Cetățene Mureșan Dorin,

Noi, Președintele României (adică statul) ne declarăm (fățiș) indiferența (crasă) în ce privește nevoile tale (cetățenești și nu numai), dorințele tale (fie că-s oniriste sau realiste), calitățile tale (studiile și bla-bla-urile sociale), statutul tău (de soț și tată) etc. De fapt, suntem foarte mirați (adică ciufuți) că, deși ai tot ce îți trebuie (adică nu am credite), dorești să iei bani din bugetul statutului, bani pe care Noi, Președintele României (adică statul), în calitate de drepți conducători ai țării , vrem să îi folosim pentru a asfalta străzi (sparte peste tot de E-on gaz), vrem să construim săli de sport (nu știm exact de ce), piscine (probabil ca să le folosim noi, deși în mare nici pe acestea nu știm de ce le facem), vrem să ne cumpărăm autoturisme de lux (căci suntem conducători, nu?) și alte câte și mai câte, lucruri pe care tu, ca simplu cetățean, nici nu le înțelegi/ visezi, darămite să mai ai și acces la ele. Da, dragă cetățene, Noi, Președintele României (adică statul), suntem de acord că ai dreptul la suma pe care o soliciți (e vorba de indemnizația pe care nu am primit-o pentru unul dintre gemeni, o sumă ce depășește zece mii lei noi), dar suntem convinși (și faptul că ești în viață dovedește acest lucru) că te-ai descurcat și fără acești bani. Drept urmare, suntem convinși că te vei descurca „de minune” și în continuare. Dacă, totuși, ții să primești suma care, cum spuneam mai sus, recunoaștem că îți aparține de drept, Noi, Președintele României (să mai zic cine?) îți spunem doar atât: dă-ne în judecată! Și, după cum știi, fiind „meșteri mari” într-ale justiției, șansele ca tu să vezi banii în viitorul apropiat, deși, cum spuneam, acești bani ți se cuvin de drept, sunt aproape nule.

Cu drag, țara ta, mama ta, cea care te-a înfiat pe tine și pe ai tăi, deși, probabil, nu prea meritați,

România.  

Îi urăsc pe pocăiți. Nu știu de ce. Îi urăsc.

Citesc în presă, deloc surprins, însă cu regret, că în aceste zile circa zece mii de români au luat cu asalt (în Cluj – Napoca), întru adorare și închinare, o bucată de lemn din crucea Mântuitorului, după cum oficialitățile bisericești ne lasă să credem. Nu e importantă aici credibilitatea pe care o acord eu, personal, spuselor înaltelor fețe bisericești, cât maniera în care acestea, în lumina statutului pe care îl au, a funcției lor preoțești, tratează întregul eveniment. La o adică, fie-mi iertată derâderea, l-ar putea aduce pe Isus Însuși și tot nu ar rezolva mare lucru, având în vedere că, în loc să se preocupe ca oamenii să priceapă care este esența creștinismului, bagatelizează practic viața de creștin, reducând-o, eufemistic, la o banală comercializare a mântuirii. Nu am fost să văd această bucată de lemn pentru că nu mă interesează. Îmi imaginez, însă, că, lângă materialul idolatrizat, se află o cutie a milei, ca o gură avidă a acestei instituții pe care, buimăcită, mulțimea o declară drept cea mai de încredere instituție din stat.

Foarte interesant e că tot în aceste zile, într-o discuție purtată cu un fost coleg de facultate (amândoi am fost studenți la Teologie), mi s-a imputat (până la o cinică și, pe alocuri, murdară ironie), că nu sunt decât un sectant îndoctrinat, că crezul meu în Isus Cristos nu valorează nimic în afara unei denominațiuni anume, că pastorul pe care îl ascult și la care sunt ucenic e un fel de Cicero, un … perfid, care se joacă cu mintea mea, că nu mai sunt liber, nici să gândesc, nici să trăiesc. Am rămas surprins nu atât de această atitudine, cu care am început să mă obișnuiesc, cât de felul isteric, ambalat, în care îmi era aruncată în față. Replică după replică, fugitiv, de parcă o ură stranie, neînțeleasă, stătea în spatele cuvintelor fostului meu coleg. „Am să fac un insectar cu voi” a mai adăugat el, la final. „De ce?”, a venit prompt replica mea. „Ce ți-am făcut noi?”, l-am întrebat. „Nu-i suport pe pocăiți” mi-a spus el. Și a continuat: „Îi urăsc. Nu știu de ce”. Pe loc am încheiat discuția, schimbând subiectul. M-am gândit, atunci, că, acum vreo doi ani, nici eu nu eram prea departe de acest fel de a gândi, de această manieră de a-i trata pe pocăiți. De ce?

Zilele trecute Beniamin Fărăgău, în timpul clasicei întâlniri de luni de pe Ospătăriei, ne-a explicat foarte clar care este mecanismul interior al acestei uri nejustificate. Faptul de a fi altfel este, în sine, suficient pentru a provoca, automat, reculul dezaprobator al celorlalți. Când ești urât de toți, ne spunea el (parafrazez, totuși), este un semn bun, este semnul că nu faci parte din lumea lor, că nu ai chipul lumii acesteia (cam așa cum e în fotbal, între galerii). Trecând, însă, peste acest detaliu ce vizează contextualizarea mea socială, îmi pun, totuși, o serie de întrebări autoreferențiale: sunt sau nu sunt liber? Sunt sau nu sunt îndoctrinat? De bună seamă că nu sunt nici sclav, nici îndoctrinat, mi-am răspuns, de vreme ce mai liber în viață și gândire nu m-am simțit de când sunt. Dar întrebarea mea merge mai departe: de ce mă simt atât de liber când în viața mea s-au produs atâtea schimbări care, în ochii celorlalți, sunt asociate unui stil de viață prohibitiv, ascetic, încorsetat? Răspunsul este, din nou, foarte simplu: pentru că abia acum, când îmi dau seama că nu mai depind de nimeni și de nimic, în afară de Cristos (să nu exagerez, totuși, căci încă mai am de lucru aici, dar principiul este activat), abia acum realizez că pot face orice vreau cu viața mea, fără să mă simt vinovat, năucit, disperat, chinuit, limitat etc. În plus, pocăiții care mă „îndoctrinează” nu îmi cer nimic cu de-a sila, nu mă amenință cu nimic, nu îmi condiționează viața cu nimic, decât cu această relație cu Cristos care, paradoxal, îmi dă o libertate completă, totală, uluitoare.

De ce, așadar, revenind la subiectul de la care am pornit, în loc de a aduce tot felul de moaște și bucăți materiale presupuse a fi sfinte și mântuitoare, înaltele fețe bisericești nu vorbesc despre libertatea pe care o oferă, mulțimii buimăcite, relația personală cu Cristos? De ce? Să fie gura aceea avidă de bogăție (prin funcție și prin statutul instituțional) mai importantă decât mântuirea enoriașilor?  Ne mai mirăm că oameni care se dau teologi ne arată cu degetul, batjocorindu-ne printr-o discriminare aiuritoare, nejustificată, generată de o ură interioară inoculată de aceste fețe bisericești care, precum tâlharii din Templu, fac comerțul cu mântuirea. Nu-mi rămâne decât să-l las pe Isus să vorbească:

Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă. Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: "Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui." Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? "Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui." Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; şi cine jură pe cer jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: "Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor." Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? (Matei 23: 13-33)

      

     

Jocuri și jucării (2)

Ioan-Pavel Azap, „Ușa cu picioarele pe pământ”, Editura Paralela 45, 2011.

Cu opt ani în urmă, la sfârșitul cronicii pe care am scris-o și publicat-o în revista Tribuna (vezi nr. 20 din 2003), având ca obiect de analiză cartea poetului Ioan Pavel Azap, intitulată, insolit, „Poeme de cinci stele”, aruncam o mănușă provocatoare în (ca să mă exprim și eu ludic) ograda creatoare a autorului, pe-atunci aflat la doar a treia carte de poezie (căci catrenele epigramatice din „Bărbi” nu vreau să le pun la socoteală). Ca să fiu mai precis, anticipam atunci că următoarele cărți (de poezie sau nu) vor fi ceva mai relevante pentru destinul literar al tânărului poet. Ei bine, timp de aproape un deceniu, Ioan – Pavel Azap a scris și a publicat alte șase volume, două alcătuite din cronicile de film pe care, în calitate de redactor al revistei deja amintite, le-a publicat aproape număr de număr, două conținând interviuri (cu regizori de film români și, respectiv, cu scriitori clujeni), un pseudoroman și, în fine, un antologic volum de poezie. În ceea ce privește filonul poetic, așadar, nici o carte inedită până la (încă) proaspăt apăruta „Ușa cu picioarele pe pământ”, Editura Paralela 45, Pitești, 2011, despre care va fi vorba în cele ce urmează.

Nu m-a surprins deloc neplăcut faptul că, (și) în acest volum, poetul nu și-a abandonat vechiul obicei de a se juca în versuri. Suceala aceasta cu care mă obișnuise în „Poeme de cinci stele”, bagatelizarea, luarea în râs a propriei poezii, sau, mai corect spus, a ideilor mari pe care crede poetul că ar putea miza în propria poezie, a provocat în mine, ca cititor, o reacție de tihnită umoare (livresc vorbind), în special datorită anacronismului ei. Este clar, genul acesta de poezie nu își stabilește un grafic evolutiv (sau involutiv), căci nu i se poate atribui un ism sau o epocă anume. Nu este o poezie care să răspundă în vreun fel nevoilor sau așteptărilor unor cititori foarte tehnici, foarte implicați, foarte complicați sau foarte critici, în sensul ritos al cuvântului. Este o poezie care se gustă pe sine, care se joacă cu sine, care pendulează, șovăielnic, între o seriozitate hâtră, luată în râs, și un râs luat prea în serios. Iar cititorul vizat este genul individului căruia îi place să deguste poezia, pentru bucuria de a face din actul acesta un tabiet, foarte simplu dar și foarte sofisticat, în același timp.

Fără a avea o structură tematică sau de alt fel, volumul „Ușa cu picioarele pe pământ” este compus din exact 30 de poeme a câte două catrene fiecare, toate bine rimate și ritmate. Cele treizeci de poeme, fără nici o excepție, conturează o atmosferă de un delicat rafinament, precum pânza de păianjen, și în care temele mari (poezia, moartea), sau cele prea-uzitate (ploaia, boema, erosul), sunt, cum pe bună dreptate o spune și Petru Poantă, pe coperta a patra a cărții, „deconstruite” printr-o inadecvată abordare sau printr-o căutată calofilie. Este aici, cred eu, un ludism răsfățat dublat de un soi de resemnare măruntă, ironică, aruncată în obrazul provocărilor implacabile și grave ale vieții. Foarte sugestiv în acest sens este chiar primul poem, fără titlu, evident, și care în opt versuri trasează toate coordonatele pe care marșează versurile întregii plachete: „eu știu că privighetoarea este o pasăre care nu cântă / și știu că noaptea stau fluturi la pândă / eu știu că anul are trei sute și ceva de zile/ și știu că versurile acestea pot să pară futile.// eu știu că zăpada este din vată de zahăr/ și știu că de moarte nu pot să mă apăr/ eu știu că lumina este ondulatorie/ și știu că pot trăi fără glorie” (pag.7). Așadar, poetul își esențializează trăirile acustic, dar și pictural, producând o poezie minimalistă și, nu mai puțin, calamburescă, asemănându-se, din acest punct de vedere, cu un magician ce se amuză, surprins, de propriul său act: „un pictor a pictat o înmormântare:/ un sicriu un popă și trei bocitoare/ pentru cortegiu n-a avut culori/ (îl va reda în anii următori).// tablou’-a stat o vreme pe simeze/ apoi a fost vândut unei stripteuze/ (sau poate că i-a fost donat)/ de fericire popa s-a-mbătat” (pag. 11). La toate acestea aș adăuga și plăcerea premeditată de a lăsa, conclusiv, poemele în coadă de pește, fără a forța însă nota, de parcă autorul ar fi conștient că cititorul său nu are nevoie să știe mai mult decât i se spune (așa cum un vin bun nu se bea pentru plăcerea beției): „la toamnă când se coc scorușii/ când viii povestesc cu dușii/ când fierbe mustul-ametist/ (ca-n anteversul pășunist)// când se prefiră funigei/ când noatenii-au uitat de miei/ când sar cartofii din pământ – / la toamnă dar nu mai curând” (pag. 15).  

Poate că cititorul pretențios, după ce va citi această carte, va spune, despre Ioan-Pavel Azap, că nu este un poet serios. De altfel, volumul acesta nu a circulat foarte mult și, din câte știu, nu a fost intens receptat de critica de întâmpinare (și asta pe bună dreptate). Eu cred, însă, că mai ales de genul acesta de poezie avem nevoie, de genul acesta de versificare „persiflată”, lipsită totuși de cinism, resimțită, mai degrabă, ca o fină autoironie, de genul acesta de poezie pe care, în orice loc și în orice timp, mai cu seamă când cotidianul ne sufocă, o putem recita cu o plăcere gratuită. În sensul acesta, este o poezie salutară, aparent ușor imitabilă, însă unică prin jocul „ondulatoriu” al cuvintelor care, precum o ploaie mai ciudată, cade peste noi cu picături mereu surprinzătoare. „Ușa cu picioarele pe pământ” nu se vrea, așadar, o carte de poezie competitivă, căci se reazemă pe sine, pe propria sa forță de a încânta, deodată, pe cititorul și pe autorul ei. 

Articol apărut în Tribuna nr. 232 din 2012.

O audiție cam nereușită.

Andrei Zbîrnea, „Rock în Praga”, Ed. Herg Benet, București, 2011.

Ceea ce îmi amintesc cu foarte multă nostalgie, de pe vremea când eram un licean meloman, erau serile în care, așezat într-unul dintre fotoliile din camera mea de studiu, pe care o botezasem biblioteca, citeam romane soft, ascultând, orgolios, la un casetofon stereo, pe care îl desfăcusem de zeci de ori (ba îl și defectasem și reparasem întâmplător), casete proaspăt primite de la diverși prieteni. Desigur, de fiecare dată când banda ajungea la capăt, eram nevoit să îmi abandonez lectura și să îmi părăsesc fotoliul, pentru a schimba side-ul casetei. Ulterior, în studenție, am achiziționat un aparat profesional Technics, care întorcea automat caseta și care, printr-un mecanism extrem de ingenios, găsea singur o melodie anume, ba își regla și intensitatea de redare etc. Până la apariția sistemelor digitale aveau să mai treacă vreo zece ani, așa că, în lumea sistemelor audio, și, implicit, în lumea melomanilor, banda casetei era un suport magnetic esențial. Această mișcare de dus și întors la și de la casetofon, pentru a continua audiția unui album, devenise un soi de ritual. Știai, după o vreme, când se apropie finalul side-ului A și, drept urmare, rupea-i forțat firul lecturii (sau al oricărei activități în care erai prins), luând o pauză de câteva minute. Cam aceasta este, structural, miza de redare poetică în volumul de debut al lui Andrei Zbîrnea, „Rock în Praga”, apărut în 2011 la Editura Herg Benet. Nu întâmplător Mihail Vakulovski, în scurta referință critică de la sfârșit, îl compară (chiar dacă se referă doar la partea a doua a cărții) cu „un CD rock cu 13 piese”.

Din punctul de vedere al intenției auctoriale, volumul se vrea unitar. Cel puțin așa ne este el oferit spre lectură. Dar dacă e să privim lucrurile obiectiv, cele trei părți care îl compun, Adela, Rock și Iederă, nu par să se lege prea mult. Prima parte este alcătuită din texte narative, seci, un fel de schițe de e-mail, sau, ca să folosesc un termen specific, din draft-uri uitate în căsuța poștală electronică. Infuzia de virtual este sugerată din loc în loc, prin folosirea unor mijloace lingvistice destul de comune, fie că e vorba despre expresii ale resemnării („sau, cine știe…” – pag. 11), despre artificii ale limbajului cu tentă reverberantă („doar căutam. doarcăutam doarcăutam” și „tu Adela, tuAdela tuAdela” – pag. 13), despre note explicative date în acest scop („erai pur și simplu Adela, de aceea nici măcar nu m-am chinuit să îți rețin numele” – pag. 16), sau chiar despre redarea unei stări onirice (cum e cea de la pag. 21). Există și texte versificate, în care acest personaj feminin principal (Adela), o virtuală iubită, virtualitatea sugerând perfecțiunea inaccesibilă, este adusă în sfera angoasată și angoasantă a imaginarului poetic (Adela este ucisă într-un imaginat accident de avion, Adela este devorată, simbolic, de un copac, pielea Adelei „miroase a bambus a struguri îi văd umbra în felinarele de pe stradă” – pag. 25 etc.). În consecință, această primă parte pare a fi schița unei iubiri platonice, cum de altfel poetul însuși o numește: „iubirea noastră platonică/ mai durează un sfert de ceas/ cel mult jumătate de oră…” (requiem pentru adela), senzația predominantă, cel puțin pentru mine, ca cititor, fiind aceea a unor texte care încearcă inutil să se înfășoare în jurul unui schelet inexistent, imaginar.

Faptul că poetul încearcă să alunece, tendențios, păstrând interlocutorul feminin, în partea a doua a cărții, în Rock, amplifică această atmosferă imaterială, onirică. Totuși, abia în această parte a doua îl găsim pe Andrei Zbîrnea, poetul, cu versificări, în mare parte, reușite. O spun din start, nu sunt un fan al muzicii rock și, prin urmare, în afara unor formații ca Metallica, The Doors, REM sau Pink Floyd, nu am ascultat nici una dintre trupele folosite de poet ca puncte de referință pentru poemele sale. Și, chiar dacă în cazul celor de la Deep Purple, am făcut un efort de voință și am încercat să citesc poemul pe muzica piesei citate de autor, nu s-a legat în capul meu mai nimic. Am renunțat, așadar, preferând de departe muzicalitatea genuină, aproape diafană, a unor versuri ca acestea: ”deschide fiecare punct al ochilor tăi/ la fel cum ai culege flori de câmp/ din dinții unui animal de pradă” „nu toate ploile/ poartă în buzunarul de la piept/ curcubee pleoape și uitare” (pag. 45) sau „vorbim despre topirea ghețarilor/ pe malul unei mări imaginare […] pleoapele mele sunt bolovanii/ ce alunecă spre poalele muntelui/ acolo nu mai există așteptare” (pag. 48). În track șase găsim și un soi de militantism în favoarea autenticității poeziei: burțile de general nu nasc poezie/ ci/ veghează alte burți de general cârpite/ cu soldați din alte filme […] poezia o găsești în alt jim” (pag. 47).

Ultima parte, intitulată Iederă, se vrea ceva mai muzicală. Între versuri sunt inserate, ritmic, cuvinte sau expresii ca niște picături fonice, poemele devenind un fel de puzzle-uri muzicale pentru a căror recompunere este necesară, cel puțin în cazul meu, o lectură repetată. Din păcate, iar concluzia aceasta se reverberează asupra întregului volum, la finalul recompunerii lor, se vădesc o serie de elemente lipsă, de parcă acestor trackuri le-ar lipsi tocmai liantul muzical interior, notele esențiale care fac ca genul acesta de poezie să prindă substanță și să conteze. Filonul romantic este evident, dacă atribuim romantismului acea sensibilitate extravagantă subjugată actului visării, luat mult prea în serios (deși romantismul, prin idolatrizarea eroului, trece dincolo de sensibilitatea aceasta, motiv pentru care Radu Voinescu, în prefață, vorbește, în cazul lui Andrei Zbîrnea, mai degrabă de un „romanticism”), și căreia îi corespunde, în acest volum, folosirea naivă a unor cuvinte supărător de prețioase (vezi de exemplu poemul tramvai, cel mai reușit, însă nu reușit pe deplin din cauza ultimului cuvânt, strident, inadecvat). În concluzie, versificarea din acest volum pare o iederă ce încearcă să se prindă de pereții unei case inexistente, poate doar visate. Sau, ca să folosim exemplul de la care am pornit, senzația mea, ca cititor, este aceea că ascult o bandă magnetică ce este mai peste tot cârpită, și nu din pricină ca a fost înregistrată așa, ci din pricină ca poetul (asociat aici aparatului de redare) are o defecțiune serioasă la mecanismul rulării, prinzând cam la fiecare piesă banda, singura soluție fiind lipirea ei cu scotch. Astfel, ritualul tihnit al audiției se transformă, la poetul debutant, într-un repetat du-te vino, fie pentru a derula banda înapoi, pentru a reasculta piesa (ciuruită de lipsuri), fie pentru a opri aparatul definitiv. Pe scurt: o poezie neterminată, o schiță, mai degrabă, a ceea ce, dacă poetul ar fi dat dovadă de răbdare și ar fi muncit mai mult, ar fi putut fi un bun volum de poezie.    

Articol publicat AICI.  

Poem cu Bogoșu (3)

ei niu start

Zilnic Bogoșu se privește-n lege

Ca în oglinda unei jumătăți de om

și semnul și-ntrebarea vrea

din când în când să mai dezlege

—    deodată —

și uite-așa, încet parcurge

tot drumul de la sine pân' la sine

cu o încrâncenare de miriapod.

Aleargă de pe creanga unui gând

pe creanga altui gând,

și de prin pomul lăudat

                        culege

un fel de sens, și nu-nțelege

dacă-i al lui sau poate, doar,

o jumătate dintr-un gând el vede

ca luna ruptă, după un tufiș arzând

sau poate-i pom, sau poate…

—    nu contează! —

E printre stele-oricum

e în acele supermarketuri celeste

cu suflete propuse spre vânzare

cu trupuri moarte ce prin lege

au coborât pe rafturile goale

și-mprăștie acum în aer

o lungă și teribilă duhoare.

Aer cu diamante Dumnezeu respiră

când pe pământ în vizită coboară

un om nemeritat, cucernic

o jumătate vie

                   lângă altă jumătate

cu care a venit cândva să ne dezlege.

Cu soarele coboară-n veșnicie,

și-acolo, undeva, lângă o cruce  

Bogoșu în genunchi vorbește

cu Dumnezeu, pe limba aspră duce
un fel de plâns al cărnii
ca pe-o teribilă comoară
ce în mormane fumegânde
cu un miros de hoit îl înfășoară.


Bogoșu e acum o jumătate,

căci, iată!, a murit întâia oară

și în abisul legii de pe cruce

ca un nimic concentric și opac se pierde,

o stea ce tremură-n lumină

când cerul reîncepe să se-mbete
cu veșnicia ce odinioară
era pierdută-ntr-o grădină dulce.

Lumea văzută prin ochii unei păpuși.

Medeea Iancu, „Divina tragedie”, Ed. Brumar, 2011.

Inițiatoare a unei formule dramatice intitulate, sugestiv, Exerciții de receptare (alături de Timur-Felix Mihancea), ce își propune, programatic, să aducă poezia în realitatea imediată printr-un act dramatic, adică în modul cel mai rafinat cu putință, pe considerentul că „Poezia este viaţă. Poezia este act trăit. Poezia este palpabilă.” (vezi http://exercitiidereceptare.wordpress.com), Medeea Iancu se declară, implicit, nu doar prin profesie (a terminat Facultatea de Teatru și Televiziune, secția Regie de teatru), ci și prin textele pe care le scrie/ creează, regizorul și actorul universului poetic, în general, și al propriului univers poetic, în special. Ceea ce intrigă și provoacă, în același timp, în felul ei de a-și scrie poezia, este maniera teribil de laxă în care folosește conceptele tari, de care mai toți poeții contemporani se feresc din pricini cât se poate de explicabile (printre ele predominantă fiind o anume teamă de a „lucra” un teren mult prea bătătorit). Intrigant, întrucât, în felul acesta, tânăra autoare tinde să absolutizeze textul poetic, transformând realitatea lui în realitate originară, în Realitatea prin excelență (de unde, probabil, și nevoia de a interpreta și regiza universul poetic, în general). Provocator, fiindcă întotdeauna prezența marilor concepte într-un text fac din acesta un excelent material hermeneutic.

Iată, așadar, cele două reacții pe care mi le-a stârnit parcurgerea volumului de debut al Medeei Iancu, „Divina Tragedie”, apărut la editura Brumar, în 2011, cu sprijinul Clubului Cultural Euphorion din Dej, cel care, printr-un juriu compus din câțiva poeți de primă mână, i-a și acordat un premiu în 2010. De altfel, cartea a fost comentată mai peste tot în presa literară și apreciată în cadrul unor evenimente festive cu specific literar (a primit premiul „Marin Mincu” iar autoarea a fost declarată drept Tânărul poet al anului 2011). 

Volumul este structurat aproape previzibil, dată fiind profesia poetei, redând etapizat, în mai multe acte dramatice (Allegro, Allegro con Molto și Largo), cu o tensiune sinuoasă ce face trimitere la Curba Bézier (cele trei etape fiind puncte de sprijin în realizarea arcului de cerc), existența ca ieșire din ființă și intrare în lume, miza fiind una ce ține mai degrabă de concepția metafizică despre lume, chiar dacă uneltele de lucru sunt cele literare. Primul corp de text, al cărui ritm este sugerat de către titlul sub care se află, Allegro, are rolul de a ne prezenta nașterea, dar nu așa cum s-a petrecut ea cu adevărat (din auzite), ci așa cum este ea asumată de poetă. De altfel, de-a lungul întregului volum, realitatea obiectivă este subsumată perspectivei subiective a poetei (este vorba, evident, de un solipsism), acelui „ochi de bufniță” tratat ca poartă de intrare în lume („ca un ochi de bufniță crește crește crește” – pag. 7), conflictul generat fiind chiar substanța lirică a acestui tip de poezie. Nașterea propriu-zisă, așa cum o simte poeta, este de fapt o dezrădăcinare (idee devenită laitmotiv), o rupere a relației arhetipale („fata MEEEA” – a mamei – de la început, adică în strictă dependență de mamă, se transformă în „MEDEEA” de mai târziu, adică într-un individ, autonom, solitar, un fel de ME DEpendentă de EA însăși): „plămânul meu s-a separat de plămânul tău/ obrazul meu s-a separat de obrazul tău/ pielea mea ascuțită s-a separat de gura ta./ din braț îmi pompează sânge până când inima ta se/ prelungește în mine.” (pag 8). Nu ni se spune exact ce crede poeta despre această rupere de ordin paradigmatic. Știm doar că ea o simte ca atare, căci realitatea în care a fost expulzată este în mod continuu asociată experimentării paradoxului morții: „prin piele moartea trece ca o cocoașă” (pag. 7), „ochiul meu era un bebeluș mort” (pag. 8 ), „aerul a murit” (pag. 10). Așadar, moartea, în viziunea poetei, este existența însăși, adică acea succesiune evenimențială absurdă, prin definiție: „aprind lumina și o sting la nesfârșit doar ca să știu că este stinsă” (pag. 14). Faptul că ultima parte din acest corp de text alunecă gradat în atmosfera septică a unui spital (oncologic, dacă e să ne luăm după detaliile oferite: „în venele mele este doar abvd” – pag. 21; „soarele este un aparat clinac 1” – pag. 21 etc.), trimite la ideea că omul, aici poeta, se naște ca o „boală” a lumii, ca o celulă canceroasă, care funcționează egoist, nevoia ei fundamentală fiind aceea de a înghiți toate resursele aflate în jurul său.  

În partea a doua a cărții, intitulată Allegro con Molto, lângă figura mamei, constant și firesc prezentă și prezentată în prima parte, ca sursă a existenței, sunt așezate, meticulos, și figurile celorlalți (mamaia, tataia, tata etc.). Ideea este relativ simplă. Chiar dacă perspectiva asupra lumii crește pe scheletul acelui ego solus (solipsismul), totuși, baza ei de pornire este cea relațională, începând cu relația paradigmatică dintre MAMĂ și fiică/ fiu și ajungând la relațiile derivate, cu ceilalți și cu sine. În aceste relații, poeta se percepe diferit, după modul în care și le și se asumă (principiu deja amintit mai sus): ca un câine („mamaia îmi hrănește câinele ca și cum m-ar hrăni pe mine./ câinele o privește cu ochii mei, o linge pe mână și scheaună.” – pag. 26, „eu am un câine pe care îl cheamă medeea” – pag. 34), deseori ca iubită, prin inserția din loc în loc a unor nume masculine (lucian, emil, françois), ca o „pasăre nesătulă” (pag. 30), ca „domnișoara urlet” (pag. 34), sau „domnișoara plâng” (pag. 35), sau „domnișoara zâmbet” (pag. 35), ca o găină urâtă („eu sunt o găină urâtă/ umblu șleampăt pe sub scaune/ ochii mi s-au umplut de lacrimi” – pag. 40). Relația cu tata este deosebit de semnificativă, fiind cea în care interacțiunea primește nuanțe mult mai variate. Tata este un cineva special, este un alt mod de a privi lumea, ceva mai greu de asumat și controlat: „tata, nimic nu mai este așa cum îl știi. […] în geaca ta de piele sunt bilete/ la pariurile de fotbal/ asta îmi plăcea la tine./ tata, eu sunt mică mică de tot/ ia-mă în brațe” (pag. 41). De altfel, chiar la sfârșitul acestui corp de text, sunt puse în balanță cele două personaje din împreunarea cărora a originat existența poetei, atribuindu-li-se și funcțiile adecvate: „Tata repară păpuși iar Mama le face rochițe” (pag. 58). 

În fine, ultima parte a cărții, cea care poartă titlul de Largo, are, după părerea mea, rolul de a oferi cheia hermeneutică a întregii plachete. În mod paradoxal, în ciuda sugestiei din titlu, această parte are un ritm mai alert decât celelalte, senzație indusă probabil de firul epic prezent în primul fragment, dar și de alăturarea oarecum trepidantă a unor strofe scurte ce se succed haotic, fără a exista o legătură de conținut, deci logică, între ele. De fapt, nu o dată am avut senzația că citesc bucăți de text ce nu își au locul aici, fiind rupte parcă dintr-un cu totul alt cadru. Mai mult, la nivelul întregului volum, nu o dată am avut senzația că citesc un soi de palimpsest, o încercare continuă, repetată, chinuitoare, de a recrea lumea, de a-i da o semnificație pe care nu o are, de parcă fiecare încercare ar fi fost, din start, sortită eșecului. În felul acesta, tehnica repetiției, care mi s-a părut inițial a avea o funcție mai degrabă ritualică (stricto sensu  ori conotativ, ca tehnică de asamblare a ideilor), ar putea fi justificată. Ce-i drept, și aici intervine și reproșul meu, reluarea la grămadă a unor idei deja epuizate în fragmentele precedente tinde să plictisească cititorul, cam la fel cum se întâmplă cu reluările interminabile ale filmelor de pe canalele TV. Un alt reproș pe care îl am de adus poetei este cel referitor la neglijența în exprimare: cacofonia de la pagina 30, dar și stângăciile lingvistice și de context aflate cu precădere în partea a doua a volumului, puteau fi, cred eu, evitate. Revenind la ideea pe care am pus-o deoparte chiar la începutul acestui paragraf, spuneam că ultima parte a volumului oferă o cheie de interpretare pentru întreaga plachetă de versuri. Cartea este concepută ca un monolog în spatele căruia se află, totuși, un adresant. Deseori m-am întrebat cine este acest adresant. Nici un răspuns nu mi s-a părut, însă, suficient de satisfăcător, fie că identificam în acesta un prieten imaginar (un iubit), fie pe Dumnezeu, fie un alter-ego poetic. Abia în ultima parte a cărții răspunsul îmi pare limpede: „dacă nu mă mișc/ ura mi se șterge”, „dacă nu mă mișc/ iubirea rămâne acolo” (pag. 70), „nu mă lăsa în coaja asta de gândac/ nu mă șterge din privirile tale/ tot ce pot să știu/ tot ce pot să uit/ este plasticul gol/ din care m-au făcut” (pag. 74), „nu vă mint, lumea-i o fetiță tristă/ dar eu râd de voi și nasul îmi crește/ cât al lui Pinocchio.” (pag. 78). Cu alte cuvinte, cartea aceasta pare să zugrăvească lumea așa cum este văzută de poetă prin ochii unei păpuși, sau, dacă e să respectăm asocierea pe care autoarea o face în mai multe rânduri, ai unui înger material, plasticat. De altfel, însăși moartea nu este percepută decât ca o altă „păpușă de lemn/ pe care fetițele și băiețeii o lustruiesc mângâind-o” (pag. 78). Poate fi, așadar, considerată poezia o micro-lume situată în deja cunoscuta și blazata macro-lume, iar poeta o păpușă (un înger de plastic, dar, totuși, un înger) între oameni? Dacă da, atunci „Divina tragedie” este, într-adevăr, un act poetic. Unul original, fie și numai prin această manieră unică în care este abordat. În ce privește un răspuns negativ, un „dacă nu”, în lumea poeziei acesta nu există. 

O lectură mistică.

Nicolae Avram, „Federeii”, casa de editură Max Blecher, Bistriţa, 2010.

Întâlnirile mele cu cărţile poetului Nicolae Avram au avut loc mereu în culmea iernii, iar asta s-ar putea să nu fie neapărat o coincidenţă sau, dacă e, în tot cazul e una mistică, cum bine mi-a sugerat chiar poetul împricinat (aşa cum programatic misticul trece prin cele trei etape ale meditaţiei sale şi, ajungând la ultima, printr-o coincidenţă devine una cu obiectul spre care aspiră). Am primit cartea „Federeii”, Casa de editură Max Blecher cu ceva vreme în urmă şi, aşa cum mi s-a întâmplat cu debutul poetului din Beclean (despre care am scris cu ani în urmă tot în revista Tribuna), am parcurs-o foarte implicat, iar aici cuvântul mistic îmi este de ajutor. Prin urmare, cu titlu de justificare, mărturisesc încă de la început că analiza pe care am făcut-o cărţii este puţin diferită.  

