Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris V

Vă asigur, de la bun început, că nu m-a schimbat cu nimic intrarea mea fizică în Biserica din Iris. Este adevărat, simţeam pacea aceea nemaiîntâlnită de care eram atât de însetat. Dar sentimentul împăcării cu mine însumi se pierdea imediat după ce părăseam clădirea. Urma o săptămână în care o luam de la capăt. Ba chiar mai avid de alcool decât înainte. Ţin minte că uneori, când mă trezeam dimineaţa mahmur, aruncam o privire în curte în direcţia maşinii, privind-o atent, să văd dacă nu cumva am accidentat-o. Câteodată mă apropiam de ea şi căutam urme de sânge, îngrozit că aş fi putut omorâ pe cineva. Dar, pe măsură ce consumam tot mai mult alcool, setea mea de pace creştea şi ea. Şi, pentru că nu mai suportam lupta aceea din care ieşeam mereu înfrânt, am cerut ajutor, respectiv m-am înscris în grupurile mici ale bisericii. Am făcut-o completând bileţele acelea pe care le-am primit parcă în toamnă. Nu m-am mulţumit cu asta, aşa că am trimis o solicitare  şi prin intermediul paginii de internet a bisericii. Mai departe, am scris câtorva persoane, trimiţându-le o parte din mărturia mea şi "strigând" că AM NEVOIE DE AJUTOR. Aici aş vrea să-i mulţumesc lui Marius Cruceru fiindcă a răspuns mereu prompt mesajelor mele şi m-a încurajat întotdeauna. De asemenea, îi mulţumesc lui Filip Fărăgău care imediat m-a chemat la o întâlnire cu el şi mi-a ascultat marturisirile. Apoi am primit şi telefonul aşteptat, care ne chema la prima întâlnire a grupului. Loial obiceiului meu, în chiar ziua în care trebuia să mergem la biserică (adică într-o miercuri) am consumat o mare cantitate de alcool, drept pentru care am amânat totul pentru săptămâna următoare. Cum probabil vă închipuiţi, săptămâna următoare am consumat din nou alcool (de altfel beam zilnic), însă de data asta, chiar dacă eram niţel ameţit, am decis să ne prezentăm la întâlnire. Experienţa mă ajuta să-mi disimulez beţia şi să par, măcar într-un procent respectabil, un om treaz şi la locul lui. Au trecut circa 3 sau 4 săptămâni până să povestesc, în cadrul acestor întâlniri,  vag, cu nenumărate ocolişuri, despre o problemă pe care aş avea-o. Nu spuneam pe faţă că sunt alcoolic, aşa cum o făceam la întâlnirile AA, la care pariticipasem cu ceva vreme în urmă (renunţasem să mai particip la întâlnirile alcoolicilor anonimi fiindcă acestea aveau loc tocmai în Mănăştur, şi nu doream să-mi dau şansa de a conduce euforic până acolo). Încetul cu încetul, însă, starea de beţie începea să-mi displacă. Cu toate acestea, continuam să beau. Ceva nu era în regulă. Dacă înainte consumam alcool tot timpul, priindu-mi starea euforică, acum, imediat după ce dădeam gata vreo 5-6 doze de bere, fugeam în pat şi mă culcam, dorindu-mi să scap cât mai repede de beţie. Am început chiar să fac pauze, de două trei zile de abstinenţă. Însă cel mai poftă de alcool mi-era miercuri dimineaţa. Probabil că înţelegeţi de ce. Eu nu înţelegeam, aşa că îmi satisfăceam imediat pofta.
De fapt, schimbarea mea a început cu adevărat în momentul în care am renunţat la afacerile cu firma de construcţii şi cu intermedierile imobiliare, şi asta s-a întâmplat chiar în perioada primelor întâlniri ale grupului nostru. Brusc nu mă mai interesau câştigurile financiare dubioase. Asta s-a întâmplat peste noapte şi aproape fără să-mi dau seama. Cu alcoolul, însă, nu se putea peste noapte.
Ce se întâmpla, de fapt? De ce nu puteam să renunţ? Sorgintea problemei mele era mult mai adâncă. Degeaba eram prezent fizic în biserică, degeaba căutam salvarea la ceilalţi, degeaba îmi doream pacea aceea nemaiîntâlnită pe care o experimentasem privind cât de senini, de împăcaţi, de fericiţi sunt ceilalţi, atâta timp cât pentru mine Dumnezeu era o entitate situată cumva înafara mea, străină de mine. Dinamica schimbării trebuia iniţiată de la un altfel de Dumnezeu, nu de la cel despre care nu ştiam decât că e atotputernic, atotcunoscător dar de necunoscut pentru mine, aşa cum învăţasem. Iar pentru asta trebuia să pornesc cumva din înlăuntrul meu spre înafară, nu invers, cum făceam acum. Şi, sincer, nu ştiam cum să iniţiez acest proces. Aşa că, prezenţa mea în biserică, la fiecare serviciu religios, deşi folositoare, nu-mi rezolva cu-adevărat problemele. Grupul nu mă ajuta, nici el, foarte mult. Acolo ceva şchiopăta. Eram doar 4-5 inşi care ne mai povesteam din când în când câte ceva. Sigur, pentru noi fiecare întâlnire reprezenta o mână salvatoare întinsă, dar nicicum această mână nu ne apuca pentru a ne trage în interiorul credinţei. Iată şi motivul pentru care, uneori, nu-l prea luam în serios (grupul), cedând repede ispitei. Apoi, în luna ianuarie, s-a întors Beni (Beniamin Fărăgău). El era, de fapt, liderul micului nostru grup. În duminica în care ne-a vorbit (eu asistam pentru întâia oară la un discurs pe viu de-al său), am ieşit din biserică şocaţi (şi eu, şi Corina). Cumva, am înţeles că prin el aveam să ajung la acel Dumnezeu-altfel.
P.S. V-aţi întrebat vreodată de ce omul acesta extraordinar îşi pierde vederea.? Oare pentru că i-a făcut pe atâţia alţii să vadă cu adevărat? Oare pentru că i s-a dat (sau a dat) din VEDEREA lui şi altora?

-va urma-

Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris III

Primul şoc pe care l-am avut, atunci când am intrat în Biserica din Iris, a fost unul formal, sau mai bine spus, unul SOCIAL. O schimbare de perspectivă care, deşi poate exagerez, a explodat în faţa ochilor mei, cu repercusiuni incredibile înlăuntrul meu, şi care a constat în următoarele:
1. Biserica era arhiplină. Ca să găsim loc, a trebuit să fim prezenţi în biserică cu cel puţin 30 de minute înaintea începerii programului. Chiar şi-aşa, dacă o cunoştinţă nu ne-ar fi rezervat 2 scaune, am fi fost nevoiţi să stăm în picioare. Subliniez: e vorba de un serviciu religios, nu de premiera vreunui film. :))))
2. Biserica era arhiplină de... tineri (având o medie de vârstă de 20 de ani). Aş fi vrut să-mi trag două palme să mă trezesc, întrucât ceea ce vedeam mi se părea de-a dreptul ireal. Mai văzusem grupuri numeroase de tineri, dar nu în biserică, ci în cluburi sau discoteci. Ba greşesc. Participasem cu mulţi ani în urmă la întâlnirile tinerilor catolici, însă acestea erau organizate la nivel naţional. Întâlnirile din Iris nu aveau această amploare, fiind de nivel local, însă mulţimea adunată în Iris putea fi comparabilă cu mulţimea adunată în bisericile catolice în timpul întâlnirilor naţionale, de unde şi şocul pe care l-am resimţit.
3. Tinerii pe care îi vedeam nu erau spăşiţi, chinuiţi, revoltaţi, umiliţi, sau orice altceva de genul ăsta. Toţi păreau fericiţi, toţi zâmbeau, aveau feţele luminoase; mai mult, aproape toţi erau îmbrăcaţi elegant, lipsind anumite restricţii formale pe care le întâlnisem la alţi "pocăiţi"  (precum elemente vestimentare ca baticul sau rochiile atotacoperitoare), însă fără a forţa limita decenţei.
4. Autenticitatea ambientală. Zona de unde se predica fusese amenajată (aveam să aflu mai târziu) de către membri tineri ai bisericii, studenţi la arte plastice, lipsind elementele kitsch pe care, cu sinceritate o spun, aşteptam să le găsesc. Pentru mine asta conta enorm, convins fiind că "pocăiţii" sunt analfabeţi şi nu au nici o legătură cu arta.
5. Serviciul religios propriu-zis, care m-a ţinut cu sufletul la gură, într-o stare de tensiune greu de explicat, cu atât mai mult cu cât cel care predica, Marius Cruceru, depăşea uneori graniţele stricte ale teologiei, atingând domenii variate (filosofie, muzică, artă, literatură, etc). Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, am realizat cât de mult conta, pentru această Biserică (nu mă refer, desigur, la spaţiul respectiv, ci la membri care o compun), relaţiile dintre tineri, viaţa lor, interesele lor, intimitatea lor.
Când s-a încheiat întâlnirea, am ramas cumva blocat pe scaun, ca un semn de întrebare. Tot ce văzusem şi auzisem mă şocase în aşa hal încât cu greu mi-am revenit. Sigur, văzusem astfel de întâlniri entuziaste, însă la televizor sau pe youtube. Sigur, participasem la întâlnirile tinerilor catolici, dar acolo, cu excepţia unui procent de 10 % (care consta în predica de la final şi ea rostită pe un ton monoton, oficios), totul se rezuma la formalismul Liturghiei. Aici, la Iris, totul pulsa de viaţă. Tinerii aplaudau, râdeau, plângeau. Îmi amintesc că cel care predicase folosise cuvântul BAPTISCOTECĂ. Aşadar, fusesem la BAPTISCOTECĂ. :)
Şi totuşi, nu a fost de-ajuns. De fapt, a fost mai rău. Pentru că acum, după ce văzusem reversul, începea adevăratul război.  

-va urma-