Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris III

Primul şoc pe care l-am avut, atunci când am intrat în Biserica din Iris, a fost unul formal, sau mai bine spus, unul SOCIAL. O schimbare de perspectivă care, deşi poate exagerez, a explodat în faţa ochilor mei, cu repercusiuni incredibile înlăuntrul meu, şi care a constat în următoarele:
1. Biserica era arhiplină. Ca să găsim loc, a trebuit să fim prezenţi în biserică cu cel puţin 30 de minute înaintea începerii programului. Chiar şi-aşa, dacă o cunoştinţă nu ne-ar fi rezervat 2 scaune, am fi fost nevoiţi să stăm în picioare. Subliniez: e vorba de un serviciu religios, nu de premiera vreunui film. :))))
2. Biserica era arhiplină de... tineri (având o medie de vârstă de 20 de ani). Aş fi vrut să-mi trag două palme să mă trezesc, întrucât ceea ce vedeam mi se părea de-a dreptul ireal. Mai văzusem grupuri numeroase de tineri, dar nu în biserică, ci în cluburi sau discoteci. Ba greşesc. Participasem cu mulţi ani în urmă la întâlnirile tinerilor catolici, însă acestea erau organizate la nivel naţional. Întâlnirile din Iris nu aveau această amploare, fiind de nivel local, însă mulţimea adunată în Iris putea fi comparabilă cu mulţimea adunată în bisericile catolice în timpul întâlnirilor naţionale, de unde şi şocul pe care l-am resimţit.
3. Tinerii pe care îi vedeam nu erau spăşiţi, chinuiţi, revoltaţi, umiliţi, sau orice altceva de genul ăsta. Toţi păreau fericiţi, toţi zâmbeau, aveau feţele luminoase; mai mult, aproape toţi erau îmbrăcaţi elegant, lipsind anumite restricţii formale pe care le întâlnisem la alţi "pocăiţi"  (precum elemente vestimentare ca baticul sau rochiile atotacoperitoare), însă fără a forţa limita decenţei.
4. Autenticitatea ambientală. Zona de unde se predica fusese amenajată (aveam să aflu mai târziu) de către membri tineri ai bisericii, studenţi la arte plastice, lipsind elementele kitsch pe care, cu sinceritate o spun, aşteptam să le găsesc. Pentru mine asta conta enorm, convins fiind că "pocăiţii" sunt analfabeţi şi nu au nici o legătură cu arta.
5. Serviciul religios propriu-zis, care m-a ţinut cu sufletul la gură, într-o stare de tensiune greu de explicat, cu atât mai mult cu cât cel care predica, Marius Cruceru, depăşea uneori graniţele stricte ale teologiei, atingând domenii variate (filosofie, muzică, artă, literatură, etc). Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, am realizat cât de mult conta, pentru această Biserică (nu mă refer, desigur, la spaţiul respectiv, ci la membri care o compun), relaţiile dintre tineri, viaţa lor, interesele lor, intimitatea lor.
Când s-a încheiat întâlnirea, am ramas cumva blocat pe scaun, ca un semn de întrebare. Tot ce văzusem şi auzisem mă şocase în aşa hal încât cu greu mi-am revenit. Sigur, văzusem astfel de întâlniri entuziaste, însă la televizor sau pe youtube. Sigur, participasem la întâlnirile tinerilor catolici, dar acolo, cu excepţia unui procent de 10 % (care consta în predica de la final şi ea rostită pe un ton monoton, oficios), totul se rezuma la formalismul Liturghiei. Aici, la Iris, totul pulsa de viaţă. Tinerii aplaudau, râdeau, plângeau. Îmi amintesc că cel care predicase folosise cuvântul BAPTISCOTECĂ. Aşadar, fusesem la BAPTISCOTECĂ. :)
Şi totuşi, nu a fost de-ajuns. De fapt, a fost mai rău. Pentru că acum, după ce văzusem reversul, începea adevăratul război.  

-va urma-

Asta e!

Cartea poate fi comandată fie direct de pe blogul meu (aşa cum probabil v-aţi dat deja seama), fie trimiţând un e-mail la edituradaciaxxi@yahoo.com sau vizitând siteul editurii aici. În ceea ce-i priveşte pe clujeni, dacă doriţi să o răsfoiţi înainte de a o cumpăra, vă invit să faceţi asta la librăria Dacia de pe str. Napoca.

Exemplu

Ca să ilustrez puţin acea perioadă despre care vorbesc în cele două posturi de mai jos, am actualizat (republicat) parţial vechiul meu blog. Vă avertizez: E UN RĂZBOI ACOLO.

Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris II.

O lungă perioadă, căsătorit şi catolic fiind, am vizitat duminică de duminică Biserica Piaristă romano-catolică de pe Universităţii. Cândva la altar slujea vechiul meu părinte spiritual, cel care mă învăţase totul în ceea ce priveşte catehismul. Cu onestitate o spun, oricât de mult aş fi insistat cu prezenţa în acea biserică nu s-ar fi întâmplat nimic, cum, dealtfel, nici nu s-a întâmplat, pentru simplul motiv că nu căutam ce trebuie sau poate unde trebuie. Era şi o situaţie hilară, aceea în care, spre sfârşitul liturghiei, mai exact înainte de procesul consumării Euharistiei, un grup de circa zece tineri şi adulţi îşi pierdeau răbdarea şi fugeau afară să fumeze. Mulţi dintre ei aveau feţe iuţi, din pricina mahmurelii. Câteodată şi eu eram aşa. Desigur, nu neg: există creştini autentici printre cei de la Biserica Piaristă, dar... să fim serioşi: 95 % habar n-au ce caută acolo. Dealtfel, s-ar putea ca ei să n-aibă habar nici ce caută în lume. Nu cred că există om care să nu-şi pună problema asupra scopului pe care îl are şi care să nu atingă, măcar, graniţele chestiunii soteriologice. Însă e frustrant când, privind în jur, realizezi că parcă numai tu ai această problemă (căci ceilalţi fie par prea grăbiţi să se mai gândească, fie ignoră cu desăvârşire problema). În tot cazul, contextul acela nu-mi priia, nu mă ajuta deloc. Aşa că, din nou m-am trezit în situaţia de a căuta şi găsi o soluţie. Aşa am ajuns să-i vizitez pe neoprotestanţi, "pocăiţii" cum li se spune. Iniţial nici nu voiam să aud de ei şi de biserica lor. Îi respingeam automat, cu preconcepţia că majoritatea lor e analfabetă şi că accesul la Dumnezeu, din perspectiva lor, e mult prea simplist. Citeşti Biblia şi gata... ai acces la Dumnezeu. În timpul Facultăţii de Teologie (greco-catolică) eu învăţasem că, dimpotrivă, îţi trebuie multă disponibilitate şi capacitate intelectuală pentru a pricepe ce vrea Dumnezeu de la tine şi de la ceilalţi. Cât despre cunoaşterea Lui... să fim serioşi! Apofatismul a fost şi încă este în vogă, cel puţin în cadrul bisericilor creştine majoritare (ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici). Biserica baptistă în care eram de-acum prezent în fiecare Duminică din nou nu rezolva problema, deşi era ceva acolo pe care nu îl înţelegeam: o anume stare de linişte care începea să lupte împotriva stărilor mele grozave. Fumătorii mahmuri dispăruseră. Rămăsesem doar eu, stingher şi discret. Şi totuşi, uneori nu înţelegeam rostul unei predici întinse forţat pe circa 60-75 de minute. Oamenii adormeau, în ciuda accesului direct la divinitate. Începeam să mă plictisesc la rândul meu, iar problema mea, în loc să-şi găsească soluţia, devenea din nou agresivă. Căci, după cum vedeam, până şi aceşti "pocăiţi" restrictivi, asumători de fel de fel de obligaţiuni şi iubitori de cuvânt divin, îşi pierdeau răbdarea cu toate că era vorba de Dumnezeul lor. Apoi, într-o zi, cineva ne-a recomandat o întâlnire de tineret care avea loc lună de lună la Iris.

-va urma-

Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris I

Am o capacitate de empatie uriaşă şi, câteodată, insuportabilă. Mi se întâmplă, bunăoară, să gândesc o situaţie, un scenariu grozav sau orice altceva care, în general, ar şoca, provocând groaza. Rămân în transă câteva minute, nemişcat, privind în gol. Apoi mă trezesc brusc, ochii îmi redevin mobili, îmi duc mâna la piept, respiraţia începe să-mi fie sacadată, mă simt copleşit. Câteodată îmi vâr capul sub un jet de apă rece ca să scap de războiul acela de sentimente. Astfel, se întâmplă să-mi imaginez un scenariu oribil şi să-l trăiesc cu intensitate, de parcă s-ar întâmpla aievea, mie sau celor apropiaţi mie (spre exemplu, mi s-a întâmplat nu o dată ca, fără vreo justificare reală, desigur, să-mi imaginez cum unul dintre copiii mei se îmbolnăveşte şi moare, rezultatul fiind o puternică stare de anxietate dublată de moleşeala aceea călâie şi disperantă a depresiei). Nu ştiu care e sorgintea acestui proces de empatie, dar tind să cred că m-am născut cu această capacitate care, aproape zilnic, dă bătăi de cap minţii mele. Cel mai probabil de aici vine şi nevoia de a scrie. Căci, fără doar şi poate, această stare este foarte creativă. Dar, tot de-aici vin celelalte întrebări care mă lasă de fiecare dată într-o stare de perplexitate (cum spuneam şi aici). Ei bine, de când mă ştiu am căutat să pun la un loc ceea ce-mi spune raţiunea cu ceea ce-mi "face" simţirea (acea empatie instinctivă, ca să mă exprim pretenţios). Şi nu am reuşit. În timpul facultăţii am umplut vreo 10 caiete, încercând să mă detaşez de mine printr-un proces schizoid relativ simplist: eul social versus eul intim (eu şi ceilalţi / eu însumi). N-am reuşit decât să fac "literatură". Poate prea multă. Şi tot în timpul facultăţii am citit cât pentru o viaţă, căzând în propria capcană: am înnăbuşit eul social, trăind timp de 5 ani în şi prin cărţi (mai ales atunci mi-am dat seama de capacitatea empatiei, căci trăiam o carte până acolo încât izbucneam în plâns ore în şir dacă ceva nu-mi "pica" bine din acea carte). Nu e de mirare că am terminat filosofia cu o lucrare intitulată "Introducere la conceptul de neant", sau, în cuvinte mai simple: Care e faza cu moartea, aceasta fiind dealtfel principala mea problemă, lucrare în care bâlbâiam în spirit heideggerian cum că, la o adică, datorită angoasei morţii sunt aşa cum sunt şi cam ăsta e rostul meu: să mor de frică pe toate planurile. Desigur, o soluţie era Dumnezeu, dar acesta mi se părea mult prea departe. Nu era o soluţie concretă întrucât, la nivelul trăirilor, îmi amplifica dilemele, chiar dacă teoretic (la nivel mental) părea să le rezolve. În cele din urmă, aproape fără să ştiu cum şi când, am găsit un bun refugiu în consumul de alcool. Era mult mai simplu să trag o beţie şi să uit toate chestiunile astea, căci urma un pui de somn şi, dimineaţa, o cruntă stare de mahmureală care reuşea să-mi absoarbă toată atenţia până după masa târziu. După care urma o altă beţie şi tot aşa. Au fost şi pauze, datorate în principal lecturii şi scrisului, căci acestea două îmi dădeau alinare automat, anulând complet lupta aceea dintre social şi intim (empatia nu se mai proiecta asupra vieţii mele reale, ci asupra vieţilor virtuale din cărţi, cărţile altora sau cărţile mele). În paranteză fie spus, Oraşul ... meu are acelaşi principiu: denaturarea sensului prin încercarea de a-l ingera complet pe nemestecate, fără a-i simţi gustul, fără a-l mai analiza, fără a trăi cu "problema" lui, el fiind un DAT simplu, de fapt, un dat PROTOCLAR în faţa morţii, a dispariţiei. E incredibil că, pe nesimţite, scriind romanul, am intuit cum că personajele, orişicât se simţeau de suficiente, aveau să se convingă de existenţa structurii lor religioase, însă sacrificiul necesar fondului religios şi-l imaginau pe un semn de întrebare, nicidecum pe o cruce. După câţiva ani, căsătorit şi cu copil fiind, am început să caut o soluţie serioasă.

-va urma-

PARA'noid

Scriind postul anterior, mi-am adus aminte de un scurt fragment pe care l-am integrat în romanul Para', fragment scris chiar în ziua în care sufeream de pe urma cronicii lui B.A.S., dar şi din pricina reşutei traumelor narcotice.   

"Nick, pus la punct, ca întotdeauna, purtând  sacou şi pantaloni cu dungă de culoare închisă, pozând cu rigiditatea-i bine cunoscută şi privind atent în jur de parcă ar fi aşteptat pe cineva, Nick, numele prietenului meu misterios, frapant de intuitiv, complexat însă din cauza neputinţei de a scrie texte bune (nu vrea să-şi recunoască alonja de critic literar), Nick aştepta în faţa statuii pătate de găinaţ a lui Mihai Viteazu. L-am observat de la 100 de metri şi am început să fug pentru a nu irosi o întâlnire atât de preţioasă.

Terminasem facultatea de trei ani şi nu lucram nicăieri. Toată ziua citeam ce-mi cădea în mână şi scriam ce-mi cădea în cap. Sau, dimpotrivă, pierdeam vremea în faţa televizorului, trecând de la Cartoon Network la Eurosport şi invers. Căscam din abundenţă de somn, de plictiseală, de înfumurare, de apatie, de necaz, de ipocrizie, de ciudă, căscam şi gura şi ochii, uneori mai găseam timp şi pentru o vorbă destul de nesemnificativă pe care o aruncam băiatului meu de doi ani, ce umbla în patru labe prin sufragerie, combinând piese de plastic luate din fel de fel de cutii şi pungi (am cumpărat, cred, vreo doi metri cubi de jucării de-a lungul a mai puţin de doi ani) şi strigând cât îl ţinea gura: uite, făcut t’en, aicea, taaaatăăă, făcut t’en.  Răspundeam sec: Bravo şi coboram în bucătărie la o ţigară de parcă vocea micuţului tocmai m-ar fi trezit dintr-o reverie. Desigur, înainte de a ieşi din încăpere făceam ca trenul, ridicându-mi vocea baritonală (Uuuuuu), ca să-l oblig să revină asupra trudei sale şi să pot evada fără prea multe suspiciuni din parte-i. Ca orice copil, băiatul meu era fascinat de maşini şi, în special, de trenuri. Pe mine acestea m-au impresionat întotdeauna prin prestanţa lor voluminoasă, prin brutalitatea şi indolenţa cu care produc zgomotele, sau prin lipsa totală de toleranţă şi discriminare. Revin însă, singura mea activitate, după cum s-a putut spicui din cele de mai sus, se învârtea în jurul literaturii. Nu trăiam de pe urma ei, dar nici nu-mi cauzase prea mari pierderi morale (aspectul financiar în literatură e de-a dreptul ridicol). Publicasem două cărţi. Prima îmi adusese un premiu destul de important (după cum spuneau alţii), a doua fusese considerată un adevărat fiasco. Aşadar, mă aflam cu labele picioarelor în două vase de aceeaşi mărime, însă diferenţiate de conţinutul lor: unul cu apă călduţă (deh, era vorba de un premiu), celălalt cu apă rece, chiar îngheţată (era un fiasco oficializat într-o revistă centrală şi de către un critic tânăr). Această cronică negativă se afla la mine atunci când îi întindeam mâna lui Nick şi îl întrebam pe cine anume aşteaptă.

-Vară-mea are nevoie de nişte cursuri.

N-am insistat prea mult. Erau lucruri care nu mă priveau.

-Ştii? l-am întrebat.

-Ce să ştiu?

-Am dat cu fundu’ de duşumea şi a scârţâit mai tare fundu decât duşumeaua.

-Adică?

-A doua mea carte a fost primită prost.

Şi-a împins ochelarii către plexul frunţii şi a zâmbit neconvins.

-Citeşte! i-am cerut, întinzându-i revista.

-Nici vorbă. Am să o fac după ce parcurg cartea.

-Ok. Îţi dau cartea. Vino la mine?

A acceptat. După circa zece minute de inutilă aşteptare, ne-am îndreptat către cinematograful Republica, în parcarea căruia Nick îşi lăsase Supernova. Imediat după ce am urcat am simţit o crampă în dreptul stomacului. Nu sunt nebun, am şoptit în mine, sunt un om normal, Nick e prietenul meu, îl cunosc de doi ani, e drept că nu avem o legătură intimă, dar e un tip ok şi ţin la părerea lui, aceasta e o maşină normală, o Dacie, are bord, are portiere, deşi portiera mea se mişcă destul de greu, are centură de siguranţă, Nick e un conducător înnăscut, şi, uite, tocmai a pornit motorul şi a pornit la prima cheie, uite, aici e piaţa centrală, ştiu locurile astea, am trecut de mii de ori pe-aici…

-Şi, ce-ai mai făcut, în afară de faptul că ţi-ai publicat şi a doua carte? mi-a întrerupt gândurile Nick. Tremuri!, a mai observat el, aruncând o privire scurtă către palmele pe care încercam să le stăpânesc, ascunzându-le sub braţe.

-Drogurile, i-am răspuns.

-Adică?

-Sunt încă departe de realitate.

-Înţeleg!

-Serios?

L-am privit destul de surprins. Ştiam că e un tip aşezat şi nu mi-l puteam imagina fumând un joint.

-Am fost alcoolic câţiva ani.

Atmosfera începea să devină gravă. Reuşeam să ies din pară concentrându-mă asupra detaliilor familiare şi repetându-mi la nesfârşit că aceste detalii se înstrăinează de mine din pricina traumelor suferite în timpul narcozei. Monologul interior era ajutat de ceea ce-mi relata Nick despre experienţa sa. Am reţinut doar câteva imagini şocante: întinderea pe culoarul dintre şinele căilor ferate, tentaţia uriaşă a sinuciderii, zgomotul sacadat şi rece-metalic al morţii, revelaţia din ambulanţă, rezultat direct al teribilei dileme, aşezată ca un decident final, iremediabil şi nehotărât între viaţă şi moarte, la care se adăuga un întuneric vecin cu demenţa. Am preluat aceste imagini şi le-am suprapus pe monologul meu interior şi pe stările mele psihotice. M-am întrebat apoi unde sunt şi am realizat că experienţa lui Nick este cu mult mai memorabilă. În felul acesta am părăsit para şi am reuşit să revin la cel ce-şi spunea EU. Automat, am început să recunosc ceea ce se întâmpla în afara corpului meu şi să fac curte tuturor detaliilor care mă zăpăciseră prin detaşare. Creierul meu putea din nou să absoarbă realitatea şi să-i dea o noimă care mă privea nu doar pe mine. În acel moment, Nick a apăsat frâna. În faţa şirului de maşini din pricina căruia oprisem se afla un semafor. Am reluat monologul interior, ţinându-mi palma apăsată pe locul din dreptul pieptului, acolo unde simţeam că se află crucea de plastic. Doamne, Dumnezeule, am rostit în mine, doar tu mi-ai mai rămas. Brusc, para s-a transformat într-un fior uriaş, care a urcat prin coloana vertebrală şi s-a pierdut undeva în dreptul cefei. Am răsuflat uşurat şi am lăsat pielea spatelui să se crispeze de satisfacţie. Nenumărate semnificaţii avea culoarea roşie, aşa cum Supernova lui Nick putea fi un lift blocat între etaje sau o cutie a Pandorei.

