Jocuri și jucării (2)

Ioan-Pavel Azap, „Ușa cu picioarele pe pământ”, Editura Paralela 45, 2011.

Cu opt ani în urmă, la sfârșitul cronicii pe care am scris-o și publicat-o în revista Tribuna (vezi nr. 20 din 2003), având ca obiect de analiză cartea poetului Ioan Pavel Azap, intitulată, insolit, „Poeme de cinci stele”, aruncam o mănușă provocatoare în (ca să mă exprim și eu ludic) ograda creatoare a autorului, pe-atunci aflat la doar a treia carte de poezie (căci catrenele epigramatice din „Bărbi” nu vreau să le pun la socoteală). Ca să fiu mai precis, anticipam atunci că următoarele cărți (de poezie sau nu) vor fi ceva mai relevante pentru destinul literar al tânărului poet. Ei bine, timp de aproape un deceniu, Ioan – Pavel Azap a scris și a publicat alte șase volume, două alcătuite din cronicile de film pe care, în calitate de redactor al revistei deja amintite, le-a publicat aproape număr de număr, două conținând interviuri (cu regizori de film români și, respectiv, cu scriitori clujeni), un pseudoroman și, în fine, un antologic volum de poezie. În ceea ce privește filonul poetic, așadar, nici o carte inedită până la (încă) proaspăt apăruta „Ușa cu picioarele pe pământ”, Editura Paralela 45, Pitești, 2011, despre care va fi vorba în cele ce urmează.

Nu m-a surprins deloc neplăcut faptul că, (și) în acest volum, poetul nu și-a abandonat vechiul obicei de a se juca în versuri. Suceala aceasta cu care mă obișnuise în „Poeme de cinci stele”, bagatelizarea, luarea în râs a propriei poezii, sau, mai corect spus, a ideilor mari pe care crede poetul că ar putea miza în propria poezie, a provocat în mine, ca cititor, o reacție de tihnită umoare (livresc vorbind), în special datorită anacronismului ei. Este clar, genul acesta de poezie nu își stabilește un grafic evolutiv (sau involutiv), căci nu i se poate atribui un ism sau o epocă anume. Nu este o poezie care să răspundă în vreun fel nevoilor sau așteptărilor unor cititori foarte tehnici, foarte implicați, foarte complicați sau foarte critici, în sensul ritos al cuvântului. Este o poezie care se gustă pe sine, care se joacă cu sine, care pendulează, șovăielnic, între o seriozitate hâtră, luată în râs, și un râs luat prea în serios. Iar cititorul vizat este genul individului căruia îi place să deguste poezia, pentru bucuria de a face din actul acesta un tabiet, foarte simplu dar și foarte sofisticat, în același timp.

Fără a avea o structură tematică sau de alt fel, volumul „Ușa cu picioarele pe pământ” este compus din exact 30 de poeme a câte două catrene fiecare, toate bine rimate și ritmate. Cele treizeci de poeme, fără nici o excepție, conturează o atmosferă de un delicat rafinament, precum pânza de păianjen, și în care temele mari (poezia, moartea), sau cele prea-uzitate (ploaia, boema, erosul), sunt, cum pe bună dreptate o spune și Petru Poantă, pe coperta a patra a cărții, „deconstruite” printr-o inadecvată abordare sau printr-o căutată calofilie. Este aici, cred eu, un ludism răsfățat dublat de un soi de resemnare măruntă, ironică, aruncată în obrazul provocărilor implacabile și grave ale vieții. Foarte sugestiv în acest sens este chiar primul poem, fără titlu, evident, și care în opt versuri trasează toate coordonatele pe care marșează versurile întregii plachete: „eu știu că privighetoarea este o pasăre care nu cântă / și știu că noaptea stau fluturi la pândă / eu știu că anul are trei sute și ceva de zile/ și știu că versurile acestea pot să pară futile.// eu știu că zăpada este din vată de zahăr/ și știu că de moarte nu pot să mă apăr/ eu știu că lumina este ondulatorie/ și știu că pot trăi fără glorie” (pag.7). Așadar, poetul își esențializează trăirile acustic, dar și pictural, producând o poezie minimalistă și, nu mai puțin, calamburescă, asemănându-se, din acest punct de vedere, cu un magician ce se amuză, surprins, de propriul său act: „un pictor a pictat o înmormântare:/ un sicriu un popă și trei bocitoare/ pentru cortegiu n-a avut culori/ (îl va reda în anii următori).// tablou’-a stat o vreme pe simeze/ apoi a fost vândut unei stripteuze/ (sau poate că i-a fost donat)/ de fericire popa s-a-mbătat” (pag. 11). La toate acestea aș adăuga și plăcerea premeditată de a lăsa, conclusiv, poemele în coadă de pește, fără a forța însă nota, de parcă autorul ar fi conștient că cititorul său nu are nevoie să știe mai mult decât i se spune (așa cum un vin bun nu se bea pentru plăcerea beției): „la toamnă când se coc scorușii/ când viii povestesc cu dușii/ când fierbe mustul-ametist/ (ca-n anteversul pășunist)// când se prefiră funigei/ când noatenii-au uitat de miei/ când sar cartofii din pământ – / la toamnă dar nu mai curând” (pag. 15).  

Poate că cititorul pretențios, după ce va citi această carte, va spune, despre Ioan-Pavel Azap, că nu este un poet serios. De altfel, volumul acesta nu a circulat foarte mult și, din câte știu, nu a fost intens receptat de critica de întâmpinare (și asta pe bună dreptate). Eu cred, însă, că mai ales de genul acesta de poezie avem nevoie, de genul acesta de versificare „persiflată”, lipsită totuși de cinism, resimțită, mai degrabă, ca o fină autoironie, de genul acesta de poezie pe care, în orice loc și în orice timp, mai cu seamă când cotidianul ne sufocă, o putem recita cu o plăcere gratuită. În sensul acesta, este o poezie salutară, aparent ușor imitabilă, însă unică prin jocul „ondulatoriu” al cuvintelor care, precum o ploaie mai ciudată, cade peste noi cu picături mereu surprinzătoare. „Ușa cu picioarele pe pământ” nu se vrea, așadar, o carte de poezie competitivă, căci se reazemă pe sine, pe propria sa forță de a încânta, deodată, pe cititorul și pe autorul ei. 

Articol apărut în Tribuna nr. 232 din 2012.