă a urcat o treaptă (şi ce treaptă!!!). Dacă frământarea mea înainte era moartea, acum frământare mea e viaţa. :) Pe scurt, iată structura ÎNDOIELII: timp de 15 ani m-am trezit dimineaţa cu "SUFLETUL LA GURĂ", recunoscător cuiva, unui Dumnezeu străin mie, îndepărtat (aşa cum l-am caracterizat şi în posturile anterioare), recunoscător, deci, că sunt încă viu, chiar dacă mahmur, că nu mi-a cedat inima şi că mă pot bucura pentru încă o zi de copiii mei. Pe vremea când consumul de droguri răbufnea cu psihoze în mine, dimineaţa era momentul de acalmie, momentul în care psihoza era latentă, aproape inexistentă. Pe măsură ce înaintam în zi, reşuta drogului începea să-şi facă simţită prezenţa. Intram uşor-uşor în stări convulsive, gândurile sinistre îmi cuprindeau mintea şi, în jurul orelor 14-15, aveam stări paranoice acute. La fel, timp de 15 ani primele gânduri după momentul de acalmie de dimineaţă erau dirijate uşor uşor către întrebările fără răspuns cu care eram atât de obişnuit, soluţia întrevăzută de mine fiind euforia alcoolului. Ce se întâmplă acum? Sunt o persoană zdruncinată din temelii. Sunt un copac sterp căruia i-au fost tăiate toate crengile, pe cioturile acestora fiind sudate crengi bune, care pot da rod. Cât de uşor pot deveni şi acestea neroditoare! Căci, din nou, mă scol dimineaţa şi realizez că sunt în lume. Şi realizez că în mine ceva s-a schimbat. Dar, cum experienţa mea din urmă m-a obişnuit, primea mea atitudine este aceea de a mă îndoi de tot ce mi se întâmplă. Însă de data asta ÎNDOIALA nu-mi mai justifică existenţa. Când ajung la această concluzie (procesul nu e unul mental, ci unul simţit, trăit), devin automat plin de viaţă, entuziast, îmi vine să cânt, să dansez, îl simt pe Dumnezeu aproape, şi, mai mult, încep să mă rog. Se întâmplă, însă, ca după un timp ÎNDOIALA să revină. Şi, în mod ciudat, cum spuneam, aceasta nu se mai propagă asupra existenţei mele, de parcă ar justifica-o, ci asupra a ceea ce simt, de parcă ceea ce simt este un artificiu, un act actoricesc, fără substanţă. Cu alte cuvinte, există un război la nivel aproape strict mental, căci în ceea ce fac în afara minţii mele nu mai transpare acest conflict decât rareori (cel puţin acum). Nu reuşesc să pun laolaltă faptele (spre exemplu faptul că mi-am pierdut interesul faţă de atâtea lucruri pe care le consider, pe drept cuvânt, păcătoase şi, prin urmare, nu le mai în-făptuiesc) cu ceea ce gândesc (îndoiala care există, aşa cum exista şi înainte, dar care şi ea se manifestă altfel, fiindcă nu mai poate fi justificată). Exemplul cu pomul neroditor merge foarte bine aici. TULPINA  a rămas (ÎNDOIALA). Crengile sterpe au fost eliminate şi, prin urmare, tulpina se vede nevoită să lucreze spre rodul adevărat (cu alte cuvinte ÎNDOIALA E BUNĂ, DAR TREBUIE DIRIJATĂ CĂTRE RODUL NOILOR CRENGI). Aşadar, am observat că trebuie să dau o mare atenţie locului în care sunt sudate crengile cele noi, roditoare. Şi acest loc constă în ceea ce mi-a schimbat complet perspectiva: BIBLIA drept cuvânt revelat al lui Dumnezeu. Ei bine, iată cum adevărata soluţie mi s-a impus singură: citirea Bibliei, dimineaţa, pe "stomacul gol", cum s-ar spune. Dacă în centrul intereselor mele ar fi crengile (faptele), acestea s-ar dezvolta prea mult în grosime, rupându-se în cele din urmă, iar dacă în centrul intereselor mele ar fi doar tulpina (îndoiala), acest proces ar duce la pierderea rodului, căci crengile ar deveni sterpe, din nou.  Biblia este în măsură să facă legătura între tulpină şi noile crengi, căci ea răspunde cel mai bine ÎNDOIELII, şi acest lucru va fi tradus fără doar şi poate în FAPTE roditoare.

