Nu e o întâmplare faptul că în romanul meu, „Oraşul Nebunilor”, acţiunea nu se petrece în Oraşul Nebunilor. De fapt, s-ar putea spune că ceea ce pentru personaje este un tărâm normal, pentru cititor este un real Oraş al Nebunilor, prin aceea că promovează o serie de idei ciudate cu privire la sens, în timp ce Oraşul Nebunilor, un soi de oraş-ţară unde sunt ostracizaţi inamicii societăţii, este tărâmul normal, firesc, mai exact contingentul social pe care îl putem intui ca rezultat al unei evoluţii ulterioare a societăţii de azi. Ideea mi-a venit pe când mă plimbam cu un bun prieten, azi renumit ca traducător din greacă şi latină (deci implicat şi el în domeniul literaturii). El a sugerat posibilitatea existenţei unei POLIŢII A SENSULUI: „Uite, noi acum ne plimbăm fără nici un ţel. Ce-ar fi dacă ar exista o poliţie care să te oprească şi să îţi ceară, pe lângă un act de identitate, şi răspunsul la întrebarea Care e sensul plimbării tale?” După câţiva ani m-am gândit la un text care să aibă în centrul lui această idee. Nu am planificat nimic. Pur şi simplu m-am trezit într-o dimineaţă cu propoziţia „În anul acela nimic nu se schimbase” în minte, am scris-o, iar restul a venit de la sine. Pentru că, din punctul meu de vedere, în carte nu se întâmplă nimic (în epilog pun sub semnul întrebării chiar scrierea acestei cărţi, adresându-mă apoi unei autorităţi care aş putea sau nu sa fiu eu). Cum ar putea să se întâmple, când obsesia tuturor este un sens despre care nu se poate spune absolut nimic? Dacă, totuşi, ar fi să prezint linia narativă, aş face-o aşa: în cercul unei societăţi, bolnavă din punct de vedere axiologic şi care se crede închisă ermetic, se produce într-o zi o breşă, aceasta favorizând o revoltă, revoltă care duce, printr-un paralelism ironic îngroşat, la o breşă în chiar suportul terestru (ontologic). Stilistic, folosirea condiţionalului optativ mi-a fost cerută de chiar acea primă propoziţie. Condiţionalul optativ mi-a dat şansa să mă joc cu personajele, să îngheţ timpul, să valorizez latentul, să fiu ironic, să fiu luat în râs şi să râd. Dar a fost şi provocator. Textul sună straniu, frazele o iau câteodată razna, se dilată aproape incontrolabil. Subliniez, însă, marele avantaj al condiţionalului optativ constă în faptul că mi-a dat voie să mă joc atât cu personajele din text, cât şi cu cititorul textului şi să arăt, astfel, că (deşi e un clişeu) literatura este, din punctul meu de vedere, un joc luat foarte în serios, dar este şi va rămâne un joc. Contextul morbid-liniar, să nu uităm că e o societate îmbolnavită psihic, a provocat apariţia unor personaje care sunt aproape identice în interacţiunea lor verbală. Nu se putea altfel. Cred că am reuşit totuşi să depăşesc obstacolul acesta, nuanţându-le (personajele) prin ticuri verbale şi fizice ori prin prezentări succinte şi uşor comice. Cât priveşte influenţele, Gabriel Garcia Marquez este vinovatul principal fiindcă el mi-a stimulat gustul pentru jocul ireal de ironic sau ironic de ireal cu personajele şi cu acţiunea lor. Şi un ultim lucru, am lăsat câteva portiţe deschise pentru o posibilă continuare a cărţii: am anunţat o conferinţă, un sacrificiu uman şi o posibilă implicare directă a autorului într-o viitoare acţiune. Unde, când şi cum va avea loc această acţiune, asta încă nu ştiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu