Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris V

Vă asigur, de la bun început, că nu m-a schimbat cu nimic intrarea mea fizică în Biserica din Iris. Este adevărat, simţeam pacea aceea nemaiîntâlnită de care eram atât de însetat. Dar sentimentul împăcării cu mine însumi se pierdea imediat după ce părăseam clădirea. Urma o săptămână în care o luam de la capăt. Ba chiar mai avid de alcool decât înainte. Ţin minte că uneori, când mă trezeam dimineaţa mahmur, aruncam o privire în curte în direcţia maşinii, privind-o atent, să văd dacă nu cumva am accidentat-o. Câteodată mă apropiam de ea şi căutam urme de sânge, îngrozit că aş fi putut omorâ pe cineva. Dar, pe măsură ce consumam tot mai mult alcool, setea mea de pace creştea şi ea. Şi, pentru că nu mai suportam lupta aceea din care ieşeam mereu înfrânt, am cerut ajutor, respectiv m-am înscris în grupurile mici ale bisericii. Am făcut-o completând bileţele acelea pe care le-am primit parcă în toamnă. Nu m-am mulţumit cu asta, aşa că am trimis o solicitare  şi prin intermediul paginii de internet a bisericii. Mai departe, am scris câtorva persoane, trimiţându-le o parte din mărturia mea şi "strigând" că AM NEVOIE DE AJUTOR. Aici aş vrea să-i mulţumesc lui Marius Cruceru fiindcă a răspuns mereu prompt mesajelor mele şi m-a încurajat întotdeauna. De asemenea, îi mulţumesc lui Filip Fărăgău care imediat m-a chemat la o întâlnire cu el şi mi-a ascultat marturisirile. Apoi am primit şi telefonul aşteptat, care ne chema la prima întâlnire a grupului. Loial obiceiului meu, în chiar ziua în care trebuia să mergem la biserică (adică într-o miercuri) am consumat o mare cantitate de alcool, drept pentru care am amânat totul pentru săptămâna următoare. Cum probabil vă închipuiţi, săptămâna următoare am consumat din nou alcool (de altfel beam zilnic), însă de data asta, chiar dacă eram niţel ameţit, am decis să ne prezentăm la întâlnire. Experienţa mă ajuta să-mi disimulez beţia şi să par, măcar într-un procent respectabil, un om treaz şi la locul lui. Au trecut circa 3 sau 4 săptămâni până să povestesc, în cadrul acestor întâlniri,  vag, cu nenumărate ocolişuri, despre o problemă pe care aş avea-o. Nu spuneam pe faţă că sunt alcoolic, aşa cum o făceam la întâlnirile AA, la care pariticipasem cu ceva vreme în urmă (renunţasem să mai particip la întâlnirile alcoolicilor anonimi fiindcă acestea aveau loc tocmai în Mănăştur, şi nu doream să-mi dau şansa de a conduce euforic până acolo). Încetul cu încetul, însă, starea de beţie începea să-mi displacă. Cu toate acestea, continuam să beau. Ceva nu era în regulă. Dacă înainte consumam alcool tot timpul, priindu-mi starea euforică, acum, imediat după ce dădeam gata vreo 5-6 doze de bere, fugeam în pat şi mă culcam, dorindu-mi să scap cât mai repede de beţie. Am început chiar să fac pauze, de două trei zile de abstinenţă. Însă cel mai poftă de alcool mi-era miercuri dimineaţa. Probabil că înţelegeţi de ce. Eu nu înţelegeam, aşa că îmi satisfăceam imediat pofta.
De fapt, schimbarea mea a început cu adevărat în momentul în care am renunţat la afacerile cu firma de construcţii şi cu intermedierile imobiliare, şi asta s-a întâmplat chiar în perioada primelor întâlniri ale grupului nostru. Brusc nu mă mai interesau câştigurile financiare dubioase. Asta s-a întâmplat peste noapte şi aproape fără să-mi dau seama. Cu alcoolul, însă, nu se putea peste noapte.
Ce se întâmpla, de fapt? De ce nu puteam să renunţ? Sorgintea problemei mele era mult mai adâncă. Degeaba eram prezent fizic în biserică, degeaba căutam salvarea la ceilalţi, degeaba îmi doream pacea aceea nemaiîntâlnită pe care o experimentasem privind cât de senini, de împăcaţi, de fericiţi sunt ceilalţi, atâta timp cât pentru mine Dumnezeu era o entitate situată cumva înafara mea, străină de mine. Dinamica schimbării trebuia iniţiată de la un altfel de Dumnezeu, nu de la cel despre care nu ştiam decât că e atotputernic, atotcunoscător dar de necunoscut pentru mine, aşa cum învăţasem. Iar pentru asta trebuia să pornesc cumva din înlăuntrul meu spre înafară, nu invers, cum făceam acum. Şi, sincer, nu ştiam cum să iniţiez acest proces. Aşa că, prezenţa mea în biserică, la fiecare serviciu religios, deşi folositoare, nu-mi rezolva cu-adevărat problemele. Grupul nu mă ajuta, nici el, foarte mult. Acolo ceva şchiopăta. Eram doar 4-5 inşi care ne mai povesteam din când în când câte ceva. Sigur, pentru noi fiecare întâlnire reprezenta o mână salvatoare întinsă, dar nicicum această mână nu ne apuca pentru a ne trage în interiorul credinţei. Iată şi motivul pentru care, uneori, nu-l prea luam în serios (grupul), cedând repede ispitei. Apoi, în luna ianuarie, s-a întors Beni (Beniamin Fărăgău). El era, de fapt, liderul micului nostru grup. În duminica în care ne-a vorbit (eu asistam pentru întâia oară la un discurs pe viu de-al său), am ieşit din biserică şocaţi (şi eu, şi Corina). Cumva, am înţeles că prin el aveam să ajung la acel Dumnezeu-altfel.
P.S. V-aţi întrebat vreodată de ce omul acesta extraordinar îşi pierde vederea.? Oare pentru că i-a făcut pe atâţia alţii să vadă cu adevărat? Oare pentru că i s-a dat (sau a dat) din VEDEREA lui şi altora?

