În 1995, când am venit în Cluj Napoca pentru a-mi începe studiile, am refuzat aşa zisul confort al căminului studenţesc întrucât îmi doream foarte mult singurătatea necesară lecturilor. Din acest motiv mi-am pus părinţii în situaţia de a alege: ori mă întorc acasă (în Bistriţa), ori îmi cumpără o garsonieră. Spre folosul lor, dar mai ales spre al meu, au achiziţionat imediat o garsonieră de circa 10 mp în Mănăştur, au mobilat-o cu o canapea, un dulap şi un birou, au utilat-o cu un minifrigider şi o plită electrică, şi m-au pus în faţa faptului împlinit, cerându-mi să mă apuc de treabă. Eram foarte fericit. Mi-am adus din cămin (unde fusesem cazat circa 3 sau 4 luni) stiva de cărţi şi... şiiii... şiiiiii... şi nimic. Timp de 2 sau 3 săptămâni sau poate chiar o lună n-am fost în stare de nimic. În prima seară am citit vreo 2 pagini, dacă bine îmi amintesc, după care m-am dus să-mi vizitez colegii în cămin. :) Ei bine, în acest moment sunt în aceeaşi situaţie. Simt că am început un nou capitol din viaţa mea, însă mă simt epuizat, incapabil să mai fac vreun pas, de parcă nu m-am dezmeticit încă. Precum un sugar, sunt în stare doar să aud / ascult, dar fără a avea vreo iniţiativă. Căci dacă eram convins că ştiu foarte multe lucruri, tocmai am aflat că, de fapt, nu ştiu nimic. Căci dacă eram convins că am trăit din plin, tocmai am aflat că, de fapt, tot ce am trăit a fost un vis ce s-a spulberat în mai puţin de o clipă. Căci dacă eram convins că sunt liber, tocmai am aflat că, de fapt, umblam dintr-o parte în alta a unei celule extrem de înguste iar acum, după ce am găsit uşa şi am văzut că se şi deschide :)), stau în pragul ei şi privesc libertatea, dar o libertate pe care nu o înţeleg, fiindcă doar o simt. Privind înapoi, realizez că întotdeauna l-am căutat pe Dumnezeu ca pe o soluţie la principala mea problemă: moartea cu implicaţiile ei metafizice. Sigur, căutarea mea a fost deviată de structura mea constitutivă (sensibilitatea exacerbată - empatia - cea care a generat şi un psihic uşor labil, de unde şi aplecarea către vicii), dar eram convins că singura soluţie e în găsirea lui Dumnezeu şi automat în înţelegerea Lui, rezultând automat o înţelegere proiectată asupra finalităţii mele. Şi tocmai am aflat că, de fapt, problema mea nu există. Iar asta mi-a schimbat perspectiva, dar a anulat şi căutarea. Prin urmare, mă situez acum în miezul unei alte probleme: CE SĂ MAI CAUT (sesizaţi umbra de orgoliu?)? Mă întorc din nou la garsonieră. Atunci îmi doream să fiu singur ca să pot citi în linişte. Însă atunci când am găsit ceea ce căutam, m-am simţit pierdut şi, imediat, în aceeaşi seară, mi-am vizitat colegii în cămin, m-am întors adică în locul de care fugisem. Pentru că nu ştiam cum să apreciez liniştea. La fel, nu ştiu să apreciez această libertate, acest Dumnezeu-altfel pe care l-am căutat, şi asta nu se poate întâmpla peste noapte. Este, cred, un moment decisiv în viaţa mea şi, prin aceasta, foarte riscant. Entuziasmul intră în luptă directă cu o oarecare letargie, o oarecare debusolare, întrucât priorităţile mele se schimbă cu o viteză incredibilă, de neînţeles. Trebuie să uit tot ce am făcut timp de 30 de ani. Faptul că am renunţat la alcool reprezintă doar o etapă care răspunde logic la această inversare a ierarhiilor. Mai mult, însă, abia acum încep să înţeleg care trebuie să fie principiul noii mele vieţi: trebuie să renunţ la mine, la ORGOLIUL de a mă situa în centrul universului.
Această mişcare egocentrată a reuşit să mă doboare de prea multe ori. Spuneam într-un post anterior că am avut o problemă şi cu narcoza. Nu am insistat asupra acelui episod, deşi pentru mine e unul dintre cele mai importante (fiind şi cel mai violent). De altfel, l-am epuizat prin descrieri ample în mai mult de 200 de pagini în chiar perioada în care devenisem psihotic din pricina reşutei. Acel episod, ca şi cel referitor la căderea mea prin alcool, ca şi procesul schimbării mele, ca şi ceea ce va urma de acum încolo, toate vor constitui noul meu proiect literar. Dar, aşa cum am spus,
principiul va fi cu totul altul. Căci dacă până acum eram convins că scriitorul e un creator de lumi (iată şi fumul orbitor al orgoliului), acum nu mai sunt atât de sigur, formalismul acestora (al lumilor create de scriitori) fiindu-mi evident. În concluzie: chiar dacă nu e suficient pentru un scriitor să scrie (căci e important şi de ce o face, cum o face şi pentru cine o face şi, în plus, starea de împlinire nu o va găsi niciodată în şi prin actul de a scrie), e totuşi cumplit de necesar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu