Ioana, cărţi şi alte vânătăi.

De câteva zile bune citesc din volumul de debut al Ioanei. Azi am descoperit poemul central al cărţii. :) Am să-l redau la finalul acestui post. Oricum, voi reveni curând cu un comentariu mai amplu.

În vara lui 2002 Raluca Ciochină (poate că debutanta de la Casa de pariuri literare se va mira peste poate) mă sfătuia, după ce lecturase manuscrisul meu, să-mi caut o editură. În primăvara lui 2002 debutasem (cu greu) în revistarespiro.com, alte povestioare semnate de mine urmând să apară şi pe revistele de hârtie în aceeaşi perioadă. Cred că am trimis texte circa 1 an de zile pe la mai toate revistele, forţându-mă să-mi văd numele tipărit, şi, pleosc!, în decurs de 2 luni nu mai ştiam de unde să mă iau. Revenind, am găsit editura, la sfatul unei prietene poete care publicase şi ea o carte acolo cu vreo câţiva ani în urmă. În fine, în iarnă mi-am văzut şi cartea, pe care, de cum am pipăit-o, am şi început să o urăsc. Nu-i mai înţelegeam rostul. A fost "respingere la prima vedere". La sfatul editorului, am trimis cartea la căteva reviste precum şi la cei mai importanţi critici. Ca învăţătură de minte pentru debutanţii entuziaşti, nici unul dintre acei "cei mai importanţi critici" nu a scris un rând despre cărţulia mea (excepţie făcând Dan C. Mihăilescu care a amintit-o într-un articol mai lung din Ziarul financiar). În schimb, din locurile unde am trimis cartea fără un adresant anume, am primit feed-back prompt. Am trimis, de pildă, la revista Luceafărul şi, după două săptămâni, Raluca Dună a publicat o recenzie pe care, până azi, o consider cea mai pertinentă. Am trimis la revista Timpul (din nou, fără adresant), iar Liviu Antonesei a publicat o recenzie în chiar următorul număr. Am trimis apoi la revista Ziua literară şi, la două săptămâni (dacă îmi amintesc bine), Bogdan Alexandru Stănescu a publicat o recenzie din nou foarte pertinentă (cum altfel?). Probabil că mai există şi alte locuri (am înţeles că şi în Echinox a fost comentată cartea, foarte pe scurt). Oricum, am amintit toate acestea pentru a sublinia un lucru foarte important, anume că, cu atât mai mult în cazul în care eşti un debutant, degeaba trimiţi cartea ta la criticii "în vogă"; fără recomandări serioase din partea unor scriitori cu-adevărat cunoscuţi nu ai nici o şansă. Decimezi nejustificat numărul şi-aşa mic de exemplare pe care îl ai şi ajungi ca alde mine, să-ţi vânezi cartea (cu autograf cu tot) prin anticariate (eu mi-am cumpărat cartea de 2 ori din anticariat). Înainte de a-ţi trimite volumul undeva, familiarizează-te cu revistele literare, citeşte-le, fă-ţi o listă, vezi unde cărţile sunt supuse criticii fără a se ţinea seama de "relaţiile literare", fără a fi trecute prin filtre de selecţie aşa zis obiective. Sunt destule astfel de reviste. În fine, imediat după apariţia debutului meu, am început să lucrez la a doua carte, un fel de continuare, un microroman în care principalul meu scop era acela de a-mi decanta naraţiunea de impurităţile filosofice care pulsau incontrolabil în scrisul meu. Am scris-o cam în două săptămâni (mi-am impus, scriind-o, evitarea particulei ŞI, iar dacă aş fi lăsat textul aşa, măcar acest artificiu de construcţie ar fi putut fi apreciat) şi, mai ciudat, m-am îndrăgostit de propriul personaj (yeah! pygmalion, you know!). Adică, cum să spun?!, mă trezeam la 5 dimineaţa tulburat, dorind să-mi reîntâlnesc personajul, şi stăteam ore în şir în transă în faţa calculatorului. La câteva luni am publicat şi această carte. B.A.S. mi-a tras "două palme" într-o cronică apărută în revista Luceafărul. Au urmat câteva luni în care îmi venea să intru în pământ de ruşine. Dar, în aceeaşi perioadă, am început Oraşul... , roman pe care l-am scris dintr-o cu totul altă perspectivă, abandonând maniera autobiografistă (şi folosind perspectiva autorului pseudo-omniscient). Privind în urmă, realizez că acea a doua carte, în ciuda eşecului pe care mi l-a adus, a fost foarte necesară, într-atât de necesară încât o consider cea mai apropiată de sufletul meu. Este cartea care m-a format, care mi-a deschis ochii. Drept pentru care, cu toată sinceritatea, mi-am asumat-o ca pe un eşec personal (chit că aş fi avut şi câteva reproşuri la adresa editorului). Ulterior am citit câteva recenzii "de bine" scrise pe seama ei, dar, ce mai conta? B.A.S. îi depăşea pe autorii acestor recenzii prin autoritate. Acum, ideea generală e că Oraşul... , din punct de vedere temporal, nu este un proiect nou (doar din punct de vedere formal el este aşa). Este un proiect vechi (2002 - 2003), pe care l-am abandonat într-un sertar din pricina cronicii lui B.A.S.. Ăsta e adevărul gol goluţ.
La final, redau poemul promis:

piatră

locuiam într-o piatră. nu ştiu de când pentru că nici eu nu aflasem
de la început şi piatra nu ştia că e locuită. într-un târziu i-am dat un
nume. trebuia s-o strig cumva. oricum despre mine nu mai ştiam
mare lucru.

aveam şi o umbră din care rupeam ca dintr-un pom înalt. mă
bucuram ca un copil când ea creştea la loc când vedeam că pot să mă
bazez pe chestia asta. nici măcar nu durea. rupeam muşcam din ea ca
dintr-un măr şi nimic. lumea rămânea întreagă.

de câte ori ploua piatra cânta uşor. murmuram deodată cu ea ca într-un
zumzet şi mă bucuram că nu aude nimeni. treceam cântecul meu
în lumea pietrelor şi era bine. nu-mi era frig. aş fi vrut să plouă
oricât.

totuşi i-am dat pietrei un nume. am simţit nevoia s-o strig. dar nu
făceam asta în fiecare zi. nu. o strigam numai noaptea când era în
pericol când ea visa un deşert şi nu puteam s-o las acolo. ar fi
măcinat-o pustiul.

(IOANA NEGOESCU)

O fi reală?

Semnătura! Că poza sunt convins că e...! :)

The final countdown.

Şi un fragment din volum, emblematic.

Oase, raţiune, moarte şi simţire

În fiecare noapte, în jur de ora 4, mă trezesc cuprins de tremurături... tremurături ale minţii care se încarcă (perplex) cu o serie de paradoxuri în care conflictul viaţă/moarte se dezvoltă progresiv, explodând într-o stare cumplită de depresie nocturnă (adică, din nou, perplexă). Readorm, dar nu inainte de a-mi racni in minte, aproape implorand: "Doamne, daca vrei sa-mi iei sufletul in noaptea asta, te rog sa imi ierti trecutul" (acesta inseamnand si cele 24 de ore pe care le las in urma). Sincer, daca m-as trezi cu aceeasi stare a doua zi dimineata, as face pe mine de spaima. Ce anume, deci, s-ar ascunde in acea strafulgerare a constiintei care ma vede si nu ma suporta? Ratiune vs simtire. Hm.
Ratiunea:
- de cand ma stiu mi-am "persecutat" viata prin trairea grozaviei mortii (reluata in imaginatia mea succesiv si continuu, sub diverse forme)... am purtat sentimentul acesta peste tot... e incredibil! si azi, cand conduc masina, imi imaginez un posibil accident, o ruptura a craniului meu, un parait al osului, o pierdere incontrolabila a suflului urmata de o orbire permanenta... imi misc capul brusc, aruncandu-mi nasul in toate partile, ca sa scap de aceasta viziune, si-mi reiau sofatul... noaptea, scenele devin si mai grozave... am visat candva ca fac o ciorba delicioasa din oasele unui unchi de-al meu...  la final toata familia mea, dupa ce a consumat ciorba, mi-a remarcat in aplauze talentul de bucatar... dimineata aveam gust de oase in gura (asa cum ai gust de peste dupa ce mananci o ciorba de peste seara, inainte de culcare)... asta inseamna a fi perplex...  de ce gust de oase, cand seara am consumat cereale cu lapte? se joaca cineva cu mintea mea sau se joaca mintea mea cu mine si cu simturile mele... asa ca, am trecut la atac... rostul meu, rostul meu, rostul meu? de ce EU? de ce AICI? de ce ASA? pentru CA:
1. universul nu s-a nascut din nimic (truism);
2. viata nu se naste decat din viata (truism);
3. constiinta de sine este un rezultat al unei manifestari a unei constiinte de sine superioare si nemateriale pentru simplul fapt ca materia nu are cum sa fie constienta de sine (truism);
4. orice manifestare a unei constiinte de sine e constienta si, prin aceasta, voluntara (truism);
5. o constiinta de sine se manifesta dintr-un anumit motiv (iar acest motiv nu se poate plia pe material intrucat constiinta de sine nu activeaza in mod necesar instinctul de conservare - definitoriu pentru material, fie el si organic... de ex animalele, plantele-);
6. motivul este voluntar, insa nu poate justificat decat printr-un principiu... acela al atragerii (exact cum face tot universul);
7. principiul atragerii, pentru o constiinta de sine voluntara, este cel al iubirii (truism fiindca doar cei care au constiinta de sine sunt capabili sa iubeasca)... Laurentiu Mihaileanu imi spunea: "Dorine, pana si criminalul e creat din iubire... daca ar fi creat din ura, celulele din corpul lui s-ar respinge, iar omul s-ar imprastia"... CORECT!
8. daca suntem creati dupa principiul acestui soi de atragere (iubire), voluntara - desigur - pt ca ea insasi se principializeaza in functie de cerinte, e greu de crezut ca suntem o intamplare;
9. concluzia finala e ca suntem creati de o constiinta de sine care ne iubeste si care se manifesta dupa cum vrea ea. PUNCT! (e suficient ca ne iubeste)
Ratiunea mai zice urmatoarele: daca stiu toate acestea, de ce mai strig dupa iertare?
Simtirea:
1. universul esti tu;
2. viata, dupa cum o stii si dupa cum o simti, esti tu;
3. tu esti material, esti asa cum te privesti in oglinda;
4. ai vointa, de aia faci ce faci;
5. neh, te caci pe tine cand simti ca mori... ce dovada mai vrei?
6. desigur, doar existi, nu?
7. iubesti, crede-ma!... la ce ar mai folosi chestia dintre picioarele tale?
8. aici mai fa rost de justificari, esti prea subtire.
9. si ce daca?

P.S. De ce, atunci, ma simt gol? De ce nu mai am continut? De ce simtirea mi se pare o gluma? De ce noaptea, la ora 4, dupa ce readorm scrasnind dintii fac o ciorba din oamenii pe care ii iubesc? Asta chiar e o intrebare. :)

34...

La 23.35 voi face 34 de ani.
Postul şi-a făcut treaba. Comentariul meu a fost adăugat. :)

Cum zbiară demonii în mine fără să-mi amintesc.

Colaps lipicios, animale bizare.

Deschid telefonul, apăs tasta care ma duce la meniu, intru în folderul numit Birou, accesez notepadul şi dau de o notiţă care sună în felul următor: Colapsticky: animal sticky sub formă de hârtie organică. Dacă la Opţiuni aş avea Detalii notă, probabil că aş citi: adăugată la 09/02/2011, ora 3.45 a.m., deşi nu sunt absolut convins că aceasta e ora la care m-am trezit azi noapte şi am adăugat această notă. Despre ce e vorba? Am visat că am un animal pătrăţos, cam de 20 cm pe 20 cm, foarte lipicios, un animal care avea o gură stranie (ca o ventuză neameninţătoare), un animal ce se lipea de mine necontenit şi pe care mă străduiam cu eforturi uriaşe să-l dezlipesc de mine, rezultatul fiind dezastruos, căci animalul se rupea în bucăţi şi se înmulţea în felul acesta, astfel că la un moment dat eram acoperit aproape în întregime cu aceste animale (deşi bucăţi ale animalului originar, ele ajungeau instantaneu la mărimea celui din urmă). Când m-am trezit, cuvântul colapsticky m-a asurzit complet (o surzenie mai degrabă subînţeleasă - cred că încă dormeam). Braţul drept îmi era mort (se mai întâmplă) şi, tot repetându-mi cuvântul bizar cu şoapte cumva mentale, cu mâna stângă am început să-mi masez braţul drept amorţit până când acesta a început să prindă viaţă. Că tot vorbeam ieri de vicii, cred că animalul acesta e chiar expresia viciilor mele cu care mă lupt zilele acestea cum nu m-am luptat niciodată. Dar mai e ceva. Am primit ieri cartea lui Nicolae Avram, FEDEREII, şi, răsfoind-o, mi-am dat seama că poetul din Beclean şi-a cam sfârşit în această carte tabloul pe care a început să-l schiţeze în Cântece de sinucigaş, carte despre care am scris şi eu în Tribuna. Altfel spus, FEDEREII pare să pună carnea (precum animalele mele) pe scheletul din Cântece... , semn că poetul a cam ajuns la sfârşitul proiectului său în ce priveşte poemele orfeline, cum le numeşte Radu Vancu pe coperta a 4-a. Discursul liric din volumul de debut era foarte agresiv, aproape răzbunător, în timp ce în acest volum NA e mai degrabă memorialist, e resemnat, chit că tuşele mânios retrospective nu-i lipsesc (limbajul violent, murdar, nerecomandabil celor sub 18 ani). Desigur, voi citi cartea complet atunci când starea îmi va fi favorabilă. Până atunci, însă, mai am de dus şi de câştigat (fiindcă fără îndoială voi câştiga) o luptă (sau mai multe) cu animăluţele mele.

Coperta şi alte poezii

Asta e coperta cărţii. Pictorul se numeşte Lawrence Yang, e din San Francisco. Titlul lucrării sale: Relocation. Pentru alte detalii: http://www.suckatlife.com/.

Într-o perioadă destul de ciudată, respectiv undeva între 2003-2005 (aşadar nicidecum în perioada în care am scris Oraşul... spun asta ca nu cumva să fiu din nou şi nejustificat asociat cu scriitorii narcomani în ce-mi priveşte cartea aceasta), cu un entuziasm caracteristic celor foarte contagioşi (vicioşilor), am decis să trăiesc la limită. Medical vorbind aş putea spune că: am consumat substanţe stupefiante. Unul dintre detaliile pe care cei apropiaţi mie nu le ştiu este că ceea ce m-a făcut să opresc acest consum a fost o experienţă fizică (nu psihică) traumatizantă: o tahicardie care a durat aproximativ cinci ore, care m-a făcut să mă plimb tot pe-atât (cred că au fost zece kilometri) şi care aproape că m-a răpus; în general mă plimbam pe lângă Institutul inimii (era foarte târziu). Efectul stopării consumului a fost traumatizant psihic. Din această experienţă a ieşit un roman foarte ciudat pe care l-am numit PARA' (şi din care am publicat fragmente în egophobia, fragmente care, însă, nu mă avantajează din cauza limbajului şi a atitudinii), cuvânt care exprimă în lumea drogaţilor starea de anxietate (cuvântul vine de la paranoia, dar nu se identifică cu termenul medical întrucât PARA' este indusă şi controlată/controlabilă... eu însumi, în timpul unor şedinţe "injectabile" - atenţie la ghilimele - , reuşeam să duc starea de anxietate, ce clipocea dureros în stomac, la nivelul cerebral şi invers, jucându-mă parcă cu ea... PARA' e şi mai grozavă când nu e justificată, deci când apare în afara consumului de substanţe). Dar, pe lângă acest roman, de care vreau să mă reapuc în viitorul apropiat, am scris (sub efectul direct al stării de drogare) foarte multe poeme. Într-un fel, starea îmi permitea să mă joc cu cuvintele în cel mai halucinant mod. Cred că a fost o perioadă în care, fără voia mea, am devenit poet. În cele din urmă, după o vreme, am realizat că nu sunt (poet). Oricum, a ieşit un volum destul de straniu, dar fără o anume miză (în afara celei catarhice, da! şarpele care se autoînghite). În fine, azi am trimis acest volum la concursul organizat de U.S.R.. Nu l-am trimis cu vreo speranţă (sunt foarte sincer când spun asta), l-am trimis pentru că în 14 februarie împlinesc 34 de ani. Iar anul viitor, când voi avea 35 de ani (şi, prin urmare, nu voi respecta condiţia principala a concursului, aceea de a fi sub 35 de ani), ar fi fără rost. Iată şi o mostră:

De câteva săptămîni fratele meu geamăn

Şi-a ridicat o cocioabă în stomac.

Stă toată ziua acolo şi priveşte

Ecranul stins al unui televizor.

Râde copios şi se lasă cât e de lung pe fotoliul

Pe care şi l-a confecţionat din oase.

Minuscule oase, furate din gâtul meu, şi transportate cu căruţa ţiganilor pe care

I-a recrutat, discret, din plămâni.

Uneori îmi spune că s-a săturat de aşa frate geamăn, şi-atunci coboară în

Tălpi şi sudează scări metalice.

Zice că numai aşa o să scap de îngâmfare.

Închiriază broaşte ţestoase şi le aruncă din cutia toracică spre tălpi.

Broaştele se izbesc de scările metalice şi provoacă un zgomot sâcâitor.

Fratele meu geamăn râde copis şi stomacul se zguduie din cauza hohotelor.

M-am săturat şi eu de aşa frate geamăn, îmi spun, mai mult resemnat.

Dar fratele meu geamăn nu s-a săturat de mine.

Şi cred că nu se va sătura niciodată.

Va construi mai multe cocioabe şi va invita turişti, milioane de turişti să mă viziteze.

Când voi muri, din oasele mele îşi va construi un palat.

Pe creierul meu.

Şi-atunci va invita viermi, milioane de viermi, să-l viziteze.

p.s. nu am un frate geamăn, deşi am "avut" în acea perioadă, credeţi-mă!

Cartea a dispărut (doar cei mici ştiu unde şi de ce), coperta a rămas.

Creatorul de lumi, critica şi plagiatul.

1. Literatura, din punctul meu de vedere (şi s-ar părea că e doar punctul meu de vedere) nu este un mijloc social de comunicare… este, mai degrabă, un mijloc metafizic (ce ţine de solipsism) de a te comunica ţie însuţi, este o lopată cu care sapi în tine la nesfârşit, pentru a-ţi găsi ne-răspunsurile, pentru a-ţi găsi ne-trăirile, de fapt, pentru a-ţi săpa tu însuţi (şi a nu da şansa asta altora) groapa (metafizică) în care ai să mori aşa cum ştii şi vrei tu (desigur, moartea fizică nu va fi niciodată cum ştii şi cum vrei). Mai pe scurt: pentru a-ţi neantiza trăirile periferice (formale, fizice, deci sociale).

2. Datorită lui 1, literatura nu se scrie pentru ceilalţi. Cel care îşi spune scriitor şi scrie pentru a fi citit de ceilalţi, pentru a fi adulat de ceilalţi, va cădea – obligatoriu (dar nu pentru că spun eu asta) – în fals. Sigur, dacă are talent, întâmplător va da roade gustoase, aromate, însă va fi ca o vie plină de struguri acri sau uscaţi, în care rareori cititorul va găsi un strugure bun; în mare, via va fi considerată neroditoare, iar aşa-zisul scriitor va da în curând “faliment”. Cu ani în urmă am avut o discuţie cu poetul Mihail Vakulovski, o discuţie în care eu insistam că scriitorul scrie pentru ceilalţi, în timp ce MV îmi spunea blând şi răspicat că asta a fost şi încă este capcana tuturor scriitorilor obscuri şi netalentaţi (un grafoman publică exclusiv pentru a fi citit de ceilalţi, drept care el ajunge în timp să nu mai spună nimic – întrucât se lasă consumat în favoarea celorlalţi, nespunându-şi sieşi, în mod repetat, nimic). Când vorbesc despre “a scrie pentru ceilalţi”, nu mă refer câtuşi de puţin la o strategie lingvistică facilă ori la subiecte accesibile tuturor. În fond, „a scrie pentru tine” nu echivalează cu a fi ermetic şi netransmisibil. Dimpotrivă, „a scrie pentru tine” este un proces creator amplu, extrem de dificil, şi realizabil abia atunci când scriitorul ajunge să se privească în textele sale ca-ntr-o oglindă (adică în cel mai simplu şi transmisibil mod posibil).

3. Datorită lui 1 şi 2, scriitorul este numai şi numai „CREATORUL DE LUMI”.

4. „Creatorul de lumi” trăieşte exclusiv în lumile pe care şi-i le creează. Din acest punct de vedere, el trăieşte în lumea formală doar pentru a supravieţui fizic. Doar în lumile pe care şi-i le creează trăieşte cu adevărat (adică meta-fizic).