-va urma-

Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris III

Primul şoc pe care l-am avut, atunci când am intrat în Biserica din Iris, a fost unul formal, sau mai bine spus, unul SOCIAL. O schimbare de perspectivă care, deşi poate exagerez, a explodat în faţa ochilor mei, cu repercusiuni incredibile înlăuntrul meu, şi care a constat în următoarele:
1. Biserica era arhiplină. Ca să găsim loc, a trebuit să fim prezenţi în biserică cu cel puţin 30 de minute înaintea începerii programului. Chiar şi-aşa, dacă o cunoştinţă nu ne-ar fi rezervat 2 scaune, am fi fost nevoiţi să stăm în picioare. Subliniez: e vorba de un serviciu religios, nu de premiera vreunui film. :))))
2. Biserica era arhiplină de... tineri (având o medie de vârstă de 20 de ani). Aş fi vrut să-mi trag două palme să mă trezesc, întrucât ceea ce vedeam mi se părea de-a dreptul ireal. Mai văzusem grupuri numeroase de tineri, dar nu în biserică, ci în cluburi sau discoteci. Ba greşesc. Participasem cu mulţi ani în urmă la întâlnirile tinerilor catolici, însă acestea erau organizate la nivel naţional. Întâlnirile din Iris nu aveau această amploare, fiind de nivel local, însă mulţimea adunată în Iris putea fi comparabilă cu mulţimea adunată în bisericile catolice în timpul întâlnirilor naţionale, de unde şi şocul pe care l-am resimţit.
3. Tinerii pe care îi vedeam nu erau spăşiţi, chinuiţi, revoltaţi, umiliţi, sau orice altceva de genul ăsta. Toţi păreau fericiţi, toţi zâmbeau, aveau feţele luminoase; mai mult, aproape toţi erau îmbrăcaţi elegant, lipsind anumite restricţii formale pe care le întâlnisem la alţi "pocăiţi"  (precum elemente vestimentare ca baticul sau rochiile atotacoperitoare), însă fără a forţa limita decenţei.
4. Autenticitatea ambientală. Zona de unde se predica fusese amenajată (aveam să aflu mai târziu) de către membri tineri ai bisericii, studenţi la arte plastice, lipsind elementele kitsch pe care, cu sinceritate o spun, aşteptam să le găsesc. Pentru mine asta conta enorm, convins fiind că "pocăiţii" sunt analfabeţi şi nu au nici o legătură cu arta.
5. Serviciul religios propriu-zis, care m-a ţinut cu sufletul la gură, într-o stare de tensiune greu de explicat, cu atât mai mult cu cât cel care predica, Marius Cruceru, depăşea uneori graniţele stricte ale teologiei, atingând domenii variate (filosofie, muzică, artă, literatură, etc). Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, am realizat cât de mult conta, pentru această Biserică (nu mă refer, desigur, la spaţiul respectiv, ci la membri care o compun), relaţiile dintre tineri, viaţa lor, interesele lor, intimitatea lor.
Când s-a încheiat întâlnirea, am ramas cumva blocat pe scaun, ca un semn de întrebare. Tot ce văzusem şi auzisem mă şocase în aşa hal încât cu greu mi-am revenit. Sigur, văzusem astfel de întâlniri entuziaste, însă la televizor sau pe youtube. Sigur, participasem la întâlnirile tinerilor catolici, dar acolo, cu excepţia unui procent de 10 % (care consta în predica de la final şi ea rostită pe un ton monoton, oficios), totul se rezuma la formalismul Liturghiei. Aici, la Iris, totul pulsa de viaţă. Tinerii aplaudau, râdeau, plângeau. Îmi amintesc că cel care predicase folosise cuvântul BAPTISCOTECĂ. Aşadar, fusesem la BAPTISCOTECĂ. :)
Şi totuşi, nu a fost de-ajuns. De fapt, a fost mai rău. Pentru că acum, după ce văzusem reversul, începea adevăratul război.  

-va urma-

Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris II.

O lungă perioadă, căsătorit şi catolic fiind, am vizitat duminică de duminică Biserica Piaristă romano-catolică de pe Universităţii. Cândva la altar slujea vechiul meu părinte spiritual, cel care mă învăţase totul în ceea ce priveşte catehismul. Cu onestitate o spun, oricât de mult aş fi insistat cu prezenţa în acea biserică nu s-ar fi întâmplat nimic, cum, dealtfel, nici nu s-a întâmplat, pentru simplul motiv că nu căutam ce trebuie sau poate unde trebuie. Era şi o situaţie hilară, aceea în care, spre sfârşitul liturghiei, mai exact înainte de procesul consumării Euharistiei, un grup de circa zece tineri şi adulţi îşi pierdeau răbdarea şi fugeau afară să fumeze. Mulţi dintre ei aveau feţe iuţi, din pricina mahmurelii. Câteodată şi eu eram aşa. Desigur, nu neg: există creştini autentici printre cei de la Biserica Piaristă, dar... să fim serioşi: 95 % habar n-au ce caută acolo. Dealtfel, s-ar putea ca ei să n-aibă habar nici ce caută în lume. Nu cred că există om care să nu-şi pună problema asupra scopului pe care îl are şi care să nu atingă, măcar, graniţele chestiunii soteriologice. Însă e frustrant când, privind în jur, realizezi că parcă numai tu ai această problemă (căci ceilalţi fie par prea grăbiţi să se mai gândească, fie ignoră cu desăvârşire problema). În tot cazul, contextul acela nu-mi priia, nu mă ajuta deloc. Aşa că, din nou m-am trezit în situaţia de a căuta şi găsi o soluţie. Aşa am ajuns să-i vizitez pe neoprotestanţi, "pocăiţii" cum li se spune. Iniţial nici nu voiam să aud de ei şi de biserica lor. Îi respingeam automat, cu preconcepţia că majoritatea lor e analfabetă şi că accesul la Dumnezeu, din perspectiva lor, e mult prea simplist. Citeşti Biblia şi gata... ai acces la Dumnezeu. În timpul Facultăţii de Teologie (greco-catolică) eu învăţasem că, dimpotrivă, îţi trebuie multă disponibilitate şi capacitate intelectuală pentru a pricepe ce vrea Dumnezeu de la tine şi de la ceilalţi. Cât despre cunoaşterea Lui... să fim serioşi! Apofatismul a fost şi încă este în vogă, cel puţin în cadrul bisericilor creştine majoritare (ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici). Biserica baptistă în care eram de-acum prezent în fiecare Duminică din nou nu rezolva problema, deşi era ceva acolo pe care nu îl înţelegeam: o anume stare de linişte care începea să lupte împotriva stărilor mele grozave. Fumătorii mahmuri dispăruseră. Rămăsesem doar eu, stingher şi discret. Şi totuşi, uneori nu înţelegeam rostul unei predici întinse forţat pe circa 60-75 de minute. Oamenii adormeau, în ciuda accesului direct la divinitate. Începeam să mă plictisesc la rândul meu, iar problema mea, în loc să-şi găsească soluţia, devenea din nou agresivă. Căci, după cum vedeam, până şi aceşti "pocăiţi" restrictivi, asumători de fel de fel de obligaţiuni şi iubitori de cuvânt divin, îşi pierdeau răbdarea cu toate că era vorba de Dumnezeul lor. Apoi, într-o zi, cineva ne-a recomandat o întâlnire de tineret care avea loc lună de lună la Iris.

