O biografie dezabuza(n)tă.

Mirela Lungu, "Biografia coapselor", Tracus Arte, 2011.

Urmăresc activitatea poetică a Mirelei Lungu în mediul virtual de multă vreme, fiind unul dintre cei care, nu în mod constant şi de obicei succint, şi-a spus punctul de vedere în ce priveşte calitatea literară a creaţiilor sale. „Biografia coapselor”, cartea de debut a poetei, apărută la finele anului 2011 la editura bucureşteană Tracus Arte, reuneşte o mare parte dintre încercările sale din acest mediu. Semnalez lucrul acesta întrucât cititorul mai curios din fire va putea găsi, sub textele încă accesibile şi accesabile (pe diferite situri literare) ale autoarei, comentarii critice mai mult sau mai puţin pertinente, picante sau (ştiu eu!) interesante. Cert este că, din punctul de vedere al interacţiunii cu cititorii/criticii săi, Mirela Lungu a fost cât se poate de dinamică şi, în cazul judecăţilor de valoare negative, chiar curajoasă.

Cartea are, ca aproape oricare dintre debuturile cu care m-am întâlnit în ultima vreme, plusuri şi minusuri. Spre deosebire, însă, de alte debuturi, nu aş putea spune dacă în cartea Mirelei aspectele pozitive, din perspectivă estetică, deci strict literară, sunt predominante, făcându-le pe cele negative neglijabile. Ba aş susţine că, dimpotrivă, pe fondul unui discurs îndoielnic din punct de vedere literar, sunt aşezate, rar, dar constant, formulări cu adevărat poetice, izbitoare uneori prin frumuseţea sau unicitatea lor, asemeni unor cristale cusute pe o suprafaţă textilă ordinară.

Aşa cum reiese din titlu, tema volumului este destul de riscantă, fiind, prin natura ei, generatoare de controverse: sexualitatea (şi finalitatea ei: orgasmul) ca împlinire (şi chiar neîmplinire) a unei relaţii sentimentale. Discursul liric (ca substrat al temei) este, spuneam, îndoielnic din punct de vedere literar, cauzele principale fiind, pe de o parte, verbiajul, care anulează, progresiv, plăcerea lecturii, şi, pe de altă parte, melanjul prea strident al imaginilor, fiecare poem devenind astfel un soi de tablou postmodern extrem de încărcat. Vorbim în acest din urmă caz despre elemente luate din varii domenii şi alăturate pentru a sugera în mod repetat (şi chiar prea repetat) alienarea postmodernă a subiectului: „poeme la persoana întâi singular & eternul „tu” personajul celebru din medii virtual literare păpuşa de unică folosinţă azi zace în coşul de cumpărături la carrefour orhideea sau plaza […] e magic să înscrii gratuit noi abonaţi vodafone suntem orange şi avem acoperire oriunde ne ducem să consumăm coca/ cola iubirea e fanta vă jur prin care intrăm în reţea” („suntem orange”). Nu neg, atât delirul verbal cât şi alienarea (postmodernă sau nu) sunt trăsături specifice acelei „căderi” (falling in) sentimentale, cum definitoriu au numit-o anglo-saxonii. Însă, la nivelul unui discurs literar (cu atât mai mult cu cât acesta este asumat în volum), aceste tehnici trebuie mânuite cu foarte multă prudenţă. În cazul Mirelei Lungu, aproape toate poemele sale folosesc ca schelet tocmai aceste tehnici, volumul fiind salvat, după cum afirmam mai sus, de puţinele (dar constant-prezentele) formulări cu adevărat reuşite, relevante prin valoarea lor poetică, şi care, în cele mai multe cazuri şi din fericire, sunt aşezate la finalul poemelor: „când m-am trezit lângă mine un înger recicla o idilă neconsumată şi două făcute praf” („vanilla sky”), „eu ştiu că pentru 11 minute întreg universul se zbate între coapsele mele şi-l strâng cu forţa fetiţei ce nu renunţă la păpuşa ei în ruptul capului” („11 minute”), „ne vom iubi ca extratereştrii fără secreţii fără regrete fără speranţă viaţa e doar un joc pe calculator” („how much”), „iubirea dă întotdeauna cu rest & fracţiunea de zecimală o-mpărţim periodic la doi” („amanţii nebuni ai secolului 21”) etc. S-ar putea vorbi, în cazul acestui volum, despre o succesiune de poeme de tip cadru (autonome, deci), recuzita fiind specifică tabloidelor, dacă ţinem cont de sensul actual al acestui din urmă cuvânt. Poeta preia elemente din sfera cotidianului (de unde şi folosirea limbajului vulgar ori strict colocvial) cu scopul de a le reuni şi semnifica la final sub forma unei „poante spirituale/morale” voit poetice. Uneori acest lucru îi reuşeşte: „în triunghiul bermudelor mele s-au prăbuşit atâţia piloţi de succes căutând nordul precis busola indică întotdeauna sexul opus” (that thing), alteori, însă, poeta se complică prea mult, devine preţioasă şi, ca urmare, alunecă în artificial (a se vedea „Cina cea de taină”, „prima dată am făcut dragoste într-un spital de nebuni” etc). Or, maniera aceasta, de a construi poeme de sine stătătoare, citibile în afara întregului, nu avantajează volumul acesta. Chiar dacă există un invariant în succesiunea textelor, şi anume dragostea, analizată din perspectiva orgasmului fizic ori mintal, volumul nu are tensiunea aceea care te ţine de obicei lipit de o carte, cu atât mai mult cu cât, spuneam şi mai sus, dezvăluind cauzele, discursul liric se dovedeşte a fi, în cele mai multe cazuri, destul de friabil. Tocmai de aceea ies în evidenţă ca reuşite textele construite lucid, controlat, şi în care elementele din cotidian sunt folosite coerent, urmărind în unele cazuri un fir epic, aşa cum este, bunăoară, „portret robot”.

Din referinţele critice de pe coperta a patra, semnate în ordine de Dan Silviu-Boerescu, Horia Gârbea şi Liviu Antonesei, reiese că meritul cel mai mare al poetei bucureştene constă în „directeţea” sa (DSB), în „comunicarea tranşantă şi dezinhibată” (HG) şi în „tonul” poeziei sale, „amestecul incredibil de reuşit, aliajul dintre jubilaţie şi dezabuzare, chiar cinism” (LA). Cred că cel mai apropiat de realitate este cel din urmă comentariu. Directeţea, dezinhibarea, „brutalizarea cititorului” (HG) nu sunt suficiente pentru a păstra această carte în neuitare. În schimb, aşa cum am spus, capacitatea de a valorifica elementele cotidianului, lărgindu-le semnificaţia prin prisma formulărilor pilduitoare (poantele) reuşite din punct de vedere literar, deci poetic (de unde tonul acesta jucăuş dar şi dezabuzat, cum spune Liviu Antonesei), este meritorie şi parţial salvatoare pentru debutul acesta. Aş încheia cu un astfel de exemplu, preluat din poemul care dă chiar titlul volumului: „în pântecul oricărei femei stă scrisă biografia coapselor evei din punctul de vedere al lui adam suntem toate infinite preludii ale unui act sexual unic” („biografia coapselor”).

Articol apărut în revista Tribuna nr. 231

"Deliciul" unei ironii istorice.

Mihai Pascaru,  “Cuţitul de vânătoare. Întâmplări din Munţii Apuseni”, Eikon, 2011.

Mihai Pascaru, se spune în prefaţa cărţii sale, “Cuţitul de vânătoare. Întâmplări din Munţii Apuseni”, publicată anul trecut la editura Eikon, este profesor de sociologie şi asistenţă socială la o universitate din Alba Iulia. În aceste condiţii, spune eu, cadrul în care se derulează acţiunea povestirilor din acest volum, localitatea Abrud şi împrejurimi, ca şi tematica abordată, notaţia/condiţia socială, sunt uşor explicabile. Din aceeaşi prefaţă se mai poate afla că, la origine, Mihai Pascaru este moldovean, localitatea sa de baştină fiind Poiana Teiului (jud Neamţ), fosta Galu. Or, acest detaliu este, intuiesc eu (ca să folosesc tonul mucalit al autorului), din nou important, de data aceasta pentru calităţile de povestitor ale lui Mihai Pascaru. Căci, pe bună dreptate, “Cuţitul de vânătoare. Întâmplări din Munţii Apuseni” este un volum care se citeşte dintr-un suflu şi cu mare plăcere.

Cartea este compusă din douăzecişidouă de povestiri de dimensiuni reduse, acestora corespunzându-le cam tot atâtea personaje mai mult sau mai puţin ciudate. Printre acestea cititorul va putea identifica două figuri tipologice, care îşi fac simţită prezenţa în aproape toate textele: primarul Alex Denunţiu şi viitorul sociolog Andrei Dumitriu (autorul, desigur). Având în vedere data la care au fost scrise iniţial povestirile, anii optzeci, cred că ridiculizarea celui dintâi personaj – simpatic, alunecos şi arţăgos – nu este întâmplătoare, fiind, de fapt, o lovitură dată indirect sforăriilor politice ale momentului. Fireşte, lucrul acesta nu se întâmplă doar prin acest personaj. În povestirea Chiromanţie – printre cele mai reuşite, în opinia mea – inginerul Ion Fieraru, cel care se ocupa de înregistrarea ţaranilor într-un tabel în baza căruia li se repartiza acestora cantitatea de sămânţă de grâu necesară viitoarei culturi, în lipsa unei hârtii oficiale, notează cu un pix numele ţăranilor, ca şi cantitatea de sămânţă cerută de ei, pe palme, cu intenţia ca, odată ajuns la Consiliu, să treacă aceste informaţii în registrul oficial. Problema e că, pe drum către Consiliu, inginerul trage pentru o vreme la “birtul din centru” unde dă peste o “ţigancă din Bistra” care vrea să-i ghicească în palme. Împins de curiozitate şi uitând de preţioasele informaţii notate acolo, inginerul îşi spală palmele cu “un pahar de rachiu”. Povestirea se încheie foarte reuşit, deşi într-o notă sinistră, mai precis, cu prezentarea cadavrului inginerului Ion Fieraru, găsit pe fundul unei prăpăstii: “se chinuise mult să iasă din prăpastie, atât de mult încât pielea şi toţi muşchii palmelor dispăruseră cu totul, lăsând la vedere doar oasele, ca nişte linii ale vieţii rădăcinoase” (pag 100). Pe lângă elementele caricaturale, ironice ori de-a dreptul tragice, proiectate pe ecranul observaţiei de tip sociologic – suport al povestirilor lui Mihai Pascaru – sunt folosite, iată, şi elemente care ţin de fantastic, de straniu, sau, dacă vreţi, de magic şi care, alături de maniera alertă, frustă, a scriiturii, fac din lectura acestui volum un adevărat deliciu.  

   

Există însă şi o latură pronunţat alegorică a acestei cărţi, deşi nu aş putea spune sigur dacă a fost atribuită intenţionat sau este consecinţa istoriei imediate (îndoiala mea este alimentată şi de perioada scrierii textelor). Perspectiva aceasta se sprijină pe faptul că, dintre localităţile în care au loc evenimentele povestite, Geamăna este, alături de Abrud, cel mai des amintită. Menţionez aici, pentru cititorul care nu este familiarizat cu istoria munţilor Apuseni, că acest sat, Geamăna, nu mai există, fiind înghiţit de milioane de tone de material steril rezultat în urma exploatării de cupru din zonă. Prin urmare, ca o ironie a sorţii, sau poate ca exemplu pilduitor, povestirile lui Mihai Pascaru au rolul de a recupera istoria acestor locuri. Căci nu e puţin lucru să aduci în atenţia cititorului, zugrăvit în culori stranii şi puternice, în special datorită personajelor specifice, un cadru geografic actualmente inexistent, distrus de goana omului postmodern (aici cu sensul de tehnologizat) după avere.

Publicat în revista Tribuna, nr. 228 / 2012.

Un articol grăitor se poate citi aici http://www.adevarul.ro/life/sanatate/medicina_alternativa/VIDEO-FOTO-Aici-steril-inecat_0_116388531.html.