Îi urăsc pe pocăiți. Nu știu de ce. Îi urăsc.

Citesc în presă, deloc surprins, însă cu regret, că în aceste zile circa zece mii de români au luat cu asalt (în Cluj – Napoca), întru adorare și închinare, o bucată de lemn din crucea Mântuitorului, după cum oficialitățile bisericești ne lasă să credem. Nu e importantă aici credibilitatea pe care o acord eu, personal, spuselor înaltelor fețe bisericești, cât maniera în care acestea, în lumina statutului pe care îl au, a funcției lor preoțești, tratează întregul eveniment. La o adică, fie-mi iertată derâderea, l-ar putea aduce pe Isus Însuși și tot nu ar rezolva mare lucru, având în vedere că, în loc să se preocupe ca oamenii să priceapă care este esența creștinismului, bagatelizează practic viața de creștin, reducând-o, eufemistic, la o banală comercializare a mântuirii. Nu am fost să văd această bucată de lemn pentru că nu mă interesează. Îmi imaginez, însă, că, lângă materialul idolatrizat, se află o cutie a milei, ca o gură avidă a acestei instituții pe care, buimăcită, mulțimea o declară drept cea mai de încredere instituție din stat.

Foarte interesant e că tot în aceste zile, într-o discuție purtată cu un fost coleg de facultate (amândoi am fost studenți la Teologie), mi s-a imputat (până la o cinică și, pe alocuri, murdară ironie), că nu sunt decât un sectant îndoctrinat, că crezul meu în Isus Cristos nu valorează nimic în afara unei denominațiuni anume, că pastorul pe care îl ascult și la care sunt ucenic e un fel de Cicero, un … perfid, care se joacă cu mintea mea, că nu mai sunt liber, nici să gândesc, nici să trăiesc. Am rămas surprins nu atât de această atitudine, cu care am început să mă obișnuiesc, cât de felul isteric, ambalat, în care îmi era aruncată în față. Replică după replică, fugitiv, de parcă o ură stranie, neînțeleasă, stătea în spatele cuvintelor fostului meu coleg. „Am să fac un insectar cu voi” a mai adăugat el, la final. „De ce?”, a venit prompt replica mea. „Ce ți-am făcut noi?”, l-am întrebat. „Nu-i suport pe pocăiți” mi-a spus el. Și a continuat: „Îi urăsc. Nu știu de ce”. Pe loc am încheiat discuția, schimbând subiectul. M-am gândit, atunci, că, acum vreo doi ani, nici eu nu eram prea departe de acest fel de a gândi, de această manieră de a-i trata pe pocăiți. De ce?

Zilele trecute Beniamin Fărăgău, în timpul clasicei întâlniri de luni de pe Ospătăriei, ne-a explicat foarte clar care este mecanismul interior al acestei uri nejustificate. Faptul de a fi altfel este, în sine, suficient pentru a provoca, automat, reculul dezaprobator al celorlalți. Când ești urât de toți, ne spunea el (parafrazez, totuși), este un semn bun, este semnul că nu faci parte din lumea lor, că nu ai chipul lumii acesteia (cam așa cum e în fotbal, între galerii). Trecând, însă, peste acest detaliu ce vizează contextualizarea mea socială, îmi pun, totuși, o serie de întrebări autoreferențiale: sunt sau nu sunt liber? Sunt sau nu sunt îndoctrinat? De bună seamă că nu sunt nici sclav, nici îndoctrinat, mi-am răspuns, de vreme ce mai liber în viață și gândire nu m-am simțit de când sunt. Dar întrebarea mea merge mai departe: de ce mă simt atât de liber când în viața mea s-au produs atâtea schimbări care, în ochii celorlalți, sunt asociate unui stil de viață prohibitiv, ascetic, încorsetat? Răspunsul este, din nou, foarte simplu: pentru că abia acum, când îmi dau seama că nu mai depind de nimeni și de nimic, în afară de Cristos (să nu exagerez, totuși, căci încă mai am de lucru aici, dar principiul este activat), abia acum realizez că pot face orice vreau cu viața mea, fără să mă simt vinovat, năucit, disperat, chinuit, limitat etc. În plus, pocăiții care mă „îndoctrinează” nu îmi cer nimic cu de-a sila, nu mă amenință cu nimic, nu îmi condiționează viața cu nimic, decât cu această relație cu Cristos care, paradoxal, îmi dă o libertate completă, totală, uluitoare.

De ce, așadar, revenind la subiectul de la care am pornit, în loc de a aduce tot felul de moaște și bucăți materiale presupuse a fi sfinte și mântuitoare, înaltele fețe bisericești nu vorbesc despre libertatea pe care o oferă, mulțimii buimăcite, relația personală cu Cristos? De ce? Să fie gura aceea avidă de bogăție (prin funcție și prin statutul instituțional) mai importantă decât mântuirea enoriașilor?  Ne mai mirăm că oameni care se dau teologi ne arată cu degetul, batjocorindu-ne printr-o discriminare aiuritoare, nejustificată, generată de o ură interioară inoculată de aceste fețe bisericești care, precum tâlharii din Templu, fac comerțul cu mântuirea. Nu-mi rămâne decât să-l las pe Isus să vorbească:

Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă. Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: "Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui." Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? "Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui." Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; şi cine jură pe cer jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: "Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor." Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? (Matei 23: 13-33)