5. Datorită lui 4, teleologia acestor lumi este una complet închisă, încuiată, ca să zic aşa (dar nu netransmisibilă), şi nu poate fi valorificată decât în raport strict cu cel care o creează.

6. Datorita lui 5, orice critică (şi mă refer aici la critică de întâmpinare) făcută acestor lumi, deşi are un substrat social, rămâne pur formală întrucât, desigur, se bazează pe socializare, pe transmiterea unui mesaj (cvasi-ascuns) către ceilalţi (fapt pe care creatorul de lumi îl va găsi mereu inutil, întrucât în actul său creator el nu s-a adresat celorlalţi, el nu s-a bucurat în intimitate de propriile personaje gândindu-se la ceilalţi, de parcă ceilalţi ar urma să pună în drepturi ontologice aceste personaje, el nu s-a bucurat în intimitate de descrierea unui obiect, a unei figuri, a unui peisaj, gândindu-se la ceilalţi, de parcă aceştia ar avea dreptul de a confirma sau infirma existenţa acelui obiect, acelei figuri ori a acelui peisaj… creatorul de lumi, în procesul său creator, nu a dat doi bani pe genericul numit CEILALŢI).

7. Evident, cel care critică are mereu dreptate întrucât el se bazează pe legea pe care tocmai am enunţat-o, că i s-a comunicat ceva, având aşadar dreptul ca şi el să comunice ceea ce i s-a comunicat celorlalţi. Pornind de la faptul că oamenii sunt diferiţi (un clişeu social, desigur), critica cu efecte sociale pozitive subliniază, în special, faptul că lumea pe care a creat-o scriitorul se intersectează, nu contează cât sau cum (dar se intersectează), cu lumea în care a intrat cititorul – critic. Este vorba de acea sintagmă specifică analizei critice care apare sub cunoscuta formă: „m-am regăsit în acest poem / acest text etc.”. Critica cu efecte sociale negative semnalează distanţa dintre aceste două lumi, în acest raport: scriitor – cititor-critic: „nu m-am regăsit aici, nu ader la acest tip de text, deci nu mă interesează”. Spre exemplu, eu, personal, nu am fost în stare să citesc Educaţia sentimentală (e doar unul dintre titluri), întrucât nu am reuşit să ader la acest tip de text.

8. Orice creator de lumi trebuie să se definească stilistic. Din nou, stilul nu este dezvoltat şi nu se defineşte în lumea formală, socială. Stilul este o formă de trăire care influenţează şi structurează textul. Cel care citeşte cărţi doar pentru a-şi defini stilul (atent, aşadar, la amănuntele lexicale, frazeologice etc.), nu face decât să se FORMALIZEZE sau INFORMEZE. O carte, aşa cum am spus mai sus, este o lume, şi nu o lume socială (decât aparent). Nu sunt de acord cu ce se spune: „trebuie să citeşti ce au scris cei dinaintea ta, ca să nu repeţi ce s-a spus”. După părerea mea, trebuie să ai cel puţin un moment de trăire în lumea celorlalţi scriitori, ca să le înţelegi (limitat, desigur) lumile (scriitorul care citeşte nu „studiază”)… oricum, lumea ta e diferită. Lexical, frazeologic etc. nu ai cum sa îl repeţi. Iar dacă eşti creator de lumi, nu o vei face, indiferent dacă îţi propui asta sau nu.

9. Aşadar, orice creator de lumi nu vrea şi nu e interesat să transmită un mesaj, ci „să-şi trăiască lumile”. Una dintre cele mai puternice dovezi că un scriitor este creator de lumi e faptul că îşi iubeşte „personajele”, prozastic, liric sau deliric. Foarte important de menţionat e că le iubeşte atât de mult, încât şi-ar da oricând viaţa pentru ele. Şi, iar, foarte important e că un creator de lumi nu este interesat de un beneficiu pentru asta. Dacă este plagiat, el se va bucura că lumea lui trăieşte şi prin alţii, şi îi va fi totuna dacă deasupra textului său va fi nominalizat el sau un altul.

10. Prin urmare, indiferent câţi bani ar avea, un creator de lumi va fi mereu sărac. Pentru simplul fapt că… nu este ca Dumnezeu (sau ca ce se crede despre Dumnezeu).