Întâlnirile mele cu cărţile
poetului Nicolae Avram au avut loc mereu în culmea iernii, iar asta s-ar putea
să nu fie neapărat o coincidenţă sau, dacă e, în tot cazul e una mistică, cum
bine mi-a sugerat chiar poetul împricinat (aşa cum programatic misticul trece
prin cele trei etape ale meditaţiei sale şi, ajungând la ultima, printr-o coincidenţă devine una cu
obiectul spre care aspiră). Am primit cartea „Federeii”, Casa de editură Max
Blecher cu ceva vreme în urmă şi, aşa cum mi s-a întâmplat cu debutul poetului
din Beclean (despre care am scris cu ani în urmă tot în revista Tribuna), am
parcurs-o foarte implicat, iar aici cuvântul mistic îmi este de ajutor. Prin
urmare, cu titlu de justificare, mărturisesc încă de la început că analiza pe
care am făcut-o cărţii este puţin diferită.
Nicolae Avram ştie
să creeze atmosferă, fapt fundamental pentru o carte de poezie. Şi nu
discut aici despre atmosfera poemelor
orfeline (cum le numeşte Radu Vancu pe
coperta a 4-a) în
general (la o adică toate cărţile pe care le-a scris îşi trag seva din acest
principiu – concept, ca să folosesc un termen filosofico – insidios). Fiecare
dintre cărţile lui Nicolae Avram poartă cu sine un alt parfum, o altă latură
din sufletul copilului fără
părinţi, iar "Federeii" se impune în tabloul orfelin ca un fond uşor
policrom peste care, în cărţile de dinainte, poetul a aruncat semnele strident
cromatice ale unei revolte uneori incontrolabile. Desigur, din
punct de vedere cronologic, nu şi logic, greşesc! Dacă e să mă raportez la
succesiunea evenimentelor, e taman invers, acest fond este zugrăvit abia acum,
iar pensula autorului alunecă uşor narativ, acoperind parţial şi,
prin aceasta, domesticind oarecum stridenţele revoltei. Aşadar, având
un fir epic, "Federeii" este o carte cu... personaje.
Sentimentele autorului (mai ales în relaţia cu sine, surprinse cronic în
volumele precedente) sunt aici evanescente, poetul nefăcând altceva decât să
rememoreze anii petrecuţi în orfelinat prin personajele sale, aşadar cu o
oarecare detaşare, cu o oarecare cursivitate, chiar dacă implicarea încă
există, şi e sugerată în special de limbajul crud, brutal, pe ici pe colo chiar
vulgar. Este şi motivul pentru care volumul acesta a fost calificat drept
pornografic. Ca şi în alte cazuri, intenţionalitatea vulgarului este
confundată cu obiectivitatea lui. Căci pornografie se face cu intenţia vădită
şi profitabilă de a arăta publicului (aici cititorului) ceva obscen, în timp ce
"Federeii" poate fi scuzată prin aceea că demască o realitate crudă,
aceea a sexualităţii răstălmăcite din orfelinatele de dinainte de 1989
(şi, de ce nu?, poate şi de azi). Nu insist. Revenind, totuşi,
atmosfera, cum spuneam, e creată de aceste personaje fantomatice care
alcătuiesc societatea orfelinilor, fiecăruia dintre ele
(personajele) corespunzându-i o istorioară, o calitate, o meteahnă. Dar
această istorioară, calitate sau meteahnă este învelită într-o aură de lumină,
fiind astfel liric nostalgiza(n)tă. Cămăraş, regele muştelor, cel mai iute,
este un visător, Mărgi este un blond atoateştiutor, Paulin este un individ
violent, însă pragmatic, căci visează "să aibă bani
mulţi", pentru el "lumea asta împuţită e asemenea/ hârtiei de
bani zboară atât de iute/ că n-ai timp s-o miroşi", Carcasă
e tipul imbecilului etc. Lumea orfelinilor este contrabalansată de
lumea educatorilor, majoritatea indivizi foarte agresivi, unii
complet needucaţi (cu alte cuvinte fără a se adecva statutului lor, de
educatori), ei nuanţând vulgarul în acest volum. De unde rezultă
o atmosferă caustic-onctuoasă, ottodixiană, cu un fond inocent (cum
spuneam), dar care împrumută fără să vrea tuşe ale durităţii unei sodomii
sociale (fals interpretată ca pornografică).
Iniţial mi-am spus
că Nicolae Avram şi-a încheiat cu "Federeii" proiectul său în ceea ce
priveşte poemele orfeline. Dar, spre finalul cărţii, am realizat că începusem
deja să citesc o schiţă a unui viitor volum structurat poate după acelaşi
principiu. Oricum ar fi, mistic vorbind, "Federeii" m-a făcut să
trăiesc, alături de Nicolae Avram, experienţele (şi sentimentele) unei
realităţi groteşti din care, odată ieşit, cu un entuziasm firesc, dar
şi bizar (ca o contră a realităţii mele), am realizat cât de multă
fericire trebuie să fie în inimile copiilor atunci când sunt ţinuţi în braţe
de către părinţii lor. Iar asta denotă (în ceea ce priveşte
"Federeii") autenticitate.
Închei cu versuri memorabile, emblematice
pentru acest volum de poezie puternică:
„noi suntem băieţaşii/ cu capetele rase până la/ sânge./
împreună ne-am trăit viaţa/ împreună am
făcut foamea/ am plâns am râs am iubit./
după ce se dă stingerea/ în dormitor se face linişte/
sunetul paşilor pedagogului/ haxim/
sunt singurii/ care se/ aud pe culoarul roşu/
cu miros de benzină./ uneori câte unul începe să-şi/
spună povestea în auzul/ tuturor.” („federeii”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu