Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris V

Vă asigur, de la bun început, că nu m-a schimbat cu nimic intrarea mea fizică în Biserica din Iris. Este adevărat, simţeam pacea aceea nemaiîntâlnită de care eram atât de însetat. Dar sentimentul împăcării cu mine însumi se pierdea imediat după ce părăseam clădirea. Urma o săptămână în care o luam de la capăt. Ba chiar mai avid de alcool decât înainte. Ţin minte că uneori, când mă trezeam dimineaţa mahmur, aruncam o privire în curte în direcţia maşinii, privind-o atent, să văd dacă nu cumva am accidentat-o. Câteodată mă apropiam de ea şi căutam urme de sânge, îngrozit că aş fi putut omorâ pe cineva. Dar, pe măsură ce consumam tot mai mult alcool, setea mea de pace creştea şi ea. Şi, pentru că nu mai suportam lupta aceea din care ieşeam mereu înfrânt, am cerut ajutor, respectiv m-am înscris în grupurile mici ale bisericii. Am făcut-o completând bileţele acelea pe care le-am primit parcă în toamnă. Nu m-am mulţumit cu asta, aşa că am trimis o solicitare  şi prin intermediul paginii de internet a bisericii. Mai departe, am scris câtorva persoane, trimiţându-le o parte din mărturia mea şi "strigând" că AM NEVOIE DE AJUTOR. Aici aş vrea să-i mulţumesc lui Marius Cruceru fiindcă a răspuns mereu prompt mesajelor mele şi m-a încurajat întotdeauna. De asemenea, îi mulţumesc lui Filip Fărăgău care imediat m-a chemat la o întâlnire cu el şi mi-a ascultat marturisirile. Apoi am primit şi telefonul aşteptat, care ne chema la prima întâlnire a grupului. Loial obiceiului meu, în chiar ziua în care trebuia să mergem la biserică (adică într-o miercuri) am consumat o mare cantitate de alcool, drept pentru care am amânat totul pentru săptămâna următoare. Cum probabil vă închipuiţi, săptămâna următoare am consumat din nou alcool (de altfel beam zilnic), însă de data asta, chiar dacă eram niţel ameţit, am decis să ne prezentăm la întâlnire. Experienţa mă ajuta să-mi disimulez beţia şi să par, măcar într-un procent respectabil, un om treaz şi la locul lui. Au trecut circa 3 sau 4 săptămâni până să povestesc, în cadrul acestor întâlniri,  vag, cu nenumărate ocolişuri, despre o problemă pe care aş avea-o. Nu spuneam pe faţă că sunt alcoolic, aşa cum o făceam la întâlnirile AA, la care pariticipasem cu ceva vreme în urmă (renunţasem să mai particip la întâlnirile alcoolicilor anonimi fiindcă acestea aveau loc tocmai în Mănăştur, şi nu doream să-mi dau şansa de a conduce euforic până acolo). Încetul cu încetul, însă, starea de beţie începea să-mi displacă. Cu toate acestea, continuam să beau. Ceva nu era în regulă. Dacă înainte consumam alcool tot timpul, priindu-mi starea euforică, acum, imediat după ce dădeam gata vreo 5-6 doze de bere, fugeam în pat şi mă culcam, dorindu-mi să scap cât mai repede de beţie. Am început chiar să fac pauze, de două trei zile de abstinenţă. Însă cel mai poftă de alcool mi-era miercuri dimineaţa. Probabil că înţelegeţi de ce. Eu nu înţelegeam, aşa că îmi satisfăceam imediat pofta.
De fapt, schimbarea mea a început cu adevărat în momentul în care am renunţat la afacerile cu firma de construcţii şi cu intermedierile imobiliare, şi asta s-a întâmplat chiar în perioada primelor întâlniri ale grupului nostru. Brusc nu mă mai interesau câştigurile financiare dubioase. Asta s-a întâmplat peste noapte şi aproape fără să-mi dau seama. Cu alcoolul, însă, nu se putea peste noapte.
Ce se întâmpla, de fapt? De ce nu puteam să renunţ? Sorgintea problemei mele era mult mai adâncă. Degeaba eram prezent fizic în biserică, degeaba căutam salvarea la ceilalţi, degeaba îmi doream pacea aceea nemaiîntâlnită pe care o experimentasem privind cât de senini, de împăcaţi, de fericiţi sunt ceilalţi, atâta timp cât pentru mine Dumnezeu era o entitate situată cumva înafara mea, străină de mine. Dinamica schimbării trebuia iniţiată de la un altfel de Dumnezeu, nu de la cel despre care nu ştiam decât că e atotputernic, atotcunoscător dar de necunoscut pentru mine, aşa cum învăţasem. Iar pentru asta trebuia să pornesc cumva din înlăuntrul meu spre înafară, nu invers, cum făceam acum. Şi, sincer, nu ştiam cum să iniţiez acest proces. Aşa că, prezenţa mea în biserică, la fiecare serviciu religios, deşi folositoare, nu-mi rezolva cu-adevărat problemele. Grupul nu mă ajuta, nici el, foarte mult. Acolo ceva şchiopăta. Eram doar 4-5 inşi care ne mai povesteam din când în când câte ceva. Sigur, pentru noi fiecare întâlnire reprezenta o mână salvatoare întinsă, dar nicicum această mână nu ne apuca pentru a ne trage în interiorul credinţei. Iată şi motivul pentru care, uneori, nu-l prea luam în serios (grupul), cedând repede ispitei. Apoi, în luna ianuarie, s-a întors Beni (Beniamin Fărăgău). El era, de fapt, liderul micului nostru grup. În duminica în care ne-a vorbit (eu asistam pentru întâia oară la un discurs pe viu de-al său), am ieşit din biserică şocaţi (şi eu, şi Corina). Cumva, am înţeles că prin el aveam să ajung la acel Dumnezeu-altfel.
P.S. V-aţi întrebat vreodată de ce omul acesta extraordinar îşi pierde vederea.? Oare pentru că i-a făcut pe atâţia alţii să vadă cu adevărat? Oare pentru că i s-a dat (sau a dat) din VEDEREA lui şi altora?

-va urma-