Andrei Zbîrnea, „Rock în
Praga”, Ed. Herg Benet, București, 2011.
Ceea ce îmi amintesc cu foarte
multă nostalgie, de pe vremea când eram un licean meloman, erau serile în care, așezat într-unul
dintre fotoliile din camera mea de studiu, pe care o botezasem biblioteca, citeam romane soft, ascultând, orgolios, la un
casetofon stereo, pe care îl desfăcusem de zeci de ori (ba îl și defectasem și
reparasem întâmplător), casete proaspăt primite de la diverși prieteni.
Desigur, de fiecare dată când banda ajungea la capăt, eram nevoit să îmi abandonez
lectura și să îmi părăsesc fotoliul, pentru a schimba side-ul casetei. Ulterior, în studenție, am achiziționat un aparat
profesional Technics, care întorcea automat caseta și care, printr-un mecanism
extrem de ingenios, găsea singur o melodie anume, ba își regla și intensitatea
de redare etc. Până la apariția sistemelor digitale aveau să mai treacă vreo
zece ani, așa că, în lumea sistemelor audio, și, implicit, în lumea melomanilor,
banda casetei era un suport magnetic esențial. Această mișcare de dus și întors
la și de la casetofon, pentru a continua audiția unui album, devenise un soi de
ritual. Știai, după o vreme, când se apropie finalul side-ului A și, drept
urmare, rupea-i forțat firul lecturii (sau al oricărei activități în care erai
prins), luând o pauză de câteva minute. Cam aceasta este, structural, miza de redare poetică în volumul de debut al lui Andrei Zbîrnea, „Rock în Praga”,
apărut în 2011 la Editura Herg Benet. Nu întâmplător Mihail Vakulovski, în
scurta referință critică de la sfârșit, îl compară (chiar dacă se referă doar
la partea a doua a cărții) cu „un CD rock cu 13 piese”.
Din punctul de vedere al intenției
auctoriale, volumul se vrea unitar. Cel puțin așa ne este el oferit spre lectură.
Dar dacă e să privim lucrurile obiectiv, cele trei părți care îl compun, Adela, Rock și Iederă, nu par să
se lege prea mult. Prima parte este alcătuită din texte narative, seci, un fel
de schițe de e-mail, sau, ca să folosesc un termen specific, din draft-uri uitate în căsuța poștală
electronică. Infuzia de virtual este sugerată din loc în loc, prin folosirea
unor mijloace lingvistice destul de comune, fie că e vorba despre expresii ale
resemnării („sau, cine știe…” – pag. 11), despre artificii ale limbajului cu
tentă reverberantă („doar căutam. doarcăutam
doarcăutam” și „tu Adela, tuAdela
tuAdela” – pag. 13), despre note explicative date în acest scop („erai pur
și simplu Adela, de aceea nici măcar nu m-am chinuit să îți rețin numele” –
pag. 16), sau chiar despre redarea unei stări onirice (cum e cea de la pag.
21). Există și texte versificate, în care acest personaj feminin principal
(Adela), o virtuală iubită, virtualitatea sugerând perfecțiunea inaccesibilă,
este adusă în sfera angoasată și angoasantă a imaginarului poetic (Adela este
ucisă într-un imaginat accident de avion, Adela este devorată, simbolic, de un
copac, pielea Adelei „miroase a bambus a struguri îi văd umbra în felinarele de
pe stradă” – pag. 25 etc.). În consecință, această primă parte pare a fi schița
unei iubiri platonice, cum de altfel poetul însuși o numește: „iubirea noastră
platonică/ mai durează un sfert de ceas/ cel mult jumătate de oră…” (requiem
pentru adela), senzația predominantă, cel puțin pentru mine, ca cititor, fiind
aceea a unor texte care încearcă inutil să se înfășoare în jurul unui schelet
inexistent, imaginar.
Faptul că poetul încearcă să
alunece, tendențios, păstrând interlocutorul feminin, în partea a doua a
cărții, în Rock, amplifică această atmosferă
imaterială, onirică. Totuși, abia în această
parte a doua îl găsim pe Andrei Zbîrnea, poetul, cu versificări, în mare parte,
reușite. O spun din start, nu sunt un fan al muzicii rock și, prin urmare, în
afara unor formații ca Metallica, The Doors, REM sau Pink Floyd, nu am ascultat
nici una dintre trupele folosite de poet ca puncte de referință pentru poemele
sale. Și, chiar dacă în cazul celor de la Deep Purple, am făcut un efort de
voință și am încercat să citesc poemul pe muzica piesei citate de autor, nu s-a
legat în capul meu mai nimic. Am renunțat, așadar, preferând de departe
muzicalitatea genuină, aproape diafană, a unor versuri ca acestea: ”deschide
fiecare punct al ochilor tăi/ la fel cum ai culege flori de câmp/ din dinții
unui animal de pradă” „nu toate ploile/ poartă în buzunarul de la piept/
curcubee pleoape și uitare” (pag. 45) sau „vorbim despre topirea ghețarilor/ pe
malul unei mări imaginare […] pleoapele mele sunt bolovanii/ ce alunecă spre
poalele muntelui/ acolo nu mai există așteptare” (pag. 48). În track șase găsim și un soi de
militantism în favoarea autenticității poeziei: burțile de general nu nasc
poezie/ ci/ veghează alte burți de general cârpite/ cu soldați din alte filme […]
poezia o găsești în alt jim” (pag.
47).
Ultima parte, intitulată Iederă, se vrea ceva mai muzicală. Între
versuri sunt inserate, ritmic, cuvinte sau expresii ca niște picături fonice, poemele devenind un fel
de puzzle-uri muzicale pentru a căror recompunere este necesară, cel puțin în
cazul meu, o lectură repetată. Din păcate, iar concluzia aceasta se
reverberează asupra întregului volum, la finalul recompunerii lor, se vădesc o
serie de elemente lipsă, de parcă acestor trackuri
le-ar lipsi tocmai liantul muzical interior, notele esențiale care fac ca genul
acesta de poezie să prindă substanță și să conteze. Filonul romantic este
evident, dacă atribuim romantismului acea sensibilitate extravagantă subjugată actului
visării, luat mult prea în serios (deși romantismul, prin idolatrizarea
eroului, trece dincolo de sensibilitatea aceasta, motiv pentru care Radu
Voinescu, în prefață, vorbește, în cazul lui Andrei Zbîrnea, mai degrabă de un „romanticism”),
și căreia îi corespunde, în acest volum, folosirea naivă a unor cuvinte supărător
de prețioase (vezi de exemplu poemul tramvai,
cel mai reușit, însă nu reușit pe deplin din cauza ultimului cuvânt, strident,
inadecvat). În concluzie, versificarea din acest volum pare o iederă ce încearcă să se prindă de
pereții unei case inexistente, poate doar visate. Sau, ca să folosim exemplul
de la care am pornit, senzația mea, ca cititor, este aceea că ascult o bandă
magnetică ce este mai peste tot cârpită, și nu din pricină ca a fost
înregistrată așa, ci din pricină ca poetul (asociat aici aparatului de redare) are
o defecțiune serioasă la mecanismul rulării, prinzând cam la fiecare piesă
banda, singura soluție fiind lipirea ei cu scotch. Astfel, ritualul tihnit al
audiției se transformă, la poetul debutant, într-un repetat du-te vino, fie
pentru a derula banda înapoi, pentru a reasculta piesa (ciuruită de lipsuri), fie
pentru a opri aparatul definitiv. Pe scurt: o poezie neterminată, o schiță, mai
degrabă, a ceea ce, dacă poetul ar fi dat dovadă de răbdare și ar fi muncit mai
mult, ar fi putut fi un bun volum de poezie.
Articol publicat AICI.
Articol publicat AICI.
