Scriind postul anterior, mi-am adus aminte de un scurt fragment pe care l-am integrat în romanul Para', fragment scris chiar în ziua în care sufeream de pe urma cronicii lui B.A.S., dar şi din pricina reşutei traumelor narcotice.
"Nick, pus la punct, ca întotdeauna, purtând sacou şi pantaloni cu dungă de culoare închisă, pozând cu rigiditatea-i bine cunoscută şi privind atent în jur de parcă ar fi aşteptat pe cineva, Nick, numele prietenului meu misterios, frapant de intuitiv, complexat însă din cauza neputinţei de a scrie texte bune (nu vrea să-şi recunoască alonja de critic literar), Nick aştepta în faţa statuii pătate de găinaţ a lui Mihai Viteazu. L-am observat de la 100 de metri şi am început să fug pentru a nu irosi o întâlnire atât de preţioasă.
Terminasem facultatea de trei ani şi nu lucram nicăieri. Toată ziua citeam ce-mi cădea în mână şi scriam ce-mi cădea în cap. Sau, dimpotrivă, pierdeam vremea în faţa televizorului, trecând de la Cartoon Network la Eurosport şi invers. Căscam din abundenţă de somn, de plictiseală, de înfumurare, de apatie, de necaz, de ipocrizie, de ciudă, căscam şi gura şi ochii, uneori mai găseam timp şi pentru o vorbă destul de nesemnificativă pe care o aruncam băiatului meu de doi ani, ce umbla în patru labe prin sufragerie, combinând piese de plastic luate din fel de fel de cutii şi pungi (am cumpărat, cred, vreo doi metri cubi de jucării de-a lungul a mai puţin de doi ani) şi strigând cât îl ţinea gura: uite, făcut t’en, aicea, taaaatăăă, făcut t’en. Răspundeam sec: Bravo şi coboram în bucătărie la o ţigară de parcă vocea micuţului tocmai m-ar fi trezit dintr-o reverie. Desigur, înainte de a ieşi din încăpere făceam ca trenul, ridicându-mi vocea baritonală (Uuuuuu), ca să-l oblig să revină asupra trudei sale şi să pot evada fără prea multe suspiciuni din parte-i. Ca orice copil, băiatul meu era fascinat de maşini şi, în special, de trenuri. Pe mine acestea m-au impresionat întotdeauna prin prestanţa lor voluminoasă, prin brutalitatea şi indolenţa cu care produc zgomotele, sau prin lipsa totală de toleranţă şi discriminare. Revin însă, singura mea activitate, după cum s-a putut spicui din cele de mai sus, se învârtea în jurul literaturii. Nu trăiam de pe urma ei, dar nici nu-mi cauzase prea mari pierderi morale (aspectul financiar în literatură e de-a dreptul ridicol). Publicasem două cărţi. Prima îmi adusese un premiu destul de important (după cum spuneau alţii), a doua fusese considerată un adevărat fiasco. Aşadar, mă aflam cu labele picioarelor în două vase de aceeaşi mărime, însă diferenţiate de conţinutul lor: unul cu apă călduţă (deh, era vorba de un premiu), celălalt cu apă rece, chiar îngheţată (era un fiasco oficializat într-o revistă centrală şi de către un critic tânăr). Această cronică negativă se afla la mine atunci când îi întindeam mâna lui Nick şi îl întrebam pe cine anume aşteaptă.
-Vară-mea are nevoie de nişte cursuri.
N-am insistat prea mult. Erau lucruri care nu mă priveau.
-Ştii? l-am întrebat.
-Ce să ştiu?
-Am dat cu fundu’ de duşumea şi a scârţâit mai tare fundu decât duşumeaua.
-Adică?
-A doua mea carte a fost primită prost.
Şi-a împins ochelarii către plexul frunţii şi a zâmbit neconvins.
-Citeşte! i-am cerut, întinzându-i revista.
-Nici vorbă. Am să o fac după ce parcurg cartea.
-Ok. Îţi dau cartea. Vino la mine?
A acceptat. După circa zece minute de inutilă aşteptare, ne-am îndreptat către cinematograful Republica, în parcarea căruia Nick îşi lăsase Supernova. Imediat după ce am urcat am simţit o crampă în dreptul stomacului. Nu sunt nebun, am şoptit în mine, sunt un om normal, Nick e prietenul meu, îl cunosc de doi ani, e drept că nu avem o legătură intimă, dar e un tip ok şi ţin la părerea lui, aceasta e o maşină normală, o Dacie, are bord, are portiere, deşi portiera mea se mişcă destul de greu, are centură de siguranţă, Nick e un conducător înnăscut, şi, uite, tocmai a pornit motorul şi a pornit la prima cheie, uite, aici e piaţa centrală, ştiu locurile astea, am trecut de mii de ori pe-aici…
-Şi, ce-ai mai făcut, în afară de faptul că ţi-ai publicat şi a doua carte? mi-a întrerupt gândurile Nick. Tremuri!, a mai observat el, aruncând o privire scurtă către palmele pe care încercam să le stăpânesc, ascunzându-le sub braţe.
-Drogurile, i-am răspuns.
-Adică?
-Sunt încă departe de realitate.
-Înţeleg!
-Serios?
L-am privit destul de surprins. Ştiam că e un tip aşezat şi nu mi-l puteam imagina fumând un joint.
-Am fost alcoolic câţiva ani.
Atmosfera începea să devină gravă. Reuşeam să ies din pară concentrându-mă asupra detaliilor familiare şi repetându-mi la nesfârşit că aceste detalii se înstrăinează de mine din pricina traumelor suferite în timpul narcozei. Monologul interior era ajutat de ceea ce-mi relata Nick despre experienţa sa. Am reţinut doar câteva imagini şocante: întinderea pe culoarul dintre şinele căilor ferate, tentaţia uriaşă a sinuciderii, zgomotul sacadat şi rece-metalic al morţii, revelaţia din ambulanţă, rezultat direct al teribilei dileme, aşezată ca un decident final, iremediabil şi nehotărât între viaţă şi moarte, la care se adăuga un întuneric vecin cu demenţa. Am preluat aceste imagini şi le-am suprapus pe monologul meu interior şi pe stările mele psihotice. M-am întrebat apoi unde sunt şi am realizat că experienţa lui Nick este cu mult mai memorabilă. În felul acesta am părăsit para şi am reuşit să revin la cel ce-şi spunea EU. Automat, am început să recunosc ceea ce se întâmpla în afara corpului meu şi să fac curte tuturor detaliilor care mă zăpăciseră prin detaşare. Creierul meu putea din nou să absoarbă realitatea şi să-i dea o noimă care mă privea nu doar pe mine. În acel moment, Nick a apăsat frâna. În faţa şirului de maşini din pricina căruia oprisem se afla un semafor. Am reluat monologul interior, ţinându-mi palma apăsată pe locul din dreptul pieptului, acolo unde simţeam că se află crucea de plastic. Doamne, Dumnezeule, am rostit în mine, doar tu mi-ai mai rămas. Brusc, para s-a transformat într-un fior uriaş, care a urcat prin coloana vertebrală şi s-a pierdut undeva în dreptul cefei. Am răsuflat uşurat şi am lăsat pielea spatelui să se crispeze de satisfacţie. Nenumărate semnificaţii avea culoarea roşie, aşa cum Supernova lui Nick putea fi un lift blocat între etaje sau o cutie a Pandorei.
-Cum adică fobii? a întrebat Nick.
-Complicaţii, i-am răspuns. Mintea mea complică totul. Dar numai când e singură. Un semafor e o voce pe care nu o înţeleg.
-Soţia nu te ajută?
-Nimeni nu mă poate ajuta. Doar cel de sus. Am ajuns acolo unde eram acum zece ani.
-La Dumnezeu?
-Nu chiar atât de sus, dar prin preajmă. Nu e uşor să glumeşti cu nebunia.
-Nebunie?
-E verde!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu