Creatorul de lumi, critica şi plagiatul.

1. Literatura, din punctul meu de vedere (şi s-ar părea că e doar punctul meu de vedere) nu este un mijloc social de comunicare… este, mai degrabă, un mijloc metafizic (ce ţine de solipsism) de a te comunica ţie însuţi, este o lopată cu care sapi în tine la nesfârşit, pentru a-ţi găsi ne-răspunsurile, pentru a-ţi găsi ne-trăirile, de fapt, pentru a-ţi săpa tu însuţi (şi a nu da şansa asta altora) groapa (metafizică) în care ai să mori aşa cum ştii şi vrei tu (desigur, moartea fizică nu va fi niciodată cum ştii şi cum vrei). Mai pe scurt: pentru a-ţi neantiza trăirile periferice (formale, fizice, deci sociale).

2. Datorită lui 1, literatura nu se scrie pentru ceilalţi. Cel care îşi spune scriitor şi scrie pentru a fi citit de ceilalţi, pentru a fi adulat de ceilalţi, va cădea – obligatoriu (dar nu pentru că spun eu asta) – în fals. Sigur, dacă are talent, întâmplător va da roade gustoase, aromate, însă va fi ca o vie plină de struguri acri sau uscaţi, în care rareori cititorul va găsi un strugure bun; în mare, via va fi considerată neroditoare, iar aşa-zisul scriitor va da în curând “faliment”. Cu ani în urmă am avut o discuţie cu poetul Mihail Vakulovski, o discuţie în care eu insistam că scriitorul scrie pentru ceilalţi, în timp ce MV îmi spunea blând şi răspicat că asta a fost şi încă este capcana tuturor scriitorilor obscuri şi netalentaţi (un grafoman publică exclusiv pentru a fi citit de ceilalţi, drept care el ajunge în timp să nu mai spună nimic – întrucât se lasă consumat în favoarea celorlalţi, nespunându-şi sieşi, în mod repetat, nimic). Când vorbesc despre “a scrie pentru ceilalţi”, nu mă refer câtuşi de puţin la o strategie lingvistică facilă ori la subiecte accesibile tuturor. În fond, „a scrie pentru tine” nu echivalează cu a fi ermetic şi netransmisibil. Dimpotrivă, „a scrie pentru tine” este un proces creator amplu, extrem de dificil, şi realizabil abia atunci când scriitorul ajunge să se privească în textele sale ca-ntr-o oglindă (adică în cel mai simplu şi transmisibil mod posibil).

3. Datorită lui 1 şi 2, scriitorul este numai şi numai „CREATORUL DE LUMI”.

4. „Creatorul de lumi” trăieşte exclusiv în lumile pe care şi-i le creează. Din acest punct de vedere, el trăieşte în lumea formală doar pentru a supravieţui fizic. Doar în lumile pe care şi-i le creează trăieşte cu adevărat (adică meta-fizic).

5. Datorită lui 4, teleologia acestor lumi este una complet închisă, încuiată, ca să zic aşa (dar nu netransmisibilă), şi nu poate fi valorificată decât în raport strict cu cel care o creează.

6. Datorita lui 5, orice critică (şi mă refer aici la critică de întâmpinare) făcută acestor lumi, deşi are un substrat social, rămâne pur formală întrucât, desigur, se bazează pe socializare, pe transmiterea unui mesaj (cvasi-ascuns) către ceilalţi (fapt pe care creatorul de lumi îl va găsi mereu inutil, întrucât în actul său creator el nu s-a adresat celorlalţi, el nu s-a bucurat în intimitate de propriile personaje gândindu-se la ceilalţi, de parcă ceilalţi ar urma să pună în drepturi ontologice aceste personaje, el nu s-a bucurat în intimitate de descrierea unui obiect, a unei figuri, a unui peisaj, gândindu-se la ceilalţi, de parcă aceştia ar avea dreptul de a confirma sau infirma existenţa acelui obiect, acelei figuri ori a acelui peisaj… creatorul de lumi, în procesul său creator, nu a dat doi bani pe genericul numit CEILALŢI).