Câteva concluzii şi un nou proiect.

În 1995, când am venit în Cluj Napoca pentru a-mi începe studiile, am refuzat aşa zisul confort al căminului studenţesc întrucât îmi doream foarte mult singurătatea necesară lecturilor. Din acest motiv mi-am pus părinţii în situaţia de a alege: ori mă întorc acasă (în Bistriţa), ori îmi cumpără o garsonieră. Spre folosul lor, dar mai ales spre al meu, au achiziţionat imediat o garsonieră de circa 10 mp în Mănăştur, au mobilat-o cu o canapea, un dulap şi un birou, au utilat-o cu un minifrigider şi o plită electrică, şi m-au pus în faţa faptului împlinit, cerându-mi să mă apuc de treabă. Eram foarte fericit. Mi-am adus din cămin (unde fusesem cazat circa 3 sau 4 luni) stiva de cărţi şi... şiiii... şiiiiii... şi nimic. Timp de 2 sau 3 săptămâni sau poate chiar o lună n-am fost în stare de nimic. În prima seară am citit vreo 2 pagini, dacă bine îmi amintesc, după care m-am dus să-mi vizitez colegii în cămin. :) Ei bine, în acest moment sunt în aceeaşi situaţie. Simt că am început un nou capitol din viaţa mea, însă mă simt epuizat, incapabil să mai fac vreun pas, de parcă nu m-am dezmeticit încă. Precum un sugar, sunt în stare doar să aud / ascult, dar fără a avea vreo iniţiativă. Căci dacă eram convins că ştiu foarte multe lucruri, tocmai am aflat că, de fapt, nu ştiu nimic. Căci dacă eram convins că am trăit din plin, tocmai am aflat că, de fapt, tot ce am trăit a fost un vis ce s-a spulberat în mai puţin de o clipă. Căci dacă eram convins că sunt liber, tocmai am aflat că, de fapt, umblam dintr-o parte în alta a unei celule extrem de înguste iar acum, după ce am găsit uşa şi am văzut că se şi deschide :)), stau în pragul ei şi privesc libertatea, dar o libertate pe care nu o înţeleg, fiindcă doar o simt. Privind înapoi, realizez că întotdeauna l-am căutat pe Dumnezeu ca pe o soluţie la principala mea problemă: moartea cu implicaţiile ei metafizice. Sigur, căutarea mea a fost deviată de structura mea constitutivă (sensibilitatea exacerbată - empatia - cea care a generat şi un psihic uşor labil, de unde şi aplecarea către vicii), dar eram convins că singura soluţie e în găsirea lui Dumnezeu şi automat în înţelegerea Lui, rezultând automat o înţelegere proiectată asupra finalităţii mele. Şi tocmai am aflat că, de fapt, problema mea nu există. Iar asta mi-a schimbat perspectiva, dar a anulat şi căutarea. Prin urmare, mă situez acum în miezul unei alte probleme: CE SĂ MAI CAUT (sesizaţi umbra de orgoliu?)? Mă întorc din nou la garsonieră. Atunci îmi doream să fiu singur ca să pot citi în linişte. Însă atunci când am găsit ceea ce căutam, m-am simţit pierdut şi, imediat, în aceeaşi seară, mi-am vizitat colegii în cămin, m-am întors adică în locul de care fugisem. Pentru că nu ştiam cum să apreciez liniştea. La fel, nu ştiu să apreciez această libertate, acest Dumnezeu-altfel pe care l-am căutat, şi asta nu se poate întâmpla peste noapte. Este, cred, un moment decisiv în viaţa mea şi, prin aceasta, foarte riscant. Entuziasmul intră în luptă directă cu o oarecare letargie, o oarecare debusolare, întrucât priorităţile mele se schimbă cu o viteză incredibilă, de neînţeles. Trebuie să uit tot ce am făcut timp de 30 de ani. Faptul că am renunţat la alcool reprezintă doar o etapă care răspunde logic la această inversare a ierarhiilor. Mai mult, însă, abia acum încep să înţeleg care trebuie să fie principiul noii mele vieţi: trebuie să renunţ la mine, la ORGOLIUL de a mă situa în centrul universului.
Această mişcare egocentrată a reuşit să mă doboare de prea multe ori. Spuneam într-un post anterior că am avut o problemă şi cu narcoza. Nu am insistat asupra acelui episod, deşi pentru mine e unul dintre cele mai importante (fiind şi cel mai violent). De altfel, l-am epuizat prin descrieri ample în mai mult de 200 de pagini în chiar perioada în care devenisem psihotic din pricina reşutei. Acel episod, ca şi cel referitor la căderea mea prin alcool, ca şi procesul schimbării mele, ca şi ceea ce va urma de acum încolo, toate vor constitui noul meu proiect literar. Dar, aşa cum am spus, principiul va fi cu totul altul. Căci dacă până acum eram convins că scriitorul e un creator de lumi (iată şi fumul orbitor al orgoliului), acum nu mai sunt atât de sigur, formalismul acestora (al lumilor create de scriitori) fiindu-mi evident. În concluzie: chiar dacă nu e suficient pentru un scriitor să scrie (căci e important şi de ce o face, cum o face şi pentru cine o face şi, în plus, starea de împlinire nu o va găsi niciodată în şi prin actul de a scrie), e totuşi cumplit de necesar.

Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris (EPILOGUL)

Fără această fiinţă minunată, care m-a luat de soţ şi care m-a târât din biserică în biserică, suportându-mi toate metehnele timp de unsprezece ani şi rugându-se, noapte de noapte, cu ochii în lacrimi, ca Dumnezeu să mă facă să VĂD ce trebuie să caut cu adevărat, nu aş fi reuşit să fac această mărturisire niciodată .

Întâlnirile de tineret de la Iris şi, mai ales, predicile lui Marius Cruceru le găsiţi AICI.
Pe Beniamin Fărăgău îl puteţi asculta AICI.

Cei care vor să-mi scrie, cu atât mai mult cu cât duc o luptă cu dependenţa, o pot face la: filodroll@yahoo.com 

Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris VI

Următoarea întâlnire de grup, pentru care am venit pregătit (nu băusem nimic), în ciuda prezenţei lui Beni, a fost extrem de dezamăgitoare pentru mine. Suspicios, căzut, aproape mort, eu digeram fiecare detaliu, dorindu-mi salvarea. A fost un prim şoc NEGATIV. Timp de 3 luni acest grup fusese compus din 3-4 maxim 5 persoane. Apariţia lui Beni adăugase încă vreo 10 membri, care umpluseră sala. Unde fuseseră aceşti oameni timp de 3 luni, 3 luni în care mă târâsem ca o râmă tăiată în două? Brusc, mi-am dat seama că mă aflu într-un soi de clasă de elevi, elevi care, cât timp le-a lipsit profesorul, au putut absenta fără nici un fel de problemă. Atunci au apărut primele dubii în ceea ce priveşte prezenţa mea în această biserică. Numai la asta m-am gândit în cele două ore cât a durat întâlnirea. Nu reuşeam să fiu atent la nimic. De altfel, după ce am plecat, eram aproape convins că n-am să mă mai întorc la Iris. Mi se părea ridicol. Cum să fiu salvat de aceşti oameni, care, vedeam acum, numai sfinţi nu sunt. În plus, deşi mă văzuseră pentru întâia oară acolo, printre ei, toţi cei nou veniţi, dar absolut toţi, mă ignoraseră cu desăvârşire, de parcă nici n-aş fi existat, de parcă numai Beni exista. Nu doar eu eram dezamăgit. Soţia mea simţea la fel. Dacă îmi amintesc bine, dezamăgirea ei a fost atât de mare încât i-au dat lacrimile. Însă, cu timpul, am trecut peste asta, cu atât mai mult cu cât nu mai voiam să dau înapoi, rezolvarea problemei mele fiind imperios necesară. La a doua întâlnire, în prezenţa lui Beni, am fost mai atent. Deşi, din nou, mă miram de ce e sala plină, şi de ce în acele 3 luni fusese goală. Chestiunea asta nu-mi dădea pace. La a treia întâlnire uitasem de problema cu "elevii". Ba mai mult, atunci am depus armele jos şi mi-am deschis viaţa în faţa tuturor. La finalul întâlnirii, o doamnă m-a asigurat că grupul surorilor se va ruga şi va posti pentru mine. De fapt, toţi s-au rugat la finalul întâlnirii, şi toţi mi-au promis că mă vor aminti în rugăciunile lor. Ei bine, în aceeaşi perioadă am înţeles ceva extrem de important, anume că Biblia este cu adevărat revelată. Nu crezusem niciodată acest lucru. În timpul Facultăţii de teologie nu s-a insistat deloc asupra acestui ADEVĂR FUNDAMENTAL, ci asupra a tot felul de nimicuri istorice, filosofice şi ritualice (nu spun că acestea nu sunt importante, însă, comparativ cu Biblia, chiar sunt nimicuri). Beni, în schimb, mi-o dovedise într-un mod foarte simplu: am observat că la orice întrebare, el răspunde folosind Biblia (nicidecum alte surse) (nu spunea niciodată DIN PUNCTUL MEU DE VEDERE... ci, cu tact, ne trimitea la pasajele biblice unde găseam singuri răspunsul). Mai mult, am observat că Biblia are răspuns la orice întrebare. Asta m-a dat gata. Pentru întâia oară înţelegeam că Biblia nu este o carte, ci este ceva VIU, este un răspuns CERT şi COMPLET (pentru că nu greşeşte, şi pentru că nu lasă niciodată o întrebare în coadă de peşte) la orice întrebare din viaţa asta, dar nu doar atât, răspunsul acesta Cert şi Complet mai era şi plin de viaţă pentru că era acolo, în Biblie, mai ales pentru mine. Pentru întâia oară înţelegeam că pe acest Dumnezeu pe care îl căutam nu trebuia să îl găsesc ca să îl înţeleg, ci ca să am o relaţie cu EL. El nu mai era departe. Au urmat apoi 4 zile de entuziasm şi abstinenţă. Luni, 14 februarie, mi-am serbat ziua de naştere, eu cu, din păcate, încă vreo 5 doze de bere. Marţi, în schimb, am consumat din nou o cantitate mare de alcool, drept urmare nu-mi amintesc nimic din seara aceea. Miercuri, la finalul celei de-a patra întâlniri, după ce soţia mea a subliniat în faţa grupului că avem totuşi o problemă foarte gravă, Beni ne-a luat deoparte şi ne-a ascultat. Ei bine, în numai câteva secunde am recunoscut în faţa lui Beni şi a soţiei mele că sunt alcoolic. Îmi amintesc că tremuram tot şi că abia îmi ţineam lacrimile. Şi, în clipa aceea, am renunţat la alcool.

Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris V

Vă asigur, de la bun început, că nu m-a schimbat cu nimic intrarea mea fizică în Biserica din Iris. Este adevărat, simţeam pacea aceea nemaiîntâlnită de care eram atât de însetat. Dar sentimentul împăcării cu mine însumi se pierdea imediat după ce părăseam clădirea. Urma o săptămână în care o luam de la capăt. Ba chiar mai avid de alcool decât înainte. Ţin minte că uneori, când mă trezeam dimineaţa mahmur, aruncam o privire în curte în direcţia maşinii, privind-o atent, să văd dacă nu cumva am accidentat-o. Câteodată mă apropiam de ea şi căutam urme de sânge, îngrozit că aş fi putut omorâ pe cineva. Dar, pe măsură ce consumam tot mai mult alcool, setea mea de pace creştea şi ea. Şi, pentru că nu mai suportam lupta aceea din care ieşeam mereu înfrânt, am cerut ajutor, respectiv m-am înscris în grupurile mici ale bisericii. Am făcut-o completând bileţele acelea pe care le-am primit parcă în toamnă. Nu m-am mulţumit cu asta, aşa că am trimis o solicitare  şi prin intermediul paginii de internet a bisericii. Mai departe, am scris câtorva persoane, trimiţându-le o parte din mărturia mea şi "strigând" că AM NEVOIE DE AJUTOR. Aici aş vrea să-i mulţumesc lui Marius Cruceru fiindcă a răspuns mereu prompt mesajelor mele şi m-a încurajat întotdeauna. De asemenea, îi mulţumesc lui Filip Fărăgău care imediat m-a chemat la o întâlnire cu el şi mi-a ascultat marturisirile. Apoi am primit şi telefonul aşteptat, care ne chema la prima întâlnire a grupului. Loial obiceiului meu, în chiar ziua în care trebuia să mergem la biserică (adică într-o miercuri) am consumat o mare cantitate de alcool, drept pentru care am amânat totul pentru săptămâna următoare. Cum probabil vă închipuiţi, săptămâna următoare am consumat din nou alcool (de altfel beam zilnic), însă de data asta, chiar dacă eram niţel ameţit, am decis să ne prezentăm la întâlnire. Experienţa mă ajuta să-mi disimulez beţia şi să par, măcar într-un procent respectabil, un om treaz şi la locul lui. Au trecut circa 3 sau 4 săptămâni până să povestesc, în cadrul acestor întâlniri,  vag, cu nenumărate ocolişuri, despre o problemă pe care aş avea-o. Nu spuneam pe faţă că sunt alcoolic, aşa cum o făceam la întâlnirile AA, la care pariticipasem cu ceva vreme în urmă (renunţasem să mai particip la întâlnirile alcoolicilor anonimi fiindcă acestea aveau loc tocmai în Mănăştur, şi nu doream să-mi dau şansa de a conduce euforic până acolo). Încetul cu încetul, însă, starea de beţie începea să-mi displacă. Cu toate acestea, continuam să beau. Ceva nu era în regulă. Dacă înainte consumam alcool tot timpul, priindu-mi starea euforică, acum, imediat după ce dădeam gata vreo 5-6 doze de bere, fugeam în pat şi mă culcam, dorindu-mi să scap cât mai repede de beţie. Am început chiar să fac pauze, de două trei zile de abstinenţă. Însă cel mai poftă de alcool mi-era miercuri dimineaţa. Probabil că înţelegeţi de ce. Eu nu înţelegeam, aşa că îmi satisfăceam imediat pofta.
De fapt, schimbarea mea a început cu adevărat în momentul în care am renunţat la afacerile cu firma de construcţii şi cu intermedierile imobiliare, şi asta s-a întâmplat chiar în perioada primelor întâlniri ale grupului nostru. Brusc nu mă mai interesau câştigurile financiare dubioase. Asta s-a întâmplat peste noapte şi aproape fără să-mi dau seama. Cu alcoolul, însă, nu se putea peste noapte.
Ce se întâmpla, de fapt? De ce nu puteam să renunţ? Sorgintea problemei mele era mult mai adâncă. Degeaba eram prezent fizic în biserică, degeaba căutam salvarea la ceilalţi, degeaba îmi doream pacea aceea nemaiîntâlnită pe care o experimentasem privind cât de senini, de împăcaţi, de fericiţi sunt ceilalţi, atâta timp cât pentru mine Dumnezeu era o entitate situată cumva înafara mea, străină de mine. Dinamica schimbării trebuia iniţiată de la un altfel de Dumnezeu, nu de la cel despre care nu ştiam decât că e atotputernic, atotcunoscător dar de necunoscut pentru mine, aşa cum învăţasem. Iar pentru asta trebuia să pornesc cumva din înlăuntrul meu spre înafară, nu invers, cum făceam acum. Şi, sincer, nu ştiam cum să iniţiez acest proces. Aşa că, prezenţa mea în biserică, la fiecare serviciu religios, deşi folositoare, nu-mi rezolva cu-adevărat problemele. Grupul nu mă ajuta, nici el, foarte mult. Acolo ceva şchiopăta. Eram doar 4-5 inşi care ne mai povesteam din când în când câte ceva. Sigur, pentru noi fiecare întâlnire reprezenta o mână salvatoare întinsă, dar nicicum această mână nu ne apuca pentru a ne trage în interiorul credinţei. Iată şi motivul pentru care, uneori, nu-l prea luam în serios (grupul), cedând repede ispitei. Apoi, în luna ianuarie, s-a întors Beni (Beniamin Fărăgău). El era, de fapt, liderul micului nostru grup. În duminica în care ne-a vorbit (eu asistam pentru întâia oară la un discurs pe viu de-al său), am ieşit din biserică şocaţi (şi eu, şi Corina). Cumva, am înţeles că prin el aveam să ajung la acel Dumnezeu-altfel.
P.S. V-aţi întrebat vreodată de ce omul acesta extraordinar îşi pierde vederea.? Oare pentru că i-a făcut pe atâţia alţii să vadă cu adevărat? Oare pentru că i s-a dat (sau a dat) din VEDEREA lui şi altora?

-va urma-

Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris IV

Oraşul nebunilor este o carte virtuală. Sunt conştient că meteahna şi, deopotrivă, calitatea ei constau paradoxal în aceea că am exprimat, folosind condiţionalul optativ, neîntâmplarea, învârtirea în cerc, nerăspunsul. Şi totuşi, există două teme fundamentale pe care le-am abordat în acest volum: SENSUL şi UMANITATEA, văzute drept categorii ale dependenţei. Ambele m-au interesat în reală măsură: primul ca expresie a unor truisme despre care deja am vorbit pe acest blog, căci mintea este dependentă de anumite adevăruri în angajarea sa în existenţă (ca ieşire în afară), adevăruri fără de care ar rătăci într-o dinamică schizoidă, a doua ca expresie a organicului, dependenţa acestuia fiind deja cât se poate de cunoscută. Astfel, mi-am imaginat un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat în care oamenii, sătui de războiul care are loc dintotdeauna în ei înşişi, au încercat să simplifice totul reducând complexitatea întrebărilor umaniste la un răspuns oarecum tautologic: sensul există şi-atât. Desigur, aceasta pare o expresie simplă, însă în subsolul ei totul este, de fapt, extrem de complicat. Provocarea acestei cărţi, în ceea ce mă priveşte, a fost aceea de a simplifica prea complicatul minţii mele, urmând cu îndârjire simplitatea expresiei tautologice amintite. Ca urmare, nu m-am sfiit să arunc personajele, atunci când nu mai aveam soluţii la problemele lor, într-o adevărată luptă a firii cu firea, în speţă într-o oarecare depravare sexuală, de parcă aceasta ar fi fost singura soluţie la cumplita problemă axiologică (nu-i aşa că vi se pare cunoscută strategia? la o adică nu asta facem şi noi când ne lipsesc soluţiile, ne aruncăm adică în LUME?). Aproape fără să-mi dau seama, însă, scriind romanul, am ajuns singur la concluzia că, indiferent cât de mult va încerca omul să se esenţializeze, să se reducă la problemele elementare dând automat răspunsuri elementare, chestiunile legate de Dumnezeu (adică tocmai ceea ce aparent ne complică viaţa) sunt de neeludat. Drept pentru care, societatea aceasta bolnavă a fost pusă în situaţia de a-şi formula singură un al doilea adevăr de credinţă, considerând că are această autoritate. Scindarea aceasta socială, ca rezultat al nemulţumirii de a avea un singur adevăr (Sensul), a fost suficientă pentru a provoca autodistrugerea.
Ei bine, aceasta e structura întâmplărilor prin care am trecut după primul şoc avut în Biserica din Iris. Şi, cu sinceritate o spun, nu-mi amintesc să fi avut o cădere mai mare în viaţa asta ca aceea care a urmat. Căci, aşa cum în cartea mea personajele aveau deja un adevăr de credinţă, exprimat ca DEPENDENŢĂ de truismul sensului (orice dependenţă este generic vorbind tautologică, atâta timp cât nu are ca obiect divinitatea), la fel mintea mea depindea de ceea ce învăţase, iar corpul meu de ceea ce îi plăcea, adică de buchetul de obişnuinţe în care îmi găsisem culcuş de-atâtea ori. Iar când a apărut un alt ADEVĂR, care nu se exprima printr-un truism, ori printr-o sintagmă tautologică (nefiind o dependenţă imediată a raţiunii pentru a se adapta realităţii, şi nici organică ori carnală) ca expresie a unui nerăspuns perpetuu, ci printr-o trăire reală, sacrificială (adică deloc egocentrică), sigur că şocul interior a fost aproape fatal. Am recurs la alcool ca la o salvare din acest război cumplit. În mod ciudat, contextul mă ajuta. Am deschis o firmă de construcţii şi am început să fac bani în mod constant. Prin urmare, am început să beau în mod constant. Beam pe şantier, în maşină, în baruri, în restaurante. Acasă aveam vreo 4 locuri în care îmi ascundeam dozele de bere. Două locuri erau la etaj şi două la parterul casei (în cazul în care soţia mea avea de lucru la parter, eu puteam bea în linişte deasupra şi invers). Au fost seri despre care nu-mi amintesc nimic, nici măcar cum am ajuns cu maşina acasă. Au fost seri în care abia intram în casă şi abia ajungeam la pat. Au fost zile întregi despre care nu-mi amintesc nimic. Şi noapte de noapte soţia mea plângea. Şi dimineaţa îmi venea să mă spânzur. Paradoxal, abia aşteptam noua întâlnire a tinerilor la Iris. Paradoxal, de fiecare dată când, mergând la Real, treceam pe lângă Biserica din Iris, un fior ciudat îmi cuprindea trupul. Astfel, am găsit o rută care să treacă pe lângă această biserică atunci când mergeam la supermarketul amintit. Uneori încetineam şi priveam clădirea bisericii. Mă fascina. Ştiam că e ceva acolo care m-ar putea salva. Într-o zi chiar i-am spus soţiei: Corina, aici e ceva care mă va ajuta să ies din groapă, simt asta, hai să venim duminică aici. Aşteptam o reacţie aprobatoare. Nu a venit. Iar eu am continuat să beau. Până când, într-o duminică dimineaţa, n-am mai rezistat. M-am îmbrăcat şi i-am spus Corinei: azi mergem la Iris.
P.S. Ca mărturia să fie completă, aş vrea să mai punctez un lucru: nu doar alcoolul a fost o problemă pentru mine, ci şi DROGURILE. Mărturisirea mea, în ce priveşte experienţa narcotică, o găsiţi pe blogul lui Marius Cruceru. Oraşul nebunilor nu este cartea despre care vorbesc acolo.

-va urma-