Cum ar fi să te scoli dimineaţa într-o altă lume, într-o altă societate, cu alţi părinţi, cu un alt nume, cu o altă vârstă, cu o altă perspectivă, etc? Cel mai probabil ai spune că visezi, ţi-ai reaşeza capul pe pernă şi ai încerca să-ţi continui somnul pentru a te trezi a doua oară în lumea, societatea, etc, pe care le cunoşti. Cu alte cuvinte, îndoiala, semnul de întrebare proiectat asupra întregii mele existenţe, este o prezenţă evidentă şi răscoaptă pe care mi-am asumat-o cu atâtea riscuri şi care şi-a lăsat amprenta în structura mea constitutivă. Până acum trăiam după principiul
dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Ei bine, ce te faci când acest principiu cade, cu alte cuvinte când începi să nu mai calci pe mlaştini, ci pe pământ tare, clătinarea devenind o amintire, iar creierul fiind zdruncinat de ieşirea din rutină? Vechea îndoială, paradoxal, se amplifică, chiar dacă a urcat o treaptă (şi ce treaptă!!!). Dacă frământarea mea înainte era moartea, acum frământare mea e viaţa. :) Pe scurt, iată structura ÎNDOIELII: timp de 15 ani m-am trezit dimineaţa cu "SUFLETUL LA GURĂ", recunoscător cuiva, unui Dumnezeu străin mie, îndepărtat (aşa cum l-am caracterizat şi în posturile anterioare), recunoscător, deci, că sunt încă viu, chiar dacă mahmur, că nu mi-a cedat inima şi că mă pot bucura pentru încă o zi de copiii mei. Pe vremea când consumul de droguri răbufnea cu psihoze în mine, dimineaţa era momentul de acalmie, momentul în care psihoza era latentă, aproape inexistentă. Pe măsură ce înaintam în zi, reşuta drogului începea să-şi facă simţită prezenţa. Intram uşor-uşor în stări convulsive, gândurile sinistre îmi cuprindeau mintea şi, în jurul orelor 14-15, aveam stări paranoice acute. La fel, timp de 15 ani primele gânduri după momentul de acalmie de dimineaţă erau dirijate uşor uşor către întrebările fără răspuns cu care eram atât de obişnuit, soluţia întrevăzută de mine fiind euforia alcoolului. Ce se întâmplă acum? Sunt o persoană zdruncinată din temelii. Sunt un copac sterp căruia i-au fost tăiate toate crengile, pe cioturile acestora fiind sudate crengi bune, care pot da rod. Cât de uşor pot deveni şi acestea neroditoare! Căci, din nou, mă scol dimineaţa şi realizez că sunt în lume. Şi realizez că în mine ceva s-a schimbat. Dar, cum experienţa mea din urmă m-a obişnuit, primea mea atitudine este aceea de a mă îndoi de tot ce mi se întâmplă. Însă de data asta ÎNDOIALA nu-mi mai justifică existenţa. Când ajung la această concluzie (procesul nu e unul mental, ci unul simţit, trăit), devin automat plin de viaţă, entuziast, îmi vine să cânt, să dansez, îl simt pe Dumnezeu aproape, şi, mai mult, încep să mă rog. Se întâmplă, însă, ca după un timp ÎNDOIALA să revină. Şi, în mod ciudat, cum spuneam, aceasta nu se mai propagă asupra existenţei mele, de parcă ar justifica-o, ci asupra a ceea ce simt, de parcă ceea ce simt este un artificiu, un act actoricesc, fără substanţă. Cu alte cuvinte, există un război la nivel aproape strict mental, căci în ceea ce fac în afara minţii mele nu mai transpare acest conflict decât rareori (cel puţin acum). Nu reuşesc să pun laolaltă faptele (spre exemplu faptul că mi-am pierdut interesul faţă de atâtea lucruri pe care le consider, pe drept cuvânt, păcătoase şi, prin urmare, nu le mai în-făptuiesc) cu ceea ce gândesc (îndoiala care există, aşa cum exista şi înainte, dar care şi ea se manifestă altfel, fiindcă nu mai poate fi justificată). Exemplul cu pomul neroditor merge foarte bine aici. TULPINA a rămas (ÎNDOIALA). Crengile sterpe au fost eliminate şi, prin urmare, tulpina se vede nevoită să lucreze spre rodul adevărat (cu alte cuvinte ÎNDOIALA E BUNĂ, DAR TREBUIE DIRIJATĂ CĂTRE RODUL NOILOR CRENGI). Aşadar, am observat că trebuie să dau o mare atenţie locului în care sunt sudate crengile cele noi, roditoare. Şi acest loc constă în ceea ce mi-a schimbat complet perspectiva: BIBLIA drept cuvânt revelat al lui Dumnezeu. Ei bine, iată cum adevărata soluţie mi s-a impus singură: citirea Bibliei, dimineaţa, pe "stomacul gol", cum s-ar spune. Dacă în centrul intereselor mele ar fi crengile (faptele), acestea s-ar dezvolta prea mult în grosime, rupându-se în cele din urmă, iar dacă în centrul intereselor mele ar fi doar tulpina (îndoiala), acest proces ar duce la pierderea rodului, căci crengile ar deveni sterpe, din nou. Biblia este în măsură să facă legătura între tulpină şi noile crengi, căci ea răspunde cel mai bine ÎNDOIELII, şi acest lucru va fi tradus fără doar şi poate în FAPTE roditoare.