7. Evident, cel care critică are mereu dreptate întrucât el se bazează pe legea pe care tocmai am enunţat-o, că i s-a comunicat ceva, având aşadar dreptul ca şi el să comunice ceea ce i s-a comunicat celorlalţi. Pornind de la faptul că oamenii sunt diferiţi (un clişeu social, desigur), critica cu efecte sociale pozitive subliniază, în special, faptul că lumea pe care a creat-o scriitorul se intersectează, nu contează cât sau cum (dar se intersectează), cu lumea în care a intrat cititorul – critic. Este vorba de acea sintagmă specifică analizei critice care apare sub cunoscuta formă: „m-am regăsit în acest poem / acest text etc.”. Critica cu efecte sociale negative semnalează distanţa dintre aceste două lumi, în acest raport: scriitor – cititor-critic: „nu m-am regăsit aici, nu ader la acest tip de text, deci nu mă interesează”. Spre exemplu, eu, personal, nu am fost în stare să citesc Educaţia sentimentală (e doar unul dintre titluri), întrucât nu am reuşit să ader la acest tip de text.

8. Orice creator de lumi trebuie să se definească stilistic. Din nou, stilul nu este dezvoltat şi nu se defineşte în lumea formală, socială. Stilul este o formă de trăire care influenţează şi structurează textul. Cel care citeşte cărţi doar pentru a-şi defini stilul (atent, aşadar, la amănuntele lexicale, frazeologice etc.), nu face decât să se FORMALIZEZE sau INFORMEZE. O carte, aşa cum am spus mai sus, este o lume, şi nu o lume socială (decât aparent). Nu sunt de acord cu ce se spune: „trebuie să citeşti ce au scris cei dinaintea ta, ca să nu repeţi ce s-a spus”. După părerea mea, trebuie să ai cel puţin un moment de trăire în lumea celorlalţi scriitori, ca să le înţelegi (limitat, desigur) lumile (scriitorul care citeşte nu „studiază”)… oricum, lumea ta e diferită. Lexical, frazeologic etc. nu ai cum sa îl repeţi. Iar dacă eşti creator de lumi, nu o vei face, indiferent dacă îţi propui asta sau nu.

9. Aşadar, orice creator de lumi nu vrea şi nu e interesat să transmită un mesaj, ci „să-şi trăiască lumile”. Una dintre cele mai puternice dovezi că un scriitor este creator de lumi e faptul că îşi iubeşte „personajele”, prozastic, liric sau deliric. Foarte important de menţionat e că le iubeşte atât de mult, încât şi-ar da oricând viaţa pentru ele. Şi, iar, foarte important e că un creator de lumi nu este interesat de un beneficiu pentru asta. Dacă este plagiat, el se va bucura că lumea lui trăieşte şi prin alţii, şi îi va fi totuna dacă deasupra textului său va fi nominalizat el sau un altul.

10. Prin urmare, indiferent câţi bani ar avea, un creator de lumi va fi mereu sărac. Pentru simplul fapt că… nu este ca Dumnezeu (sau ca ce se crede despre Dumnezeu).

Care e sensul plimbării tale?

Nu e o întâmplare faptul că în romanul meu, „Oraşul Nebunilor”, acţiunea nu se petrece în Oraşul Nebunilor. De fapt, s-ar putea spune că ceea ce pentru personaje este un tărâm normal, pentru cititor este un real Oraş al Nebunilor, prin aceea că promovează o serie de idei ciudate cu privire la sens, în timp ce Oraşul Nebunilor, un soi de oraş-ţară unde sunt ostracizaţi inamicii societăţii, este tărâmul normal, firesc, mai exact contingentul social pe care îl putem intui ca rezultat al unei evoluţii ulterioare a societăţii de azi. Ideea mi-a venit pe când mă plimbam cu un bun prieten, azi renumit ca traducător din greacă şi latină (deci implicat şi el în domeniul literaturii). El a sugerat posibilitatea existenţei unei POLIŢII A SENSULUI: „Uite, noi acum ne plimbăm fără nici un ţel. Ce-ar fi dacă ar exista o poliţie care să te oprească şi să îţi ceară, pe lângă un act de identitate, şi răspunsul la întrebarea Care e sensul plimbării tale?” După câţiva ani m-am gândit la un text care să aibă în centrul lui această idee. Nu am planificat nimic. Pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă cu propoziţia „În anul acela nimic nu se schimbase” în minte, am scris-o, iar restul a venit de la sine. Pentru că, din punctul meu de vedere, în carte nu se întâmplă nimic (în epilog pun sub semnul întrebării chiar scrierea acestei cărţi, adresându-mă apoi unei autorităţi care aş putea sau nu sa fiu eu). Cum ar putea să se întâmple, când obsesia tuturor este un sens despre care nu se poate spune absolut nimic? Dacă, totuşi, ar fi să prezint linia narativă, aş face-o aşa: în cercul unei societăţi, bolnavă din punct de vedere axiologic şi care se crede închisă ermetic, se produce într-o zi o breşă, aceasta favorizând o revoltă, revoltă care duce, printr-un paralelism ironic îngroşat, la o breşă în chiar suportul terestru (ontologic). Stilistic, folosirea condiţionalului optativ mi-a fost cerută de chiar acea primă propoziţie. Condiţionalul optativ mi-a dat şansa să mă joc cu personajele, să îngheţ timpul, să valorizez latentul, să fiu ironic, să fiu luat în râs şi să râd. Dar a fost şi provocator. Textul sună straniu, frazele o iau câteodată razna, se dilată aproape incontrolabil. Subliniez, însă, marele avantaj al condiţionalului optativ constă în faptul că mi-a dat voie să mă joc atât cu personajele din text, cât şi cu cititorul textului şi să arăt, astfel, că (deşi e un clişeu) literatura este, din punctul meu de vedere, un joc luat foarte în serios, dar este şi va rămâne un joc. Contextul morbid-liniar, să nu uităm că e o societate îmbolnavită psihic, a provocat apariţia unor personaje care sunt aproape identice în interacţiunea lor verbală. Nu se putea altfel. Cred că am reuşit totuşi să depăşesc obstacolul acesta, nuanţându-le (personajele) prin ticuri verbale şi fizice ori prin prezentări succinte şi uşor comice. Cât priveşte influenţele, Gabriel Garcia Marquez este vinovatul principal fiindcă el mi-a stimulat gustul pentru jocul ireal de ironic sau ironic de ireal cu personajele şi cu acţiunea lor. Şi un ultim lucru, am lăsat câteva portiţe deschise pentru o posibilă continuare a cărţii: am anunţat o conferinţă, un sacrificiu uman şi o posibilă implicare directă a autorului într-o viitoare acţiune. Unde, când şi cum va avea loc această acţiune, asta încă nu ştiu.       

Satisfacţii

Ai zice că un şomer este un individ frustrat, chinuit de societate, blamat pentru inactivitate, un ins fără satisfacţii sociale. Aş zice că e greşit. Cel puţin dacă are 3 copii.

ANDRINELUL MEU (BOB CEL LUMINOS) se trezeşte întotdeauna primul. În timp ce eu sunt la parter, la cafeaua de dimineaţă, el sare din pat, îşi dă jos pantaloneii şi scutecul şi aleargă-ntr-un foc la baia de sus de unde îşi ia oliţa. Apoi se ascunde într-un colţ, în colţul cel mai întunecat, unde nu vede pe nimeni şi nu aude nimic, fiind doritor la rândul lui de a nu fi văzut sau auzit de nimeni... şi face (ce altceva decât) caca. Dacă aş merge sus, automat mi-ar striga sa cobor şi să-l las să-şi îndeplinească în linişte păsul catarhic. Ştiu asta. De aceea urc la etaj abia după circa 15 minute, ca să-l pregătesc pentru joaca zilnică.

