Creativitatea?

Oraşul nebunilor este o carte pe care nu aş rescri-o. E amuzant faptul că, atunci când am recitit-o pentru a-i face corectura, am avut senzaţia unui text nou, proaspăt (la propriu, vorbind), de parcă nu aş fi eu autorul. E şi mai amuzant faptul că... mi-a luat 3 zile să o recitesc şi am făcut-o cu chiu cu vai, fiind nevoit să reiau anumite fragmente pe care cu greu le pricepeam sau cărora nu le vedeam rostul. Şi chiar mai amuzant e că nu o dată m-am speriat cum că aş fi făcut anumite greşeli legate de context, recitind pentru a mia oară capitole disparate pentru a da de capătul acelei pânze tramatice ţesute aparent haotic. Pe scurt: nu îmi amintesc deloc, dar chiar deloc, cum şi când (mă refer la un moment bine delimitat al zilei) am scris această carte, deşi am recitit-o atunci de foarte multe ori. După care a stat în sertar (dacă hardul unui calculator poate fi numit aşa) 7 ani, cum spuneam. De fapt, din câte îmi amintesc, dacă bine îmi amintesc, la un moment dat cartea s-a pierdut (din pricina unui virus) şi am lăsat-o uitării multă vreme, până într-o zi când un prieten, la o bere (presupun), mi-a spus că a găsit pe hardul calculatorului său mai vechi o carte de-a mea şi, după câteva zile, mi-a trimis-o prin e-mail. Aşadar, nu aş recrie această carte pentru că nu aş şti cum. Ce îmi amintesc foarte bine e că mi-am propus o continuare, mai exact o "coborâre" în realul oraş al nebunilor. Ei bine, în această situaţie trebuie căutat principiul creativităţii. Din punctul meu de vedere (adică din experienţa mea) creativitatea nu prea ţine de autor. Sigur, autorul VREA să creeze, însă dacă o face şi felul în care o face nu ţine de voinţa lui. Sunt multe de povestit-discutat aici, dar ce rost are să discuţi despre o forţă despre care nu prea ai ce să spui. Aşa e şi cu conştiinţa de sine, o capacitate pe care nimeni nu o poate explica, materia nefiind prin natura ei capabilă de autoreferenţialitate.
Zilele trecute am discutat cu o prietenă referitor la ceea ce mi s-a întâmplat (şi încă mi se întâmplă). Ea aprecia faptul că "am oprit demolarea", însă punea semnul de întrebare deasupra creativităţii mele. Ştiu că mi s-a strâns puţin stomacul, din cauza emoţiei. Răspunsul l-am dat deja mai sus. Pentru ce să mă stresez că aş pierde o capacitate pe care nu o controlez şi căreia nu-i cunosc mecanismul? Există un detaliu deloc bizar în viaţa mea. Dependenţa mea de alcool s-a dezvoltat şi ca urmare a faptului că scriam în timp ce consumam bere, şi, în anumite momente, o făceam (scriam, deci, sub impactul alcoolului) "interesant", uneori chiar "foarte bine". Dar, asta se întâmpla până ajungeam la a 4-a sau a 5-a bere. După care aşa zisa mea creativitate se canaliza spre a jigni oameni. Fapt ce poate fi confirmat de foarte mulţi membri ai ACESTUI site. Aşadar, i-aş recomanda amicei mele să nu se îngrijoreze cu privire la creativitatea mea. Are cine să se ocupe de ea, de creativitate. O replică generală (un răspuns general) mi-a sugerat-o/dictat-o ieri Beni: cu un Dumnezeu care poate totul, n-are rost să-ţi limitezi aşteptările.