-Cum adică fobii? a întrebat Nick.

-Complicaţii, i-am răspuns. Mintea mea complică totul. Dar numai când e singură. Un semafor e o voce pe care nu o înţeleg.

-Soţia nu te ajută?

-Nimeni nu mă poate ajuta. Doar cel de sus. Am ajuns acolo unde eram acum zece ani.

-La Dumnezeu?

-Nu chiar atât de sus, dar prin preajmă. Nu e uşor să glumeşti cu nebunia.       

-Nebunie?

-E verde!"

Ioana, cărţi şi alte vânătăi.

De câteva zile bune citesc din volumul de debut al Ioanei. Azi am descoperit poemul central al cărţii. :) Am să-l redau la finalul acestui post. Oricum, voi reveni curând cu un comentariu mai amplu.

În vara lui 2002 Raluca Ciochină (poate că debutanta de la Casa de pariuri literare se va mira peste poate) mă sfătuia, după ce lecturase manuscrisul meu, să-mi caut o editură. În primăvara lui 2002 debutasem (cu greu) în revistarespiro.com, alte povestioare semnate de mine urmând să apară şi pe revistele de hârtie în aceeaşi perioadă. Cred că am trimis texte circa 1 an de zile pe la mai toate revistele, forţându-mă să-mi văd numele tipărit, şi, pleosc!, în decurs de 2 luni nu mai ştiam de unde să mă iau. Revenind, am găsit editura, la sfatul unei prietene poete care publicase şi ea o carte acolo cu vreo câţiva ani în urmă. În fine, în iarnă mi-am văzut şi cartea, pe care, de cum am pipăit-o, am şi început să o urăsc. Nu-i mai înţelegeam rostul. A fost "respingere la prima vedere". La sfatul editorului, am trimis cartea la căteva reviste precum şi la cei mai importanţi critici. Ca învăţătură de minte pentru debutanţii entuziaşti, nici unul dintre acei "cei mai importanţi critici" nu a scris un rând despre cărţulia mea (excepţie făcând Dan C. Mihăilescu care a amintit-o într-un articol mai lung din Ziarul financiar). În schimb, din locurile unde am trimis cartea fără un adresant anume, am primit feed-back prompt. Am trimis, de pildă, la revista Luceafărul şi, după două săptămâni, Raluca Dună a publicat o recenzie pe care, până azi, o consider cea mai pertinentă. Am trimis la revista Timpul (din nou, fără adresant), iar Liviu Antonesei a publicat o recenzie în chiar următorul număr. Am trimis apoi la revista Ziua literară şi, la două săptămâni (dacă îmi amintesc bine), Bogdan Alexandru Stănescu a publicat o recenzie din nou foarte pertinentă (cum altfel?). Probabil că mai există şi alte locuri (am înţeles că şi în Echinox a fost comentată cartea, foarte pe scurt). Oricum, am amintit toate acestea pentru a sublinia un lucru foarte important, anume că, cu atât mai mult în cazul în care eşti un debutant, degeaba trimiţi cartea ta la criticii "în vogă"; fără recomandări serioase din partea unor scriitori cu-adevărat cunoscuţi nu ai nici o şansă. Decimezi nejustificat numărul şi-aşa mic de exemplare pe care îl ai şi ajungi ca alde mine, să-ţi vânezi cartea (cu autograf cu tot) prin anticariate (eu mi-am cumpărat cartea de 2 ori din anticariat). Înainte de a-ţi trimite volumul undeva, familiarizează-te cu revistele literare, citeşte-le, fă-ţi o listă, vezi unde cărţile sunt supuse criticii fără a se ţinea seama de "relaţiile literare", fără a fi trecute prin filtre de selecţie aşa zis obiective. Sunt destule astfel de reviste. În fine, imediat după apariţia debutului meu, am început să lucrez la a doua carte, un fel de continuare, un microroman în care principalul meu scop era acela de a-mi decanta naraţiunea de impurităţile filosofice care pulsau incontrolabil în scrisul meu. Am scris-o cam în două săptămâni (mi-am impus, scriind-o, evitarea particulei ŞI, iar dacă aş fi lăsat textul aşa, măcar acest artificiu de construcţie ar fi putut fi apreciat) şi, mai ciudat, m-am îndrăgostit de propriul personaj (yeah! pygmalion, you know!). Adică, cum să spun?!, mă trezeam la 5 dimineaţa tulburat, dorind să-mi reîntâlnesc personajul, şi stăteam ore în şir în transă în faţa calculatorului. La câteva luni am publicat şi această carte. B.A.S. mi-a tras "două palme" într-o cronică apărută în revista Luceafărul. Au urmat câteva luni în care îmi venea să intru în pământ de ruşine. Dar, în aceeaşi perioadă, am început Oraşul... , roman pe care l-am scris dintr-o cu totul altă perspectivă, abandonând maniera autobiografistă (şi folosind perspectiva autorului pseudo-omniscient). Privind în urmă, realizez că acea a doua carte, în ciuda eşecului pe care mi l-a adus, a fost foarte necesară, într-atât de necesară încât o consider cea mai apropiată de sufletul meu. Este cartea care m-a format, care mi-a deschis ochii. Drept pentru care, cu toată sinceritatea, mi-am asumat-o ca pe un eşec personal (chit că aş fi avut şi câteva reproşuri la adresa editorului). Ulterior am citit câteva recenzii "de bine" scrise pe seama ei, dar, ce mai conta? B.A.S. îi depăşea pe autorii acestor recenzii prin autoritate. Acum, ideea generală e că Oraşul... , din punct de vedere temporal, nu este un proiect nou (doar din punct de vedere formal el este aşa). Este un proiect vechi (2002 - 2003), pe care l-am abandonat într-un sertar din pricina cronicii lui B.A.S.. Ăsta e adevărul gol goluţ.
La final, redau poemul promis:

piatră

locuiam într-o piatră. nu ştiu de când pentru că nici eu nu aflasem
de la început şi piatra nu ştia că e locuită. într-un târziu i-am dat un
nume. trebuia s-o strig cumva. oricum despre mine nu mai ştiam
mare lucru.

aveam şi o umbră din care rupeam ca dintr-un pom înalt. mă
bucuram ca un copil când ea creştea la loc când vedeam că pot să mă
bazez pe chestia asta. nici măcar nu durea. rupeam muşcam din ea ca
dintr-un măr şi nimic. lumea rămânea întreagă.

de câte ori ploua piatra cânta uşor. murmuram deodată cu ea ca într-un
zumzet şi mă bucuram că nu aude nimeni. treceam cântecul meu
în lumea pietrelor şi era bine. nu-mi era frig. aş fi vrut să plouă
oricât.

totuşi i-am dat pietrei un nume. am simţit nevoia s-o strig. dar nu
făceam asta în fiecare zi. nu. o strigam numai noaptea când era în
pericol când ea visa un deşert şi nu puteam s-o las acolo. ar fi
măcinat-o pustiul.

(IOANA NEGOESCU)

O fi reală?

Semnătura! Că poza sunt convins că e...! :)

The final countdown.

Şi un fragment din volum, emblematic.