Nicolae Avram ştie să creeze atmosferă, fapt fundamental pentru o carte de poezie. Şi nu discut aici despre atmosfera  poemelor orfeline (cum le numeşte Radu Vancu pe coperta a 4-a) în general (la o adică toate cărţile pe care le-a scris îşi trag seva din acest principiu – concept, ca să folosesc un termen filosofico – insidios). Fiecare dintre cărţile lui Nicolae Avram poartă cu sine un alt parfum, o altă latură din sufletul copilului fără părinţi, iar "Federeii" se impune în tabloul orfelin ca un fond uşor policrom peste care, în cărţile de dinainte, poetul a aruncat semnele strident cromatice ale unei revolte uneori incontrolabile. Desigur, din punct de vedere cronologic, nu şi logic, greşesc! Dacă e să mă raportez la succesiunea evenimentelor, e taman invers, acest fond este zugrăvit abia acum, iar pensula autorului alunecă uşor narativ, acoperind parţial şi, prin aceasta, domesticind oarecum stridenţele revoltei. Aşadar, având un fir epic, "Federeii" este o carte cu... personaje.  Sentimentele autorului (mai ales în relaţia cu sine, surprinse cronic în volumele precedente) sunt aici evanescente, poetul nefăcând altceva decât să rememoreze anii petrecuţi în orfelinat prin personajele sale, aşadar cu o oarecare detaşare, cu o oarecare cursivitate, chiar dacă implicarea încă există, şi e sugerată în special de limbajul crud, brutal, pe ici pe colo chiar vulgar. Este şi motivul pentru care volumul acesta a fost calificat drept pornografic. Ca şi în alte cazuri, intenţionalitatea vulgarului este confundată cu obiectivitatea lui. Căci pornografie se face cu intenţia vădită şi profitabilă de a arăta publicului (aici cititorului) ceva obscen, în timp ce "Federeii" poate fi scuzată prin aceea că demască o realitate crudă, aceea a sexualităţii răstălmăcite din orfelinatele de dinainte de 1989 (şi, de ce nu?, poate şi de azi). Nu insist.  Revenind, totuşi, atmosfera, cum spuneam, e creată de aceste personaje fantomatice care alcătuiesc societatea orfelinilor, fiecăruia dintre ele (personajele) corespunzându-i o istorioară, o calitate, o meteahnă. Dar această istorioară, calitate sau meteahnă este învelită într-o aură de lumină, fiind astfel liric nostalgiza(n)tă. Cămăraş, regele muştelor, cel mai iute, este un visător, Mărgi este un blond atoateştiutor, Paulin este un individ violent, însă pragmatic, căci visează "să aibă bani mulţi", pentru el "lumea asta împuţită e asemenea/ hârtiei de bani zboară atât de iute/ că n-ai timp s-o miroşi", Carcasă e tipul imbecilului etc. Lumea orfelinilor este contrabalansată de lumea educatorilor, majoritatea indivizi foarte agresivi, unii complet needucaţi (cu alte cuvinte fără a se adecva statutului lor, de educatori), ei nuanţând vulgarul în acest volum. De unde rezultă o atmosferă caustic-onctuoasă, ottodixiană, cu un fond inocent (cum spuneam), dar care împrumută fără să vrea tuşe ale durităţii unei sodomii sociale (fals interpretată ca pornografică).

Iniţial mi-am spus că Nicolae Avram şi-a încheiat cu "Federeii" proiectul său în ceea ce priveşte poemele orfeline. Dar, spre finalul cărţii, am realizat că începusem deja să citesc o schiţă a unui viitor volum structurat poate după acelaşi principiu. Oricum ar fi, mistic vorbind, "Federeii" m-a făcut să trăiesc, alături de Nicolae Avram, experienţele (şi sentimentele) unei realităţi groteşti din care, odată ieşit, cu un entuziasm firesc, dar şi bizar (ca o contră a realităţii mele), am realizat cât de multă fericire trebuie să fie în inimile copiilor atunci când sunt ţinuţi în braţe de către părinţii lor. Iar asta denotă (în ceea ce priveşte "Federeii") autenticitate.

Închei cu versuri memorabile, emblematice pentru acest volum de poezie puternică:

„noi suntem băieţaşii/ cu capetele rase până la/ sânge./ împreună ne-am trăit viaţa/ împreună am făcut foamea/ am plâns am râs am iubit./ după ce se dă stingerea/ în dormitor se face linişte/ sunetul paşilor pedagogului/ haxim/ sunt singurii/ care se/ aud pe culoarul roşu/ cu miros de benzină./ uneori câte unul începe să-şi/ spună povestea în auzul/ tuturor.” („federeii”)

Publicat în revista Tribuna, nr. 229 / 2012.

Poem cu Bogoșu (2)

Pe drumul ăsta, până la grădiniță

Bogoșu își duce fiica, de mână,

pe drumul ăsta, între cer și pământ.

O mână micuță, în mâna lui mare,

așa, niște degete mici, ca niște prune uscate,

și-așa, niște degetoaie, ca crenvurștii fierți prea mult,

și-un vânt înecăcios care aduce

nisipul de pe plaja pe care,
-offf, demult a fost asta,-

cu tălpile reci încă mai simte arzând

mișcarea aceea, organică și surâzătoare,

un gâdilit aspru ce parcă-l îmbracă

așa, nu știu cum, dinspre tălpi înspre gânduri 

ca vântul iarna încrețindu-i părul de pe picioare,

sau ca o vorbă cu miez aruncată într-un fel de splendoare.

Tată, zice fiica, să stii, dac-as avea o mânusă mai lungă

as azunze la ser. Acolo sus, sau poate ca peștele în apă.

Si, tată, mai zice ea, să stii, când am să mor

Dumnezeu o să mă îmbrase

în sel mai frumos înzer al lui.

Drumul ăsta, ca o plajă între cer și pământ.

Bogoșul un înzer, cu mâna lui mare,

și-n care mânuța de înzer

atinge, acum și acolo,

un fel de cer splendid.

Bogoșul timid, se oprește, 

se întoarce și pleacă.

Nu, nu mai fumează demult. 

Schimb de macaz

După cum am anunțat și pe facebook, aici găsiți comentariile mele în domeniul teologic.

Poem cu Bogoșu (1)

Bogoşu are inima tăiată.
stă pup, cu palmele snopi sub bărbie,
cu pulpele transpirate,
şi se izbeşte cu capul
până ce peretele devine alb.
miroase a fecale.
soarele ascuns acolo
îi topeşte oasele.