Bac şi expoziţii.

Vreo 10 ani am lipsit din viaţa mea. Îmi amintesc vag că mă mai vizitam din când în când, în cate un weekend, perioadă în care, de fapt, abia aşteptam să vină ziua de luni şi să dispar iar la ale mele. Astfel, sâmbăta făceam curăţenie în toată casa şi, în felul acesta, nu aveam treabă cu nimeni din casă şi cam toată duminica mă certam cu soţia pe tema bisericii şi a nevoii sau necesităţii de a merge acolo. E drept, nu pot spune că au fost chiar 10 ani pierduţi, căci de băiatul mai mare cel puţin 2 ani m-am ocupat chiar eu, soţia mea făcându-şi studiile. Dar, oare, m-am ocupat cu-adevărat? Sau doar am pretins că am făcut-o. Au fost câteva seri în care am ieşit cu el la câte o plimbare şi i-am vorbit despre cer, despre planete, despre Dumnezeu şi despre vise. Însă, mai mult de-atât nu cred că am făcut. Multă vreme, amintidu-şi de aceste plimbări, băiatul meu m-a rugat să repetăm figura. Dar n-aveam chef. Alergam toată ziua cu două telefoane la aceeaşi ureche, iar acasă abia mai stăteam în picioare. Aşa că, la un moment dat, mă prefăceam că nu mai aud şi nu mai văd pe nimeni. Sunt convins că dacă aş fi ţinut-o în alergarea aceea după bani (care, oricum, nu mi-au ajuns niciodată), azi aş fi fost acelaşi individ sec, fără chef, cu cearcăne adânci în jurul ochilor, ciufut şi chinuit.
După părerea mea, educaţia unui copil pleacă, într-o proporţie de 99 la sută, de la aceste întâlniri pe care părintele le are cu copilul. Întâlniri fructificate prin discuţii frumoase, discuţii care au rolul de a atrage atenţia copilului asupra intensităţii vieţii, valorizând-o în ochii lui. A-l înscrie şi a-l duce pe copil la şcoală nu înseamnă mare lucru. Foarte mulţi părinţi se limitează la asta, de parcă brusc copilul nu ar mai fi al lor, ci al şcolii, şi culmea, se bat după aceea cu pumnii în piept strigând că ei s-au ocupat de educaţia copilului lor. Şcoala e doar un mijloc de socializare (concurenţa jucând rolul principal) şi de impunere a unui ritm de învăţare. Dar învăţarea se face acasă, nu la şcoală. Iar copilul va fi cu atât mai interesat de propria educaţie, cu cât părintele a sădit în el acest sâmbure de interes. Căci dacă părintele îşi abandonează copilul în faţa calculatorului sau a TVului, cu siguranţă va obţine un feed back pe măsură. Şi se vede foarte clar că asta s-a întâmplat cu noua generaţie, că liceenii de azi au fost realmente abandonaţi în faţa monitoarelor şi, chiar mai mult, au fost încurajaţi spre a fi fermecaţi cu totul de ele.
Personal, mă simt foarte vinovat pentru anii trecuţi, cu atât mai mult cu cât sunt şi am fost conştient de greşeala pe care am făcut-o. De aceea, de la o vreme am început să-mi iau copiii de mânuţă şi să-i plimb ore în şir, discutând cu ei, intrând în fiecare biserică sau clădire cu valoare istorică ce ne iese în cale (şi sunt atâtea în Cluj), vizitând expoziţii etc. Sper să nu mă las prea curând de sportul ăsta. Fiindcă ştiu că Bac-ul, pentru copiii mei, a început deja.