Ce m-a adus şi m-a şocat în Iris I

Am o capacitate de empatie uriaşă şi, câteodată, insuportabilă. Mi se întâmplă, bunăoară, să gândesc o situaţie, un scenariu grozav sau orice altceva care, în general, ar şoca, provocând groaza. Rămân în transă câteva minute, nemişcat, privind în gol. Apoi mă trezesc brusc, ochii îmi redevin mobili, îmi duc mâna la piept, respiraţia începe să-mi fie sacadată, mă simt copleşit. Câteodată îmi vâr capul sub un jet de apă rece ca să scap de războiul acela de sentimente. Astfel, se întâmplă să-mi imaginez un scenariu oribil şi să-l trăiesc cu intensitate, de parcă s-ar întâmpla aievea, mie sau celor apropiaţi mie (spre exemplu, mi s-a întâmplat nu o dată ca, fără vreo justificare reală, desigur, să-mi imaginez cum unul dintre copiii mei se îmbolnăveşte şi moare, rezultatul fiind o puternică stare de anxietate dublată de moleşeala aceea călâie şi disperantă a depresiei). Nu ştiu care e sorgintea acestui proces de empatie, dar tind să cred că m-am născut cu această capacitate care, aproape zilnic, dă bătăi de cap minţii mele. Cel mai probabil de aici vine şi nevoia de a scrie. Căci, fără doar şi poate, această stare este foarte creativă. Dar, tot de-aici vin celelalte întrebări care mă lasă de fiecare dată într-o stare de perplexitate (cum spuneam şi aici). Ei bine, de când mă ştiu am căutat să pun la un loc ceea ce-mi spune raţiunea cu ceea ce-mi "face" simţirea (acea empatie instinctivă, ca să mă exprim pretenţios). Şi nu am reuşit. În timpul facultăţii am umplut vreo 10 caiete, încercând să mă detaşez de mine printr-un proces schizoid relativ simplist: eul social versus eul intim (eu şi ceilalţi / eu însumi). N-am reuşit decât să fac "literatură". Poate prea multă. Şi tot în timpul facultăţii am citit cât pentru o viaţă, căzând în propria capcană: am înnăbuşit eul social, trăind timp de 5 ani în şi prin cărţi (mai ales atunci mi-am dat seama de capacitatea empatiei, căci trăiam o carte până acolo încât izbucneam în plâns ore în şir dacă ceva nu-mi "pica" bine din acea carte). Nu e de mirare că am terminat filosofia cu o lucrare intitulată "Introducere la conceptul de neant", sau, în cuvinte mai simple: Care e faza cu moartea, aceasta fiind dealtfel principala mea problemă, lucrare în care bâlbâiam în spirit heideggerian cum că, la o adică, datorită angoasei morţii sunt aşa cum sunt şi cam ăsta e rostul meu: să mor de frică pe toate planurile. Desigur, o soluţie era Dumnezeu, dar acesta mi se părea mult prea departe. Nu era o soluţie concretă întrucât, la nivelul trăirilor, îmi amplifica dilemele, chiar dacă teoretic (la nivel mental) părea să le rezolve. În cele din urmă, aproape fără să ştiu cum şi când, am găsit un bun refugiu în consumul de alcool. Era mult mai simplu să trag o beţie şi să uit toate chestiunile astea, căci urma un pui de somn şi, dimineaţa, o cruntă stare de mahmureală care reuşea să-mi absoarbă toată atenţia până după masa târziu. După care urma o altă beţie şi tot aşa. Au fost şi pauze, datorate în principal lecturii şi scrisului, căci acestea două îmi dădeau alinare automat, anulând complet lupta aceea dintre social şi intim (empatia nu se mai proiecta asupra vieţii mele reale, ci asupra vieţilor virtuale din cărţi, cărţile altora sau cărţile mele). În paranteză fie spus, Oraşul ... meu are acelaşi principiu: denaturarea sensului prin încercarea de a-l ingera complet pe nemestecate, fără a-i simţi gustul, fără a-l mai analiza, fără a trăi cu "problema" lui, el fiind un DAT simplu, de fapt, un dat PROTOCLAR în faţa morţii, a dispariţiei. E incredibil că, pe nesimţite, scriind romanul, am intuit cum că personajele, orişicât se simţeau de suficiente, aveau să se convingă de existenţa structurii lor religioase, însă sacrificiul necesar fondului religios şi-l imaginau pe un semn de întrebare, nicidecum pe o cruce. După câţiva ani, căsătorit şi cu copil fiind, am început să caut o soluţie serioasă.

-va urma-