Se afișează postările cu eticheta Ziua literara. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ziua literara. Afișați toate postările

luni, 28 februarie 2011

Ioana, cărţi şi alte vânătăi.


De câteva zile bune citesc din volumul de debut al Ioanei. Azi am descoperit poemul central al cărţii. :) Am să-l redau la finalul acestui post. Oricum, voi reveni curând cu un comentariu mai amplu.

În vara lui 2002 Raluca Ciochină (poate că debutanta de la Casa de pariuri literare se va mira peste poate) mă sfătuia, după ce lecturase manuscrisul meu, să-mi caut o editură. În primăvara lui 2002 debutasem (cu greu) în revistarespiro.com, alte povestioare semnate de mine urmând să apară şi pe revistele de hârtie în aceeaşi perioadă. Cred că am trimis texte circa 1 an de zile pe la mai toate revistele, forţându-mă să-mi văd numele tipărit, şi, pleosc!, în decurs de 2 luni nu mai ştiam de unde să mă iau. Revenind, am găsit editura, la sfatul unei prietene poete care publicase şi ea o carte acolo cu vreo câţiva ani în urmă. În fine, în iarnă mi-am văzut şi cartea, pe care, de cum am pipăit-o, am şi început să o urăsc. Nu-i mai înţelegeam rostul. A fost "respingere la prima vedere". La sfatul editorului, am trimis cartea la căteva reviste precum şi la cei mai importanţi critici. Ca învăţătură de minte pentru debutanţii entuziaşti, nici unul dintre acei "cei mai importanţi critici" nu a scris un rând despre cărţulia mea (excepţie făcând Dan C. Mihăilescu care a amintit-o într-un articol mai lung din Ziarul financiar). În schimb, din locurile unde am trimis cartea fără un adresant anume, am primit feed-back prompt. Am trimis, de pildă, la revista Luceafărul şi, după două săptămâni, Raluca Dună a publicat o recenzie pe care, până azi, o consider cea mai pertinentă. Am trimis la revista Timpul (din nou, fără adresant), iar Liviu Antonesei a publicat o recenzie în chiar următorul număr. Am trimis apoi la revista Ziua literară şi, la două săptămâni (dacă îmi amintesc bine), Bogdan Alexandru Stănescu a publicat o recenzie din nou foarte pertinentă (cum altfel?). Probabil că mai există şi alte locuri (am înţeles că şi în Echinox a fost comentată cartea, foarte pe scurt). Oricum, am amintit toate acestea pentru a sublinia un lucru foarte important, anume că, cu atât mai mult în cazul în care eşti un debutant, degeaba trimiţi cartea ta la criticii "în vogă"; fără recomandări serioase din partea unor scriitori cu-adevărat cunoscuţi nu ai nici o şansă. Decimezi nejustificat numărul şi-aşa mic de exemplare pe care îl ai şi ajungi ca alde mine, să-ţi vânezi cartea (cu autograf cu tot) prin anticariate (eu mi-am cumpărat cartea de 2 ori din anticariat). Înainte de a-ţi trimite volumul undeva, familiarizează-te cu revistele literare, citeşte-le, fă-ţi o listă, vezi unde cărţile sunt supuse criticii fără a se ţinea seama de "relaţiile literare", fără a fi trecute prin filtre de selecţie aşa zis obiective. Sunt destule astfel de reviste. În fine, imediat după apariţia debutului meu, am început să lucrez la a doua carte, un fel de continuare, un microroman în care principalul meu scop era acela de a-mi decanta naraţiunea de impurităţile filosofice care pulsau incontrolabil în scrisul meu. Am scris-o cam în două săptămâni (mi-am impus, scriind-o, evitarea particulei ŞI, iar dacă aş fi lăsat textul aşa, măcar acest artificiu de construcţie ar fi putut fi apreciat) şi, mai ciudat, m-am îndrăgostit de propriul personaj (yeah! pygmalion, you know!). Adică, cum să spun?!, mă trezeam la 5 dimineaţa tulburat, dorind să-mi reîntâlnesc personajul, şi stăteam ore în şir în transă în faţa calculatorului. La câteva luni am publicat şi această carte. B.A.S. mi-a tras "două palme" într-o cronică apărută în revista Luceafărul. Au urmat câteva luni în care îmi venea să intru în pământ de ruşine. Dar, în aceeaşi perioadă, am început Oraşul... , roman pe care l-am scris dintr-o cu totul altă perspectivă, abandonând maniera autobiografistă (şi folosind perspectiva autorului pseudo-omniscient). Privind în urmă, realizez că acea a doua carte, în ciuda eşecului pe care mi l-a adus, a fost foarte necesară, într-atât de necesară încât o consider cea mai apropiată de sufletul meu. Este cartea care m-a format, care mi-a deschis ochii. Drept pentru care, cu toată sinceritatea, mi-am asumat-o ca pe un eşec personal (chit că aş fi avut şi câteva reproşuri la adresa editorului). Ulterior am citit câteva recenzii "de bine" scrise pe seama ei, dar, ce mai conta? B.A.S. îi depăşea pe autorii acestor recenzii prin autoritate. Acum, ideea generală e că Oraşul... , din punct de vedere temporal, nu este un proiect nou (doar din punct de vedere formal el este aşa). Este un proiect vechi (2002 - 2003), pe care l-am abandonat într-un sertar din pricina cronicii lui B.A.S.. Ăsta e adevărul gol goluţ.
La final, redau poemul promis:

piatră

locuiam într-o piatră. nu ştiu de când pentru că nici eu nu aflasem
de la început şi piatra nu ştia că e locuită. într-un târziu i-am dat un
nume. trebuia s-o strig cumva. oricum despre mine nu mai ştiam
mare lucru.

aveam şi o umbră din care rupeam ca dintr-un pom înalt. mă
bucuram ca un copil când ea creştea la loc când vedeam că pot să mă
bazez pe chestia asta. nici măcar nu durea. rupeam muşcam din ea ca
dintr-un măr şi nimic. lumea rămânea întreagă.

de câte ori ploua piatra cânta uşor. murmuram deodată cu ea ca într-un
zumzet şi mă bucuram că nu aude nimeni. treceam cântecul meu
în lumea pietrelor şi era bine. nu-mi era frig. aş fi vrut să plouă
oricât.

totuşi i-am dat pietrei un nume. am simţit nevoia s-o strig. dar nu
făceam asta în fiecare zi. nu. o strigam numai noaptea când era în
pericol când ea visa un deşert şi nu puteam s-o las acolo. ar fi
măcinat-o pustiul.

(IOANA NEGOESCU)

joi, 13 ianuarie 2011

Lumea scriitorilor.




Acesta este blogul noii mele cărţi, Oraşul nebunilor, ce va să apară în curând la Ed Dacia XXI, în colecţia Stranioteka, coordonată de Ruxandra Cesereanu. Perioada în care am scris cartea e cumva în ceaţă, cum mare parte din trecutul meu este aşa, din păcate. Dacă aş elimina timpul scurs între finalizarea acestei cărţi şi începutul acestui an (vreo 5 ani, pauză "literară" promisă lui Marian Drăghici în Ziua literară), nu aş fi neapărat fericit, dar măcar mai împăcat cu mine însumi. Împăcat pentru faptul de a nu fi împrăştiat gunoiul meu metafizic peste ceilalţi, asemeni unei maşini agricole ce împrăştie bălegarul pe un câmp de mărgăritare. Oraşul nebunilor  este prima carte pe care am scris-o lucid fiind, adică fără ajutorul licorilor bahice. De altfel, structura ei, forma ei, expresia ei, ideea ei, toate cer o minte lucidă şi organizată. Toate acestea bântuie ideea pe care o am despre lumea scriitorilor, absurdă şi fascinantă. În lumea scriitorilor totul este absurd din punct de vedere social, fiindcă socialul, aşa cum îl ştim, nu există. Lumea scriitorilor este o "societate" închisă, cu reguli proprii, care nu sunt niciodată respectate. Aici totul este hiperbolizat şi totul se comprimă în gesturi egocentrice. Numele unui scriitor, deşi "firesc", asemeni oricărui alt nume în-scris pe un Certificat de naştere sau pe o Carte de identitate, are, în lumea scriitorilor, o sonoritate stridentă. Pentru simplul fapt că nu este identificat cu o lume (fie şi textuală), ci cu ce aş numi drept "virtualul unui segment al lumii universale". Asta face ca lumea scriitorilor să fie fascinantă. Despre ea am scris în această carte.