1. Literatura, din
punctul meu de vedere (şi s-ar părea că e doar punctul meu de vedere) nu este
un mijloc social de comunicare… este, mai degrabă, un mijloc metafizic (ce ţine
de solipsism) de a te comunica ţie însuţi, este o lopată cu care sapi în tine
la nesfârşit, pentru a-ţi găsi ne-răspunsurile, pentru a-ţi găsi ne-trăirile,
de fapt, pentru a-ţi săpa tu însuţi (şi a nu da şansa asta altora) groapa
(metafizică) în care ai să mori aşa cum ştii şi vrei tu (desigur, moartea
fizică nu va fi niciodată cum ştii şi cum vrei). Mai pe scurt: pentru a-ţi
neantiza trăirile periferice (formale, fizice, deci sociale).
2. Datorită lui 1,
literatura nu se scrie pentru ceilalţi. Cel care îşi spune scriitor şi scrie
pentru a fi citit de ceilalţi, pentru a fi adulat de ceilalţi, va cădea –
obligatoriu (dar nu pentru că spun eu asta) – în fals. Sigur, dacă are talent,
întâmplător va da roade gustoase, aromate, însă va fi ca o vie plină de
struguri acri sau uscaţi, în care rareori cititorul va găsi un strugure bun; în
mare, via va fi considerată neroditoare, iar aşa-zisul scriitor va da în curând
“faliment”. Cu ani în urmă am avut o discuţie cu poetul Mihail Vakulovski, o
discuţie în care eu insistam că scriitorul scrie pentru ceilalţi, în timp ce MV
îmi spunea blând şi răspicat că asta a fost şi încă este capcana tuturor scriitorilor
obscuri şi netalentaţi (un grafoman publică exclusiv pentru a fi citit de
ceilalţi, drept care el ajunge în timp să nu mai spună nimic – întrucât se lasă
consumat în favoarea celorlalţi, nespunându-şi sieşi, în mod repetat, nimic).
Când vorbesc despre “a scrie pentru ceilalţi”, nu mă refer câtuşi de puţin la o
strategie lingvistică facilă ori la subiecte accesibile tuturor. În fond, „a
scrie pentru tine” nu echivalează cu a fi ermetic şi netransmisibil.
Dimpotrivă, „a scrie pentru tine” este un proces creator amplu, extrem de
dificil, şi realizabil abia atunci când scriitorul ajunge să se privească în
textele sale ca-ntr-o oglindă (adică în cel mai simplu şi transmisibil mod
posibil).
3. Datorită lui 1 şi
2, scriitorul este numai şi numai „CREATORUL DE LUMI”.
4. „Creatorul de
lumi” trăieşte exclusiv în lumile pe care şi-i le creează. Din acest punct de
vedere, el trăieşte în lumea formală doar pentru a supravieţui fizic. Doar în
lumile pe care şi-i le creează trăieşte cu adevărat (adică meta-fizic).
5. Datorită lui 4,
teleologia acestor lumi este una complet închisă, încuiată, ca să zic aşa (dar
nu netransmisibilă), şi nu poate fi valorificată decât în raport strict cu cel
care o creează.
6. Datorita lui 5,
orice critică (şi mă refer aici la critică de întâmpinare) făcută acestor lumi,
deşi are un substrat social, rămâne pur formală întrucât, desigur, se bazează
pe socializare, pe transmiterea unui mesaj (cvasi-ascuns) către ceilalţi (fapt
pe care creatorul de lumi îl va găsi mereu inutil, întrucât în actul său
creator el nu s-a adresat celorlalţi, el nu s-a bucurat în intimitate de
propriile personaje gândindu-se la ceilalţi, de parcă ceilalţi ar urma să pună
în drepturi ontologice aceste personaje, el nu s-a bucurat în intimitate de
descrierea unui obiect, a unei figuri, a unui peisaj, gândindu-se la ceilalţi,
de parcă aceştia ar avea dreptul de a confirma sau infirma existenţa acelui
obiect, acelei figuri ori a acelui peisaj… creatorul de lumi, în procesul său
creator, nu a dat doi bani pe genericul numit CEILALŢI).
7. Evident, cel care
critică are mereu dreptate întrucât el se bazează pe legea pe care tocmai am
enunţat-o, că i s-a comunicat ceva, având aşadar dreptul ca şi el să comunice
ceea ce i s-a comunicat celorlalţi. Pornind de la faptul că oamenii sunt
diferiţi (un clişeu social, desigur), critica cu efecte sociale pozitive
subliniază, în special, faptul că lumea pe care a creat-o scriitorul se
intersectează, nu contează cât sau cum (dar se intersectează), cu lumea în care
a intrat cititorul – critic. Este vorba de acea sintagmă specifică analizei
critice care apare sub cunoscuta formă: „m-am regăsit în acest poem / acest
text etc.”. Critica cu efecte sociale negative semnalează distanţa dintre
aceste două lumi, în acest raport: scriitor – cititor-critic: „nu m-am regăsit
aici, nu ader la acest tip de text, deci nu mă interesează”. Spre exemplu, eu,
personal, nu am fost în stare să citesc Educaţia
sentimentală (e doar unul dintre titluri), întrucât nu am reuşit să ader la
acest tip de text.
8. Orice creator de
lumi trebuie să se definească stilistic. Din nou, stilul nu este dezvoltat şi
nu se defineşte în lumea formală, socială. Stilul este o formă de trăire care
influenţează şi structurează textul. Cel care citeşte cărţi doar pentru a-şi
defini stilul (atent, aşadar, la amănuntele lexicale, frazeologice etc.), nu
face decât să se FORMALIZEZE sau INFORMEZE. O carte, aşa cum am spus mai sus,
este o lume, şi nu o lume socială (decât aparent). Nu sunt de acord cu ce se
spune: „trebuie să citeşti ce au scris cei dinaintea ta, ca să nu repeţi ce s-a
spus”. După părerea mea, trebuie să ai cel puţin un moment de trăire în lumea
celorlalţi scriitori, ca să le înţelegi (limitat, desigur) lumile (scriitorul
care citeşte nu „studiază”)… oricum, lumea ta e diferită. Lexical, frazeologic
etc. nu ai cum sa îl repeţi. Iar dacă eşti creator de lumi, nu o vei face,
indiferent dacă îţi propui asta sau nu.
9. Aşadar, orice
creator de lumi nu vrea şi nu e interesat să transmită un mesaj, ci „să-şi
trăiască lumile”. Una dintre cele mai puternice dovezi că un scriitor este
creator de lumi e faptul că îşi iubeşte „personajele”, prozastic, liric sau
deliric. Foarte important de menţionat e că le iubeşte atât de mult, încât
şi-ar da oricând viaţa pentru ele. Şi, iar, foarte important e că un creator de
lumi nu este interesat de un beneficiu pentru asta. Dacă este plagiat, el se va
bucura că lumea lui trăieşte şi prin alţii, şi îi va fi totuna dacă deasupra
textului său va fi nominalizat el sau un altul.
10. Prin urmare,
indiferent câţi bani ar avea, un creator de lumi va fi mereu sărac. Pentru
simplul fapt că… nu este ca Dumnezeu (sau ca ce se crede despre Dumnezeu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu