Următoarea întâlnire de grup, pentru care am venit pregătit (nu băusem nimic), în ciuda prezenţei lui Beni, a fost extrem de dezamăgitoare pentru mine. Suspicios, căzut, aproape mort, eu digeram fiecare detaliu, dorindu-mi salvarea. A fost un prim şoc NEGATIV. Timp de 3 luni acest grup fusese compus din 3-4 maxim 5 persoane. Apariţia lui Beni adăugase încă vreo 10 membri, care umpluseră sala. Unde fuseseră aceşti oameni timp de 3 luni, 3 luni în care mă târâsem ca o râmă tăiată în două? Brusc, mi-am dat seama că mă aflu într-un soi de clasă de elevi, elevi care, cât timp le-a lipsit profesorul, au putut absenta fără nici un fel de problemă. Atunci au apărut primele dubii în ceea ce priveşte prezenţa mea în această biserică. Numai la asta m-am gândit în cele două ore cât a durat întâlnirea. Nu reuşeam să fiu atent la nimic. De altfel, după ce am plecat, eram aproape convins că n-am să mă mai întorc la Iris. Mi se părea ridicol. Cum să fiu salvat de aceşti oameni, care, vedeam acum, numai sfinţi nu sunt. În plus, deşi mă văzuseră pentru întâia oară acolo, printre ei, toţi cei nou veniţi, dar absolut toţi, mă ignoraseră cu desăvârşire, de parcă nici n-aş fi existat, de parcă numai Beni exista. Nu doar eu eram dezamăgit. Soţia mea simţea la fel. Dacă îmi amintesc bine, dezamăgirea ei a fost atât de mare încât i-au dat lacrimile. Însă, cu timpul, am trecut peste asta, cu atât mai mult cu cât nu mai voiam să dau înapoi, rezolvarea problemei mele fiind imperios necesară. La a doua întâlnire, în prezenţa lui Beni, am fost mai atent. Deşi, din nou, mă miram de ce e sala plină, şi de ce în acele 3 luni fusese goală. Chestiunea asta nu-mi dădea pace. La a treia întâlnire uitasem de problema cu "elevii". Ba mai mult, atunci am depus armele jos şi mi-am deschis viaţa în faţa tuturor. La finalul întâlnirii, o doamnă m-a asigurat că grupul surorilor se va ruga şi va posti pentru mine. De fapt, toţi s-au rugat la finalul întâlnirii, şi toţi mi-au promis că mă vor aminti în rugăciunile lor. Ei bine, în aceeaşi perioadă am înţeles ceva extrem de important, anume că
Biblia este cu adevărat revelată. Nu crezusem niciodată acest lucru. În timpul Facultăţii de teologie nu s-a insistat deloc asupra acestui ADEVĂR FUNDAMENTAL, ci asupra a tot felul de nimicuri istorice, filosofice şi ritualice (nu spun că acestea nu sunt importante, însă, comparativ cu Biblia, chiar sunt nimicuri). Beni, în schimb, mi-o dovedise într-un mod foarte simplu: am observat că la orice întrebare, el răspunde folosind Biblia (nicidecum alte surse) (nu spunea niciodată
DIN PUNCTUL MEU DE VEDERE... ci, cu tact, ne trimitea la pasajele biblice unde găseam singuri răspunsul). Mai mult, am observat că
Biblia are răspuns la orice întrebare. Asta m-a dat gata. Pentru întâia oară înţelegeam că Biblia nu este o carte, ci este ceva VIU, este un răspuns CERT şi COMPLET (pentru că nu greşeşte, şi pentru că nu lasă niciodată o întrebare în coadă de peşte) la orice întrebare din viaţa asta, dar nu doar atât, răspunsul acesta Cert şi Complet mai era şi
plin de viaţă pentru că era acolo, în Biblie, mai ales pentru mine. Pentru întâia oară înţelegeam că pe acest Dumnezeu pe care îl căutam nu trebuia să îl găsesc ca să îl înţeleg, ci ca să am o relaţie cu EL.
El nu mai era departe. Au urmat apoi 4 zile de entuziasm şi abstinenţă. Luni, 14 februarie, mi-am serbat ziua de naştere, eu cu, din păcate, încă vreo 5 doze de bere. Marţi, în schimb, am consumat din nou o cantitate mare de alcool, drept urmare nu-mi amintesc nimic din seara aceea. Miercuri, la finalul celei de-a patra întâlniri, după ce soţia mea a subliniat în faţa grupului că avem totuşi o problemă foarte gravă, Beni ne-a luat deoparte şi ne-a ascultat. Ei bine, în numai câteva secunde am recunoscut în faţa lui Beni şi a soţiei mele că sunt alcoolic. Îmi amintesc că tremuram tot şi că abia îmi ţineam lacrimile. Şi, în clipa aceea, am renunţat la alcool.
