De la un consilier imobiliar către un agent imobiliar

Mă mir foarte că cei mai mulți angajatori, atunci când află că ai fost agent imobiliar, strâmbă din nas și te elimină automat din lista posibililor candidați la jobul lor de vis. De fapt, ce înseamnă să fii agent imobiliar? Adevăratul nume al acestui job este mai degrabă cel de consilier imobiliar, și asta pentru că ceea ce faci ține de consilierea clientului. Iar consilierea are de a face cu încrederea, nicidecum cu hazardul, cum cred toți agentuții. Funcția asta e atât de complicată încât bate aproape toate joburile din lume (nu degeaba în occident ești numit BROKER, și ești asociat brokerului de la bursă). Le lasă chiar în fundu gol. Iată și motivele:

1. Câștiguri uriașe. Da, câștigurile, comparativ cu salariile de oriunde, sunt halucinante. Într-o lună poți încasa salariul unui bugetar pe un an. Cu tot cu al treisprezecelea salar. Există aici însă o problemă foarte delicată. Atitudinea. De foarte multe ori, atunci când ești pus în situația de a încasa sume fabuloase de bani, cedezi psihic. Iar dacă cedezi în fața clientului, l-ai pierdut. Fiind în situația de a-și consuma economiile de o viață (de cele mai multe ori), clientul reacționează prompt la orice i se pare suspect. Și se retrage. E un client definitiv pierdut. Îmi amintesc că în timpul unei tranzacții, din cauza sumelor de bani care se vehiculau, m-am pierdut cu firea. Șefa mea a observat lucrul acesta și m-a trimis după un iaurt, continuând ea tranzacția. Șocurile provocate de aceste sume de bani sunt intolerabile de cele mai multe ori.

2. Strategii de vânzare. Sunt infinite. E obligatoriu să te pliezi pe caracterul fiecărui client. Fiecare client îți poate fi un client definitiv (după ce a cumpărat prin intermediul tău). E important, așadar, să fii genul de om sofisticat, să ai cunoștințe minime în toate domeniile pentru a crea un liant de comunicare între tine și client. Am avut client o doamnă de la operă, artist liric, cu care am purtat discuții ample despre spectacolele pe care le-am văzut. I-am câștigat în felul acesta încrederea și am reușit să fac din ea un client definitiv. Dacă ești genul de om timid, mut, cu o față de-aia împietrită, mai bine angajează-te vânzător la chioșcul de bilete de autobuz, că acolo nu ți se vede mutra.

3. Intuiție feminină.  Da, e musai să gândești ca o femeie. Trebuie să fii capabil să te pui în pielea clientului, să-ți imaginezi așteptările lui. Omul își cumpără o casă pe care, cel mai probabil, nu o va vinde niciodată (mai ales dacă accesează credit). Casa e un spațiu în primul rând intim, respirabil, cald. Dacă duci în mașină o familie, trage cu urechea la ce și-ar dori soția. Ea va lua decizia finală. Urmează aici strategia: arată-i apartamente întunecoase, lipsite de lumină, și calculează-ți în așa fel timpul încât atunci când intri în apartamentul pe care vrei să-l vinzi, acesta să fie inundat de lumină. Șocul va fi uriaș și va grăbi decizia. Planul de lucru e obligatoriu. Apartamentele trebuie să aștepte clientul într-o stare impecabilă. Eu aveam chei și, cu o zi înainte, mergeam și ștergeam praful sau spălam pe jos și parfumam apartamentul. Orice client pornit în căutare de casă a luat decizia de a cumpăra cu destul de mult timp în urmă. Pe măsură ce căutările lui avansează, intră într-o stare de stres, de nerăbdare. Un apartament impecabil din toate punctele de vedere va destinde clientul, făcându-l să decidă fără urme de îndoială.

4. Zona juridică. E fundamentală. Trebuie să știi să faci contracte, dacă e necesar, pe loc, în apartament. Dacă clientul a luat decizia, nu mai aștepta nici măcar 30 de minute. Din experiență știu că toți cumpărătorii deciși au cel puțin o mie de euro la ei. Speculează momentul și fă contractul pe loc. Eu luam martorii de pe stradă, în caz de nevoie. Faptul că am lucrat ca un soldat într-un birou notarial timp de doi ani a fost un avantaj enorm pentru mine. 

5. Memorie auditivă și vizuală cât casa. E incredibil, dar memoria ta contează enorm în genul acesta de afaceri. Sunt atâtea cazuri în care primești sute de telefoane și doar unul contează. Sunt atâtea cazuri în care auzi sute voci și doar una iese în evidență prin aceea că, prin tonalitatea ei, îți spune ce anume vrea, și dacă vrea cu-adevărat ceva. În plus, primești zeci de telefoane atunci când conduci, atunci când mănânci sau atunci când ești la plimbare. E inutil să memorezi totul în telefon. De aceea memoria vizuală și auditivă au un rol fundamental.

6. Dexteritatea. Desigur, ca să poți face mai multe lucruri odată trebuie să ai dexteritate. Trebuie să conduci și să negociezi. Trebuie să asculți ce zice clientul sau clienta și să te gândești în același timp la alte câteva alternative. Trebuie să fii ca un calculator cu windowsul proaspăt instalat. Și trebuie să știi să răspunzi repede și sigur, în timp ce accesezi numere de telefon sau scrii emailuri, trimițând poze aiurea. Pe telefon. Prin urmare, investește în telefon. Mașina nu e atât de importantă, fiindcă există taxiuri peste tot. Dar un smartphone e esențial. În genul acesta de activitate, cu cât informația este transmisă mai repede, cu atât cresc câștigurile.

7. Să mai zic că trebuie să știi pe de rost fiecare clădire din Cluj Napoca și, de asemenea, fiecare tip de apartament? Dacă nu știi, ești pierdut. Te faci de rușine tot timpul.

8. Charisma. Da, asta e cea mai importantă. Geaba ai vândut mașini la viața ta, că nu e totuna. Dacă vrei să vinzi apartamente, trebuie să ai lipici la public, dar un alt fel de lipici. Nu ești un vânzător obișnuit. Ești un consilier. Unul cu o responsabilitate enormă. Aici nu vinzi mere și struguri, și nici mașini care își pierd valoarea instantaneu. Aici vinzi chestii foarte grele, lucruri pentru care oamenii se sinucid, lucruri pentru care unii oameni muncesc toată viața. Averi. Dacă nu ești conștient de asta, mai bine du-te-n Germania după mașini.

9. Îmbrăcămintea. Asta e cea mai hazlie. Toți agenții cred că, dacă umbli îmbrăcat la patru ace, ai succes. Fals. În Românica imobiliarele sunt afaceri de familie, de cele mai multe ori. Marile companii nu prea apelează la agenți imobiliari. Își au propria strategie de vânzare. De fapt, au atâția bani încât își înființează propriile agenții de publicitate. Prin urmare, dacă umbli ca un roboțel, îmbrăcat în costum tot timpul, nu te mira că toți clienții te privesc în dungă. Dacă e vară, caută-ți clientul în șlapi, în tricou și în pantaloni trei sferturi (nu chiar în șort). Vorbește-le ca de la egal la egal. Fii alături de el. Înțelege-l. Dă-i sfaturi ca un bun amic. Nu-i refuza cafeaua. Eu așa am făcut cu un client. Am aflat ulterior că are vreo 10 apartamente de închiriat. Anual câștig patru salarii de la acel client.

10. Și, în fine, ultimul aspect, cel mai important. Fii corect! Anunță, comunică, nu ascunde adevărul și nu folosi jumătăți de adevăr. Nu ajută. Dimpotrivă.

De ce sunt ursuz de sărbători

De fiecare dată când se apropie sărbătorile (Crăciunul și Paștele) simt așa o presiune în piept, mă iau amețelile, capul începe să îmi vâjâie etc. De ce? Păi, e suficient să mă gândesc la spațiul uriaș pe care trebuie să-l administrez așa, centimetric, ștergându-l, suflându-l, spălându-l, curățându-l, periindu-l etc. Nu mai pun la socoteală faptul că puștanii mei vin din urmă și fac praf tot ce am șters, suflat, spălat, curățat, periat etc. După care, a doua zi, trebuie să iau totul de la capăt și să șterg, suflu, spăl, curăț, periez… și tot așa. Mai sunt apoi zilele de cumpărături. Da, nu e o zi, ci sunt două, trei, uneori patru. În prima dintre ele mergem în mall. Nebunie. Cărucioare, zbierete, milioane aruncate pe te miri ce, copiii mei mucind printre picioare, unul zbiară, altul vrea apă, celălalt pișu. Altă zi e de piață (că-n piață sunt lactatele ieftine și legumele). Altă nebunie, copii târâți printre oameni, unul zbierând, altul vrând apă, altul caca. A treia zi sunt ultimele cumpărături, cele devenite peste noapte ca mai mult decât necesare. Pentru asta e musai să mă duc în cele două locuri deja amintite: mall și piață. Și dă-i, și târăște după tine totul, caca, pișu, zbierete, apă. Desigur, întotdeauna în ajun uit ceva, un bec, o tijă pentru nu știu ce, un mâner rupt. Iar apoi, seara, înainte de a mă culca, fac aspirarea generală, șterg praful, mai spăl un covor, un chilot, practic reiau toată curățenia, cu singura diferență că nu trag mobilele de la locul lor. Că dacă ar trebui să fac și asta, pe bune că aș da cu ele de pământ. De fapt, sincer o spun, din aceste sărbători nu se alege absolut nimic în ceea ce mă privește. Devin un pachet de nervi, o grenadă fără cui plutind ușurel în aer. Explozia mea e ireversibilă.

Iată, e ajunul Paștelui. Cineva mă salută cu Paște fericit! Mă umflă râsul. Ar trebui să mă opresc și să-i explic omului că Paștele e chiar mielul înjunghiat, adică Isus Cristos, că Paștele este accesat de fiecare dată când îți mărturisești păcatele iar această sărbătoare halucinantă, penibilă și desfrânată (de Crăciun și de Paște oamenii sunt mai desfrânați și mai păcătoși ca oricând) a ajuns să îmi iasă pe urechi. Aș vrea să îi zic omului multe, dar sunt atât de obosit de la curățenia aia generală, de la căratul sacoșelor, de la zbieretele aruncate în timpul ieșirilor în decor provocate de puștanii mei încât simt că nu mai am putere să zic nimic. În plus, e musai să fug la mall să cumpăr un prelungitor, că pe celălalt l-am rupt trântind o ușă ale cărei geamuri s-au spart.

Haideți să fim serioși! Puțini știu ce se sărbătorește de Paște. Puțini știu că sărbătoarea aceasta nu a fost poruncită de Isus Cristos (doar Cina Domnului este o sărbătoare poruncită). De fapt, cei mai mulți știu că de Paște vine iepurașul cu ouă roșii. Iar de Crăciun, moșul. Între acești doi poli se află creștinismul nostru… de tot râsul. 

Aș vrea să spun mai multe. Însă vă spun sincer că trebuie să ajung la depozitul de mobilă fiindcă mi s-a rupt un mâner. Chiar vorbesc serios.

Coincidențe (?)

Radu Țuculescu, „Femeile insomniacului”, Editura Cartea Românească, București, 2012. 

Am citit „Femeile insomniacului” într-o noapte în care eu însumi am fost insomniac (numiți-o, dacă vreți, coincidență), reușind în mare măsură să mă pun în pielea personajului central al acestei cărți. Și nu doar atât. Volumul l-am împrumutat dintr-o vinotecă aflată în centrul orașului Cluj – Napoca, cunoscută ca loc de întâlnire a scriitorilor, dar și ca minibibliotecă de literatură contemporană clujeană. Altă coincidență (dacă, totuși, vreți să o numim așa) a constat în aceea că aici, înainte de a pune mâna pe carte, am făcut cunoștință chiar cu autorul Radu Țuculescu. Am remarcat imediat și cu maximă plăcere verva acestuia, plăcerea de a socializa în preajma unui pahar cu vin ca și felul de a lua foarte în serios ceea ce face / scrie. Parcurgând romanul amintit mai sus, detaliile acestui local au devenit vii, puternice, iar barmanița, cea al cărei prenume este inclus în autograful original de pe pagina a treia, a luat locul, în mintea mea cel puțin, unui personaj feminin secundar. Desigur, substituirile acestea nu țin cont de realitate, ci de mecanismul interior și mintal al oricărui cititor care intră în contact (întâmplător sau nu) cu lumea (și persoana) scriitorului.

„Femeile insomniacului” (Editura Cartea Românească, București, 2012), prin lungime și conținut aparține mai degrabă genului microromanesc, fiind o nuvelă de mari dimensiuni în care e povestită cu aplomb, dar parțial, viața lui Septimius Ilarie. O cheie pentru interpretarea vieții acestui mini-erou (dacă îmi e permisă sintagma) o găsim în chiar primul fragment al cărții, acolo unde ursitoarele „binișor amețite de fum, joc și băutură” (pag. 13) se feresc să profețească, deși una dintre ele (prima) trasează coordonatele vieții lui Septimius: „A încetat prea repede cu urlatul primordial… Mai mult îi place să tacă. O să-i placă să și gândească. O adevărată belea pe capul omului, hăhă!” (pag. 14). De fapt, departe de a fi o belea, Septimius Ilarie se dovedește de-a lungul cărții un mereu același individ bonom, singuratic, adăstând în preajma câtorva vicii (femeia, muzica, rachiul alb etc.) cărora autorul, prin felul în care le implică în viața eroului său, le dă aparența firescului, travestindu-le într-o naivitate congenitală. Crescut de mătușa Eliza, care îi dă libertatea de a alege și de a înțelege singur lumea, Septimius este inițiat de verișoara Firida în muzică și eros. Foarte subtil autorul împinge momentele de cotitură ale existenței acestuia într-o albie temperat comică, demontându-le semnificațiile originare / traumatizante. Astfel, moartea unchiului Rică „a fost primul contact al micuțului Timi cu marea literatură” prin simplul fapt că „dacă ar fi avut barbă […] ar fi semănat cu Tolstoi” (pag. 35) iar inițierea erotica, descrisă cu lux de amănunte, „fu primul contact al lui Timi cu marea artă cinematografică” (pag. 45). Trăsătură cea mai importantă a lui Septimius este subliniată chiar de către verișoara Firida în timpul lecției amintite: „îmi place de tine […] ești ascultător și înveți repede.” (pag. 45)

Faptul că volumul este împărțit în două capitole, celui dintâi corespunzându-i perioada copilăriei și a adolescenței, iar celui din urmă maturitatea târzie, nu aduce nici o schimbare în ce privește caracterul eroului. Ba aș susține că lipsa unei perioade a tinereții, flămânde de sens și rebele, este sugestiv eliminată tocmai pentru a sublinia această fire statică, loială sieși oricând și oriunde. Rămâne, spuneam, același, solitar și singular, toate celelalte personaje, abstrase din zona boemă a urbei (cel puțin în a doua parte) fiind așezate în vecinătate cu scopul de a sublinia această trăsătură individualizatoare. Un erou altfel, cu ușa mereu deschisă prietenilor, având o personalitatea diluviuoasă prin, paradoxal, caracterul ei retractil, prin alunecarea ei fină, imperceptibilă, în anonimat, alunecare percepută chiar și material: „Timi intra, fizic, în anonimat, așa cum își dorise… Devenea, încet-încet, invizibil… Transparent. Doar mustața groasă și neagră își păstra prezența clară.” (pag. 182). De altfel un rol important îl joacă fragmentul în care cei doi securiști (prezentați, din nou, cu o fină nuanță comică) sunt practic asimilați de persoana simplă, deschisă și domestică a lui Septimius. Sunt asimilați, dar, în același timp, nuanțați. Și cred că în această excelentă strategie narativă (cu tentă dramatică, întrucât e predominant colocvială) constă meritul stilistic al autorului, în găsirea unei formule proprii cu care echilibrează balanța pe ale cărei talere stau, deopotrivă, eroul și anonimul.      

           

 Dincolo de suplețea lingvistică, de comicul de situație, fin și ironic, rămân memorabile scenele ritualice în care sunt surprinse tabieturile gastronomice și bahice, magicul sugerat de trezirea la viață a lucrurilor (temperată și ea) în momentele hotărâtoare ca și tablourile erotice, deloc grobiene, ci fin nuanțate, precum acele pasteluri care, prin câteva detalii, fără a te abrutiza, îți rămân temporar imprimate pe retină.

