Poem cu Bogoșu (2)

Pe drumul ăsta, până la grădiniță

Bogoșu își duce fiica, de mână,

pe drumul ăsta, între cer și pământ.

O mână micuță, în mâna lui mare,

așa, niște degete mici, ca niște prune uscate,

și-așa, niște degetoaie, ca crenvurștii fierți prea mult,

și-un vânt înecăcios care aduce

nisipul de pe plaja pe care,
-offf, demult a fost asta,-

cu tălpile reci încă mai simte arzând

mișcarea aceea, organică și surâzătoare,

un gâdilit aspru ce parcă-l îmbracă

așa, nu știu cum, dinspre tălpi înspre gânduri 

ca vântul iarna încrețindu-i părul de pe picioare,

sau ca o vorbă cu miez aruncată într-un fel de splendoare.

Tată, zice fiica, să stii, dac-as avea o mânusă mai lungă

as azunze la ser. Acolo sus, sau poate ca peștele în apă.

Si, tată, mai zice ea, să stii, când am să mor

Dumnezeu o să mă îmbrase

în sel mai frumos înzer al lui.

Drumul ăsta, ca o plajă între cer și pământ.

Bogoșul un înzer, cu mâna lui mare,

și-n care mânuța de înzer

atinge, acum și acolo,

un fel de cer splendid.

Bogoșul timid, se oprește, 

se întoarce și pleacă.

Nu, nu mai fumează demult.