Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris IV

Oraşul nebunilor este o carte virtuală. Sunt conştient că meteahna şi, deopotrivă, calitatea ei constau paradoxal în aceea că am exprimat, folosind condiţionalul optativ, neîntâmplarea, învârtirea în cerc, nerăspunsul. Şi totuşi, există două teme fundamentale pe care le-am abordat în acest volum: SENSUL şi UMANITATEA, văzute drept categorii ale dependenţei. Ambele m-au interesat în reală măsură: primul ca expresie a unor truisme despre care deja am vorbit pe acest blog, căci mintea este dependentă de anumite adevăruri în angajarea sa în existenţă (ca ieşire în afară), adevăruri fără de care ar rătăci într-o dinamică schizoidă, a doua ca expresie a organicului, dependenţa acestuia fiind deja cât se poate de cunoscută. Astfel, mi-am imaginat un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat în care oamenii, sătui de războiul care are loc dintotdeauna în ei înşişi, au încercat să simplifice totul reducând complexitatea întrebărilor umaniste la un răspuns oarecum tautologic: sensul există şi-atât. Desigur, aceasta pare o expresie simplă, însă în subsolul ei totul este, de fapt, extrem de complicat. Provocarea acestei cărţi, în ceea ce mă priveşte, a fost aceea de a simplifica prea complicatul minţii mele, urmând cu îndârjire simplitatea expresiei tautologice amintite. Ca urmare, nu m-am sfiit să arunc personajele, atunci când nu mai aveam soluţii la problemele lor, într-o adevărată luptă a firii cu firea, în speţă într-o oarecare depravare sexuală, de parcă aceasta ar fi fost singura soluţie la cumplita problemă axiologică (nu-i aşa că vi se pare cunoscută strategia? la o adică nu asta facem şi noi când ne lipsesc soluţiile, ne aruncăm adică în LUME?). Aproape fără să-mi dau seama, însă, scriind romanul, am ajuns singur la concluzia că, indiferent cât de mult va încerca omul să se esenţializeze, să se reducă la problemele elementare dând automat răspunsuri elementare, chestiunile legate de Dumnezeu (adică tocmai ceea ce aparent ne complică viaţa) sunt de neeludat. Drept pentru care, societatea aceasta bolnavă a fost pusă în situaţia de a-şi formula singură un al doilea adevăr de credinţă, considerând că are această autoritate. Scindarea aceasta socială, ca rezultat al nemulţumirii de a avea un singur adevăr (Sensul), a fost suficientă pentru a provoca autodistrugerea.
Ei bine, aceasta e structura întâmplărilor prin care am trecut după primul şoc avut în Biserica din Iris. Şi, cu sinceritate o spun, nu-mi amintesc să fi avut o cădere mai mare în viaţa asta ca aceea care a urmat. Căci, aşa cum în cartea mea personajele aveau deja un adevăr de credinţă, exprimat ca DEPENDENŢĂ de truismul sensului (orice dependenţă este generic vorbind tautologică, atâta timp cât nu are ca obiect divinitatea), la fel mintea mea depindea de ceea ce învăţase, iar corpul meu de ceea ce îi plăcea, adică de buchetul de obişnuinţe în care îmi găsisem culcuş de-atâtea ori. Iar când a apărut un alt ADEVĂR, care nu se exprima printr-un truism, ori printr-o sintagmă tautologică (nefiind o dependenţă imediată a raţiunii pentru a se adapta realităţii, şi nici organică ori carnală) ca expresie a unui nerăspuns perpetuu, ci printr-o trăire reală, sacrificială (adică deloc egocentrică), sigur că şocul interior a fost aproape fatal. Am recurs la alcool ca la o salvare din acest război cumplit. În mod ciudat, contextul mă ajuta. Am deschis o firmă de construcţii şi am început să fac bani în mod constant. Prin urmare, am început să beau în mod constant. Beam pe şantier, în maşină, în baruri, în restaurante. Acasă aveam vreo 4 locuri în care îmi ascundeam dozele de bere. Două locuri erau la etaj şi două la parterul casei (în cazul în care soţia mea avea de lucru la parter, eu puteam bea în linişte deasupra şi invers). Au fost seri despre care nu-mi amintesc nimic, nici măcar cum am ajuns cu maşina acasă. Au fost seri în care abia intram în casă şi abia ajungeam la pat. Au fost zile întregi despre care nu-mi amintesc nimic. Şi noapte de noapte soţia mea plângea. Şi dimineaţa îmi venea să mă spânzur. Paradoxal, abia aşteptam noua întâlnire a tinerilor la Iris. Paradoxal, de fiecare dată când, mergând la Real, treceam pe lângă Biserica din Iris, un fior ciudat îmi cuprindea trupul. Astfel, am găsit o rută care să treacă pe lângă această biserică atunci când mergeam la supermarketul amintit. Uneori încetineam şi priveam clădirea bisericii. Mă fascina. Ştiam că e ceva acolo care m-ar putea salva. Într-o zi chiar i-am spus soţiei: Corina, aici e ceva care mă va ajuta să ies din groapă, simt asta, hai să venim duminică aici. Aşteptam o reacţie aprobatoare. Nu a venit. Iar eu am continuat să beau. Până când, într-o duminică dimineaţa, n-am mai rezistat. M-am îmbrăcat şi i-am spus Corinei: azi mergem la Iris.
P.S. Ca mărturia să fie completă, aş vrea să mai punctez un lucru: nu doar alcoolul a fost o problemă pentru mine, ci şi DROGURILE. Mărturisirea mea, în ce priveşte experienţa narcotică, o găsiţi pe blogul lui Marius Cruceru. Oraşul nebunilor nu este cartea despre care vorbesc acolo.

-va urma-