VIVINICA (PRINŢESA MELOMANĂ) se trezeşte cu o oră mai târziu. Întotdeauna e ofuscată. Nu prea vrea să mă vadă (decât dacă îi e lene să se îmbrace singură, caz în care îmi cam "porunceşte" să o îmbrac). Mlădioasă şi foarte versată (deja) în arta mânuirii psihologice, ea nu se ascunde pentru nimic în lume, indiferent ce ar face. Ca să o îmbunez, trebuie să-i sărut gâtul şi să o fac să râdă. De multe ori coboară jos fără înştiinţare, gata îmbracată cu alte haine decât cele alese de mama ei cu o zi înainte.

DOMINIC (VIOLONISTUL ŞI ESEISTUL CLASEI) se trezeşte ultimul. Cu el nu am ce face. E deja "bătrân". Sunt mândru că băiatul meu mai mare ştie să cânte la vioară şi că a citit deja mai multe cărţi decât o făcusem eu până în clasa a VIII-a. Şi, după ce am citit Portetul lui, scris de învăţătoarea lui, parcă am făcut muşchi la piept. :))

"Numai Dumnezeu ştie..."

- Mai sunt şase luni, şase luni până la pierderea vederii.
- Data trecută aţi fost mai exact.
- Cum adică?
- Atunci când v-am întrebat cât timp mai au ochii mei, mi-aţi răspuns că Numai Dumnezeu ştie!

Este dialogul dintre Beniamin Fărăgău (Beni, cum i se spune) şi doctorul său oftalmolog. Nu l-am redat exact, dar cred că am surprins esenţa. Beni ne-a povestit Duminica trecută despre călătoria lui prin Marea Britanie, Irlanda, Statele Unite şi Canada, precum şi despre acest scurt dialog oarecum concluziv pentru ceea ce va urma. Felul lui de a povesti, atitudinea lui, zâmbetul lui liniştit, seninătatea cu care şi-a acceptat (şi îşi acceptă) destinul, toate acestea m-au înmărmurit. Priveam un om sfânt. Poate că unii vor spune că exagerez, însă numai un om sfânt poate accepta ireversibilitatea unei atare situaţii (orbirea definitivă). Pentru mine e mai grozavă decât moartea. Filip (Fărăgău, fiul lui Beni) mi-a povestit că nu-şi aminteşte din copilăria lui decât lucruri frumoase sau extrem de frumoase, cu toate că în trecut familia lui a fost pusă uneori la grea încercare, inclusiv din punct de vedere financiar (au fost momente în care nu aveau ce pune pe masă). Nu a aşteptat DE CE-ul meu. Mi-a răspuns firesc: tatăl meu raporta totul la voinţa lui Dumnezeu. De când sunt în contact cu oamenii aceştia experimentez deseori starea asta de înmărmurire, un fel de stare mistică, de parcă prin oamenii aceştia l-aş întâlni direct pe Dumnezeu, o stare pe care rareori am experimentat-o în trecutul meu spongios. Tot românul merge la biserică şi îşi dă cu "credinţa" în piept, dar de la formalismul românesc, atât de cunoscut, până la a te raporta continuu şi exclusiv la voinţa lui Dumnezeu, este o distanţă ce ţine mai degrabă de... apofatismul catalogării.
UPDATE: Pentru că dialogul pe care l-am redat mai sus, l-am redat sub impactul unei copleşitoare emoţii, şi pentru că realitatea uneori nu ţine de aceste emoţii, redau mai jos cuvânt cu cuvânt ceea ce a spus Beni Duminică. Departe de mine vreo intenţie de a interpreta sau exagera. În fond, nu despre asta e vorba în acest post. Poate că greşeala mea ţine mai degrabă de faptul că nu sunt în completă cunoştinţă de cauză asupra suferinţei lui. Eu l-am cunoscut pe acest om extraordinar abia ieri, când m-a copleşit din nou, căci la întrebarea unui frate: Cum staţi cu sănătatea?, Beni a răspuns: Mai bine decât merit. Aşadar, iată textul (am folosit înregistrarea de pe site-ul http://bisericairis.ro/):
Mai ai 6 luni. Ce-a fost foarte interesant e că nici măcar n-am tresărit. I-am spus doar atât: data trecută aţi fost mai precis. M-a întrebat: dar ce ţi-am spus data trecută? Asta a fost în 2006, în ianuarie. Şi mi-aţi spus sa-mi folosesc ochii până la ultimul strop. Şi l-am întrebat: când e ultimul strop? Şi mi-aţi spus: NUMAI DUMNEZEU ŞTIE!

Cu ce îmi învelesc textul?

Chiar dacă, la început, mă arătam neputincios în a găsi măcar o sugestie pentru coperta cărţii mele, după îndelungi perindări pe siturile pictorilor contemporani, am descoperit o pictură care se potriveşte perfect Oraşului meu. Asta părea a fi cea mai dificilă etapă. Aşa am crezut. Până când graficianul editurii m-a sfătuit să cer acordul pictorului. Simplu, nu? Am trimis un e-mail şi am aşteptat. Răspunsul a venit după o săptămână, şi a fost negativ. Tipul îşi justifica NU-ul prin aceea că e foarte cunoscut în State şi că e obişnuit să primească onorarii substanţiale şi constante. Dacă am văzut că TE ROG-ul nu e suficient, am schimbat strategia: i-am scris că, deşi o fi el cunoscut în State, în România numele lui este obscur, iar folosirea picturii sale pe coperta Oraşului ar schimba situaţia asta. În fine, tocmai am primit un e-mail în care, nu doar că îşi dă acordul (punctând că, într-adevăr, pare o bună ocazie de a se face cunoscut şi în alte ţări), dar promite că-mi va trimite o imagine superioară calitativ celei găsite de mine pe internet. Nu voi dezvălui numele pictorului sau a picturii în cauză. Menţionez doar că tipul e din San Francisco, şi e un american de origine asiatică.

Adăpostul antiatomic

Ei, da! Când spuneam că trecutul meu e în ceaţă, chiar nu făceam o glumă. Am coborât în beci (în acte se numeşte ALA, şi e adăpostul antiatomic al casei, având ziduri de beton groase de 1 m) să aranjez lucrurile aruncate de-a valma în timpul sărbătorilor. Am găsit într-o cutie de carton câteva zeci de reviste plus, desigur, romanul Oraşul nebunilor pe hârtie. Am răsfoit revistele şi, cu stupoare, mi-am amintit... am scris romanul între anii 2002 - 2003.  

Lumea scriitorilor.

Acesta este blogul noii mele cărţi, Oraşul nebunilor, ce va să apară în curând la Ed Dacia XXI, în colecţia Stranioteka, coordonată de Ruxandra Cesereanu. Perioada în care am scris cartea e cumva în ceaţă, cum mare parte din trecutul meu este aşa, din păcate. Dacă aş elimina timpul scurs între finalizarea acestei cărţi şi începutul acestui an (vreo 5 ani, pauză "literară" promisă lui Marian Drăghici în Ziua literară), nu aş fi neapărat fericit, dar măcar mai împăcat cu mine însumi. Împăcat pentru faptul de a nu fi împrăştiat gunoiul meu metafizic peste ceilalţi, asemeni unei maşini agricole ce împrăştie bălegarul pe un câmp de mărgăritare. Oraşul nebunilor  este prima carte pe care am scris-o lucid fiind, adică fără ajutorul licorilor bahice. De altfel, structura ei, forma ei, expresia ei, ideea ei, toate cer o minte lucidă şi organizată. Toate acestea bântuie ideea pe care o am despre lumea scriitorilor, absurdă şi fascinantă. În lumea scriitorilor totul este absurd din punct de vedere social, fiindcă socialul, aşa cum îl ştim, nu există. Lumea scriitorilor este o "societate" închisă, cu reguli proprii, care nu sunt niciodată respectate. Aici totul este hiperbolizat şi totul se comprimă în gesturi egocentrice. Numele unui scriitor, deşi "firesc", asemeni oricărui alt nume în-scris pe un Certificat de naştere sau pe o Carte de identitate, are, în lumea scriitorilor, o sonoritate stridentă. Pentru simplul fapt că nu este identificat cu o lume (fie şi textuală), ci cu ce aş numi drept "virtualul unui segment al lumii universale". Asta face ca lumea scriitorilor să fie fascinantă. Despre ea am scris în această carte.