Oase, raţiune, moarte şi simţire

În fiecare noapte, în jur de ora 4, mă trezesc cuprins de tremurături... tremurături ale minţii care se încarcă (perplex) cu o serie de paradoxuri în care conflictul viaţă/moarte se dezvoltă progresiv, explodând într-o stare cumplită de depresie nocturnă (adică, din nou, perplexă). Readorm, dar nu inainte de a-mi racni in minte, aproape implorand: "Doamne, daca vrei sa-mi iei sufletul in noaptea asta, te rog sa imi ierti trecutul" (acesta inseamnand si cele 24 de ore pe care le las in urma). Sincer, daca m-as trezi cu aceeasi stare a doua zi dimineata, as face pe mine de spaima. Ce anume, deci, s-ar ascunde in acea strafulgerare a constiintei care ma vede si nu ma suporta? Ratiune vs simtire. Hm.
Ratiunea:
- de cand ma stiu mi-am "persecutat" viata prin trairea grozaviei mortii (reluata in imaginatia mea succesiv si continuu, sub diverse forme)... am purtat sentimentul acesta peste tot... e incredibil! si azi, cand conduc masina, imi imaginez un posibil accident, o ruptura a craniului meu, un parait al osului, o pierdere incontrolabila a suflului urmata de o orbire permanenta... imi misc capul brusc, aruncandu-mi nasul in toate partile, ca sa scap de aceasta viziune, si-mi reiau sofatul... noaptea, scenele devin si mai grozave... am visat candva ca fac o ciorba delicioasa din oasele unui unchi de-al meu...  la final toata familia mea, dupa ce a consumat ciorba, mi-a remarcat in aplauze talentul de bucatar... dimineata aveam gust de oase in gura (asa cum ai gust de peste dupa ce mananci o ciorba de peste seara, inainte de culcare)... asta inseamna a fi perplex...  de ce gust de oase, cand seara am consumat cereale cu lapte? se joaca cineva cu mintea mea sau se joaca mintea mea cu mine si cu simturile mele... asa ca, am trecut la atac... rostul meu, rostul meu, rostul meu? de ce EU? de ce AICI? de ce ASA? pentru CA:
1. universul nu s-a nascut din nimic (truism);
2. viata nu se naste decat din viata (truism);
3. constiinta de sine este un rezultat al unei manifestari a unei constiinte de sine superioare si nemateriale pentru simplul fapt ca materia nu are cum sa fie constienta de sine (truism);
4. orice manifestare a unei constiinte de sine e constienta si, prin aceasta, voluntara (truism);
5. o constiinta de sine se manifesta dintr-un anumit motiv (iar acest motiv nu se poate plia pe material intrucat constiinta de sine nu activeaza in mod necesar instinctul de conservare - definitoriu pentru material, fie el si organic... de ex animalele, plantele-);
6. motivul este voluntar, insa nu poate justificat decat printr-un principiu... acela al atragerii (exact cum face tot universul);
7. principiul atragerii, pentru o constiinta de sine voluntara, este cel al iubirii (truism fiindca doar cei care au constiinta de sine sunt capabili sa iubeasca)... Laurentiu Mihaileanu imi spunea: "Dorine, pana si criminalul e creat din iubire... daca ar fi creat din ura, celulele din corpul lui s-ar respinge, iar omul s-ar imprastia"... CORECT!
8. daca suntem creati dupa principiul acestui soi de atragere (iubire), voluntara - desigur - pt ca ea insasi se principializeaza in functie de cerinte, e greu de crezut ca suntem o intamplare;
9. concluzia finala e ca suntem creati de o constiinta de sine care ne iubeste si care se manifesta dupa cum vrea ea. PUNCT! (e suficient ca ne iubeste)
Ratiunea mai zice urmatoarele: daca stiu toate acestea, de ce mai strig dupa iertare?
Simtirea:
1. universul esti tu;
2. viata, dupa cum o stii si dupa cum o simti, esti tu;
3. tu esti material, esti asa cum te privesti in oglinda;
4. ai vointa, de aia faci ce faci;
5. neh, te caci pe tine cand simti ca mori... ce dovada mai vrei?
6. desigur, doar existi, nu?
7. iubesti, crede-ma!... la ce ar mai folosi chestia dintre picioarele tale?
8. aici mai fa rost de justificari, esti prea subtire.
9. si ce daca?

P.S. De ce, atunci, ma simt gol? De ce nu mai am continut? De ce simtirea mi se pare o gluma? De ce noaptea, la ora 4, dupa ce readorm scrasnind dintii fac o ciorba din oamenii pe care ii iubesc? Asta chiar e o intrebare. :)