Citesc în presă, deloc surprins, însă cu regret, că în aceste zile circa
zece mii de români au luat cu asalt (în Cluj – Napoca), întru adorare și
închinare, o bucată de lemn din crucea Mântuitorului, după cum oficialitățile
bisericești ne lasă să credem. Nu e importantă aici credibilitatea pe care o
acord eu, personal, spuselor înaltelor fețe bisericești, cât maniera în care
acestea, în lumina statutului pe care îl au, a funcției lor preoțești, tratează
întregul eveniment. La o adică, fie-mi iertată derâderea, l-ar putea aduce pe
Isus Însuși și tot nu ar rezolva mare lucru, având în vedere că, în loc să se
preocupe ca oamenii să priceapă care este esența creștinismului, bagatelizează
practic viața de creștin, reducând-o, eufemistic, la o banală comercializare a
mântuirii. Nu am fost să văd această bucată de lemn pentru că nu mă
interesează. Îmi imaginez, însă, că, lângă materialul idolatrizat, se află o
cutie a milei, ca o gură avidă a acestei instituții pe care, buimăcită,
mulțimea o declară drept cea mai de încredere instituție din stat.
Foarte interesant e că tot în aceste zile, într-o discuție purtată cu un
fost coleg de facultate (amândoi am fost studenți la Teologie), mi s-a imputat
(până la o cinică și, pe alocuri, murdară ironie), că nu sunt decât un sectant
îndoctrinat, că crezul meu în Isus Cristos nu valorează nimic în afara unei
denominațiuni anume, că pastorul pe care îl ascult și la care sunt ucenic e un
fel de Cicero, un … perfid, care se joacă cu mintea mea, că nu mai sunt liber,
nici să gândesc, nici să trăiesc. Am rămas surprins nu atât de această
atitudine, cu care am început să mă obișnuiesc, cât de felul isteric, ambalat,
în care îmi era aruncată în față. Replică după replică, fugitiv, de parcă o ură
stranie, neînțeleasă, stătea în spatele cuvintelor fostului meu coleg. „Am să
fac un insectar cu voi” a mai adăugat el, la final. „De ce?”, a venit prompt
replica mea. „Ce ți-am făcut noi?”, l-am întrebat. „Nu-i suport pe pocăiți”
mi-a spus el. Și a continuat: „Îi urăsc. Nu știu de ce”. Pe loc am încheiat
discuția, schimbând subiectul. M-am gândit, atunci, că, acum vreo doi ani, nici
eu nu eram prea departe de acest fel de a gândi, de această manieră de a-i
trata pe pocăiți. De ce?
Zilele trecute Beniamin Fărăgău, în timpul clasicei întâlniri de luni de pe
Ospătăriei, ne-a explicat foarte clar care este mecanismul interior al acestei
uri nejustificate. Faptul de a fi altfel este, în sine, suficient pentru a
provoca, automat, reculul dezaprobator al celorlalți. Când ești urât de toți, ne spunea el (parafrazez, totuși), este un semn bun, este semnul că nu faci
parte din lumea lor, că nu ai chipul lumii acesteia (cam așa cum e în
fotbal, între galerii). Trecând, însă, peste acest detaliu ce vizează contextualizarea
mea socială, îmi pun, totuși, o serie de întrebări autoreferențiale: sunt sau
nu sunt liber? Sunt sau nu sunt îndoctrinat? De bună seamă că nu sunt nici
sclav, nici îndoctrinat, mi-am răspuns, de vreme ce mai liber în viață și
gândire nu m-am simțit de când sunt. Dar întrebarea mea merge mai departe: de
ce mă simt atât de liber când în viața mea s-au produs atâtea schimbări care,
în ochii celorlalți, sunt asociate unui stil de viață prohibitiv, ascetic,
încorsetat? Răspunsul este, din nou, foarte simplu: pentru că abia acum, când
îmi dau seama că nu mai depind de nimeni și de nimic, în afară de Cristos (să
nu exagerez, totuși, căci încă mai am de lucru aici, dar principiul este
activat), abia acum realizez că pot face orice vreau cu viața mea, fără să mă
simt vinovat, năucit, disperat, chinuit, limitat etc. În plus, pocăiții care mă
„îndoctrinează” nu îmi cer nimic cu de-a sila, nu mă amenință cu nimic, nu îmi
condiționează viața cu nimic, decât cu această relație cu Cristos care,
paradoxal, îmi dă o libertate completă, totală, uluitoare.
De ce,
așadar, revenind la subiectul de la care am pornit, în loc de a aduce tot felul
de moaște și bucăți materiale presupuse a fi sfinte și mântuitoare, înaltele
fețe bisericești nu vorbesc despre libertatea pe care o oferă, mulțimii
buimăcite, relația personală cu Cristos? De ce? Să fie gura aceea avidă de
bogăție (prin funcție și prin statutul instituțional) mai importantă decât
mântuirea enoriașilor? Ne mai mirăm că
oameni care se dau teologi ne arată cu degetul, batjocorindu-ne printr-o
discriminare aiuritoare, nejustificată, generată de o ură interioară inoculată
de aceste fețe bisericești care, precum tâlharii din Templu, fac comerțul cu
mântuirea. Nu-mi rămâne decât să-l las pe Isus să vorbească:
Vai de
voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor
Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre
nu-i lăsaţi să intre. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi
mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi;
de aceea veţi lua o mai mare osândă. Vai de voi, cărturari şi farisei
făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş
de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al
gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă. Vai de voi, povăţuitori
orbi, care ziceţi: "Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă
jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui." Nebuni şi orbi!
Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? "Dacă jură
cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat
de jurământul lui." Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul,
care sfinţeşte darul? Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este
deasupra lui; cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; şi
cine jură pe cer jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe
el. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială
din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri
din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi
pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul
şi înghiţiţi cămila! Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi
curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de
răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a
paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de
voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele
văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de
oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe din afară vă
arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi
de fărădelege. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi
mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi:
"Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei
la vărsarea sângelui prorocilor." Prin aceasta mărturisiţi despre voi
înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleţi măsura
părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? (Matei
23: 13-33)