-va urma-

Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris I

Am o capacitate de empatie uriaşă şi, câteodată, insuportabilă. Mi se întâmplă, bunăoară, să gândesc o situaţie, un scenariu grozav sau orice altceva care, în general, ar şoca, provocând groaza. Rămân în transă câteva minute, nemişcat, privind în gol. Apoi mă trezesc brusc, ochii îmi redevin mobili, îmi duc mâna la piept, respiraţia începe să-mi fie sacadată, mă simt copleşit. Câteodată îmi vâr capul sub un jet de apă rece ca să scap de războiul acela de sentimente. Astfel, se întâmplă să-mi imaginez un scenariu oribil şi să-l trăiesc cu intensitate, de parcă s-ar întâmpla aievea, mie sau celor apropiaţi mie (spre exemplu, mi s-a întâmplat nu o dată ca, fără vreo justificare reală, desigur, să-mi imaginez cum unul dintre copiii mei se îmbolnăveşte şi moare, rezultatul fiind o puternică stare de anxietate dublată de moleşeala aceea călâie şi disperantă a depresiei). Nu ştiu care e sorgintea acestui proces de empatie, dar tind să cred că m-am născut cu această capacitate care, aproape zilnic, dă bătăi de cap minţii mele. Cel mai probabil de aici vine şi nevoia de a scrie. Căci, fără doar şi poate, această stare este foarte creativă. Dar, tot de-aici vin celelalte întrebări care mă lasă de fiecare dată într-o stare de perplexitate (cum spuneam şi aici). Ei bine, de când mă ştiu am căutat să pun la un loc ceea ce-mi spune raţiunea cu ceea ce-mi "face" simţirea (acea empatie instinctivă, ca să mă exprim pretenţios). Şi nu am reuşit. În timpul facultăţii am umplut vreo 10 caiete, încercând să mă detaşez de mine printr-un proces schizoid relativ simplist: eul social versus eul intim (eu şi ceilalţi / eu însumi). N-am reuşit decât să fac "literatură". Poate prea multă. Şi tot în timpul facultăţii am citit cât pentru o viaţă, căzând în propria capcană: am înnăbuşit eul social, trăind timp de 5 ani în şi prin cărţi (mai ales atunci mi-am dat seama de capacitatea empatiei, căci trăiam o carte până acolo încât izbucneam în plâns ore în şir dacă ceva nu-mi "pica" bine din acea carte). Nu e de mirare că am terminat filosofia cu o lucrare intitulată "Introducere la conceptul de neant", sau, în cuvinte mai simple: Care e faza cu moartea, aceasta fiind dealtfel principala mea problemă, lucrare în care bâlbâiam în spirit heideggerian cum că, la o adică, datorită angoasei morţii sunt aşa cum sunt şi cam ăsta e rostul meu: să mor de frică pe toate planurile. Desigur, o soluţie era Dumnezeu, dar acesta mi se părea mult prea departe. Nu era o soluţie concretă întrucât, la nivelul trăirilor, îmi amplifica dilemele, chiar dacă teoretic (la nivel mental) părea să le rezolve. În cele din urmă, aproape fără să ştiu cum şi când, am găsit un bun refugiu în consumul de alcool. Era mult mai simplu să trag o beţie şi să uit toate chestiunile astea, căci urma un pui de somn şi, dimineaţa, o cruntă stare de mahmureală care reuşea să-mi absoarbă toată atenţia până după masa târziu. După care urma o altă beţie şi tot aşa. Au fost şi pauze, datorate în principal lecturii şi scrisului, căci acestea două îmi dădeau alinare automat, anulând complet lupta aceea dintre social şi intim (empatia nu se mai proiecta asupra vieţii mele reale, ci asupra vieţilor virtuale din cărţi, cărţile altora sau cărţile mele). În paranteză fie spus, Oraşul ... meu are acelaşi principiu: denaturarea sensului prin încercarea de a-l ingera complet pe nemestecate, fără a-i simţi gustul, fără a-l mai analiza, fără a trăi cu "problema" lui, el fiind un DAT simplu, de fapt, un dat PROTOCLAR în faţa morţii, a dispariţiei. E incredibil că, pe nesimţite, scriind romanul, am intuit cum că personajele, orişicât se simţeau de suficiente, aveau să se convingă de existenţa structurii lor religioase, însă sacrificiul necesar fondului religios şi-l imaginau pe un semn de întrebare, nicidecum pe o cruce. După câţiva ani, căsătorit şi cu copil fiind, am început să caut o soluţie serioasă.

-va urma-