Într-o perioadă destul de ciudată, respectiv undeva între 2003-2005 (aşadar nicidecum în perioada în care am scris Oraşul... spun asta ca nu cumva să fiu din nou şi nejustificat asociat cu scriitorii narcomani în ce-mi priveşte cartea aceasta), cu un entuziasm caracteristic celor foarte contagioşi (vicioşilor), am decis să trăiesc la limită. Medical vorbind aş putea spune că: am consumat substanţe stupefiante. Unul dintre detaliile pe care cei apropiaţi mie nu le ştiu este că ceea ce m-a făcut să opresc acest consum a fost o experienţă fizică (nu psihică) traumatizantă: o tahicardie care a durat aproximativ cinci ore, care m-a făcut să mă plimb tot pe-atât (cred că au fost zece kilometri) şi care aproape că m-a răpus; în general mă plimbam pe lângă Institutul inimii (era foarte târziu). Efectul stopării consumului a fost traumatizant psihic. Din această experienţă a ieşit un roman foarte ciudat pe care l-am numit PARA' (şi din care am publicat fragmente în egophobia, fragmente care, însă, nu mă avantajează din cauza limbajului şi a atitudinii), cuvânt care exprimă în lumea drogaţilor starea de anxietate (cuvântul vine de la paranoia, dar nu se identifică cu termenul medical întrucât PARA' este indusă şi controlată/controlabilă... eu însumi, în timpul unor şedinţe "injectabile" - atenţie la ghilimele - , reuşeam să duc starea de anxietate, ce clipocea dureros în stomac, la nivelul cerebral şi invers, jucându-mă parcă cu ea... PARA' e şi mai grozavă când nu e justificată, deci când apare în afara consumului de substanţe). Dar, pe lângă acest roman, de care vreau să mă reapuc în viitorul apropiat, am scris (sub efectul direct al stării de drogare) foarte multe poeme. Într-un fel, starea îmi permitea să mă joc cu cuvintele în cel mai halucinant mod. Cred că a fost o perioadă în care, fără voia mea, am devenit poet. În cele din urmă, după o vreme, am realizat că nu sunt (poet). Oricum, a ieşit un volum destul de straniu, dar fără o anume miză (în afara celei catarhice, da! şarpele care se autoînghite). În fine, azi am trimis acest volum la concursul organizat de U.S.R.. Nu l-am trimis cu vreo speranţă (sunt foarte sincer când spun asta), l-am trimis pentru că în 14 februarie împlinesc 34 de ani. Iar anul viitor, când voi avea 35 de ani (şi, prin urmare, nu voi respecta condiţia principala a concursului, aceea de a fi sub 35 de ani), ar fi fără rost. Iată şi o mostră:
De câteva săptămîni fratele meu geamăn
Şi-a ridicat o cocioabă în stomac.
Stă toată ziua acolo şi priveşte
Ecranul stins al unui televizor.
Râde copios şi se lasă cât e de lung pe fotoliul
Pe care şi l-a confecţionat din oase.
Minuscule oase, furate din gâtul meu, şi transportate cu căruţa ţiganilor pe care
I-a recrutat, discret, din plămâni.
Uneori îmi spune că s-a săturat de aşa frate geamăn, şi-atunci coboară în
Tălpi şi sudează scări metalice.
Zice că numai aşa o să scap de îngâmfare.
Închiriază broaşte ţestoase şi le aruncă din cutia toracică spre tălpi.
Broaştele se izbesc de scările metalice şi provoacă un zgomot sâcâitor.
Fratele meu geamăn râde copis şi stomacul se zguduie din cauza hohotelor.
M-am săturat şi eu de aşa frate geamăn, îmi spun, mai mult resemnat.
Dar fratele meu geamăn nu s-a săturat de mine.
Şi cred că nu se va sătura niciodată.
Va construi mai multe cocioabe şi va invita turişti, milioane de turişti să mă viziteze.
Când voi muri, din oasele mele îşi va construi un palat.
Pe creierul meu.
Şi-atunci va invita viermi, milioane de viermi, să-l viziteze.
p.s. nu am un frate geamăn, deşi am "avut" în acea perioadă, credeţi-mă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu