O lume „bokiată”

Ovidiu Pecican, „Bokia”, Editura Tracus Arte, București, 2011.

Foarte cunoscut în mass-media clujeană, în calitate de realizator al emisiunii „Clujul trăit”, prezentă pe micile ecrane sub sigla televiziunii locale NCN, dar și în mediile literare ori publicistice, de profesie fiind istoric, Ovidiu Pecican s-a exersat, scriptural, în mai toate genurile (filozofie, istorie, publicistică, teatru, proză, traduceri), „Bokia” (Editura Tracus Arte, București, 2011) fiind ultima sa realizare pe palierul literar, în speță, romanesc. De la bun început, printr-o succintă întâmpinare, autorul devoalează, oarecum, cauzele din spatele acestei creații comico-satirice, trasând cele câteva mize pe care și le-a propus. Astfel, este amintit conceptul de soap opera (ficțiune prezentată sub forma unor scurte seriale), sub auspiciile căreia, pe bună dreptate, își plasează textul; este, de asemenea, adusă în discuție inversarea ierarhiei valorice în societatea bokiană (cutuma zilelor noastre, evident), principiul limbajului sau umorului specific bokian, acesta din urmă pus la îndoială de autor (nu și de cititor, dacă și după ce va fi citit textul).   

Toponimic, „Bokia” s-a format cu ajutorul a două nume reprezentative pentru orașul în care autorul își plasează (non-)acțiunea (Cluj – Napoca), respectiv din Boc și Nokia. Pornind numai de la acest detaliu, orice cititor va intui caracterul predominant alegoric al acestui text, dar și latura lui satirică, dublată de burlescul insidios, caricatural. Recunosc, la fiecare pagină m-am amuzat, căci Ovidiu Pecican are capacitatea (sau, mai corect spus, talentul) de a pune laolaltă, în mod reușit, un discurs eminamente cerebral, intens prelucrat, cu situații hilare, uneori insignifiante, având ca protagoniști(ste) personaje așijderea, cu alte cuvinte realizând o inadecvare stridentă (și foarte comică), un fel de „teori(e)a chibritului în vremea brichetelor” (pag. 75).

Cartea este compusă din 231 de microcapitole (fragmente foiletonistice), o parte dintre acestea fiind inițial publicate de autor pe blogul revistei clujene Tribuna, alături de creațiile artistice (grafice) ale vărului său, Alexandru Pecican. Nu se poate vorbi de un fir epic propriu-zis, în ciuda faptului că textul este asumat ca roman. Non-acțiunea aceasta (intens justificată auctorial de-a lungul cărții), așa cum este ea asimilată acelei soap opera, adică fragmentar (măsurată cu ochiul unei „camere de luat imagini” statice), se dezvoltă plecând de la o scenă simplă, însă absurd problematică: o persoană se așează la o masă de pe terasa localului Motopompa (amintind de renumitul Diesel) și comandă o țuică de Quinteni. Acest mic detaliu pare suficient pentru a provoca apariția celor 231 de fragmente foiletonistice în care autorul aduce în discuție, șarjând, toate chestiunile sociale și politice ale perioadei postcomuniste (de după „marea răsturnică”): mecanismul interior versatil al lumii politice: „promit ferm un lucru doar pentru a face alte o sută, cu totul opuse” (pag. 38); mecanismul interior al mentalității bokiene suprapus pe mecanismul interior al cărții (titlul Bokia trimite, desigur, și la caracteristica fundamental ficțională, livrescă, a acestei lumi): „bagatelizarea marilor drame și socotirea drept evenimente uriașe a tuturor fleacurilor mergeau împreună în inima și mintea celor din Bokia” (pag. 54); problema câinilor comunitari (o altă daraveră a postcomunismului, din care sus-pușii scot bani) (pag. 58 și urm.); gândirea (feminină) vs. pilozitatea (masculină) (pag. 67); chestiunea economică și monetară: „[banul] pare ceea ce nu e, devine ceea ce n-ar părea, dă pe dinafară fiind de negăsit înăuntru și preia puteri dinafară disimulându-le dibaci în plan public…” (pag. 71); ridiculizarea învățământului românesc, clădit pe instituții universitare private, pretențioase doar financiar, căci practică „cursurile cu frecvență minusculă, tinzând către zero absolut” (pag. 77);  nepotismul (pag. 89); omniprezența craterelor din asfalt (pag. 93); bârfa, ca îndeletnicire de bază a poporului bokian (și nu numai, se subînțelege) (pag. 142); activitatea pretins serioasă și mereu suspicioasă a organului polițienesc, a cărui muncă de rutină constă „în supravegherea strictă a grădinilor suspecte ale orașului” (pag. 166); instituțiile editoriale, cu mult discutatul lor substrat politic/ economic (pag. 171 și urm.); imaginea patronului român, viclean și libidinos (pag.182 și urm.);  tabloul unui imobil oarecare, între pereții căruia se adună, îndeobște, cele mai diverse specii umane (pag. 216 și urm.); ștrandurile lăsate de izbeliște și strania plajă de pe malul râului (pag. 229 și urm.); și nu mai puțin problema intelectualului român, a premiilor literare dar și compromisa instituție mass-media. În această non-mișcare epică, sunt introduse un fel de ambuteiaje auctoriale, prin care autorul încearcă să-și facă părtaș cititorul la propria viziune, sau prin care își justifică alunecarea de la un subiect la altul.    

Așadar, Ovidiu Pecican se dovedește plin de vervă și în spațiul acesta livresc, simțindu-se, parcă, dator să atace (microscopic și caragialesc) aproape toate chestiunile sociale (ideologice, economice, ori chiar dintre cele mai banale) folosindu-se de ochiul observatorului atent și amuza(n)t, dar și de pana mult încercată a publicistului satiric, pe platforma evidentă a talentului scriitoricesc. Nimic de reproșat acestei cărți, poate doar fireasca greutate în urmărirea bruștelor schimbări de macaz, asumate cum spuneam, lipsă compensată însă de comicul ce răzbate din mai toate paginile acestei alegorii satirice, pe care o recomand fără pic de fățărnicie.

  Articol apărut în revista Steaua nr. 5/ 2012.