Singurul reproș pe care îl am de adus acestei cărți este deja amintit pe coperta a patra de către Cristina Balinte: „Radu Țuculescu face parte dintre scriitorii care nu lasă cititorilor decât o singură nemulțumire, aceea de a fi ajuns involuntar prea repede la sfârșitul cărții”. Chiar faptul de a fi parcurs această carte în câteva ore, fără a o lăsa din mână, învederează această calitate necesară oricărui prozator talentat (iar asta nu e, desigur, o coincidență).

Articol apărut în revista Tribuna nr. 237.

O lume „bokiată”

Ovidiu Pecican, „Bokia”, Editura Tracus Arte, București, 2011.

Foarte cunoscut în mass-media clujeană, în calitate de realizator al emisiunii „Clujul trăit”, prezentă pe micile ecrane sub sigla televiziunii locale NCN, dar și în mediile literare ori publicistice, de profesie fiind istoric, Ovidiu Pecican s-a exersat, scriptural, în mai toate genurile (filozofie, istorie, publicistică, teatru, proză, traduceri), „Bokia” (Editura Tracus Arte, București, 2011) fiind ultima sa realizare pe palierul literar, în speță, romanesc. De la bun început, printr-o succintă întâmpinare, autorul devoalează, oarecum, cauzele din spatele acestei creații comico-satirice, trasând cele câteva mize pe care și le-a propus. Astfel, este amintit conceptul de soap opera (ficțiune prezentată sub forma unor scurte seriale), sub auspiciile căreia, pe bună dreptate, își plasează textul; este, de asemenea, adusă în discuție inversarea ierarhiei valorice în societatea bokiană (cutuma zilelor noastre, evident), principiul limbajului sau umorului specific bokian, acesta din urmă pus la îndoială de autor (nu și de cititor, dacă și după ce va fi citit textul).   

Toponimic, „Bokia” s-a format cu ajutorul a două nume reprezentative pentru orașul în care autorul își plasează (non-)acțiunea (Cluj – Napoca), respectiv din Boc și Nokia. Pornind numai de la acest detaliu, orice cititor va intui caracterul predominant alegoric al acestui text, dar și latura lui satirică, dublată de burlescul insidios, caricatural. Recunosc, la fiecare pagină m-am amuzat, căci Ovidiu Pecican are capacitatea (sau, mai corect spus, talentul) de a pune laolaltă, în mod reușit, un discurs eminamente cerebral, intens prelucrat, cu situații hilare, uneori insignifiante, având ca protagoniști(ste) personaje așijderea, cu alte cuvinte realizând o inadecvare stridentă (și foarte comică), un fel de „teori(e)a chibritului în vremea brichetelor” (pag. 75).

Cartea este compusă din 231 de microcapitole (fragmente foiletonistice), o parte dintre acestea fiind inițial publicate de autor pe blogul revistei clujene Tribuna, alături de creațiile artistice (grafice) ale vărului său, Alexandru Pecican. Nu se poate vorbi de un fir epic propriu-zis, în ciuda faptului că textul este asumat ca roman. Non-acțiunea aceasta (intens justificată auctorial de-a lungul cărții), așa cum este ea asimilată acelei soap opera, adică fragmentar (măsurată cu ochiul unei „camere de luat imagini” statice), se dezvoltă plecând de la o scenă simplă, însă absurd problematică: o persoană se așează la o masă de pe terasa localului Motopompa (amintind de renumitul Diesel) și comandă o țuică de Quinteni. Acest mic detaliu pare suficient pentru a provoca apariția celor 231 de fragmente foiletonistice în care autorul aduce în discuție, șarjând, toate chestiunile sociale și politice ale perioadei postcomuniste (de după „marea răsturnică”): mecanismul interior versatil al lumii politice: „promit ferm un lucru doar pentru a face alte o sută, cu totul opuse” (pag. 38); mecanismul interior al mentalității bokiene suprapus pe mecanismul interior al cărții (titlul Bokia trimite, desigur, și la caracteristica fundamental ficțională, livrescă, a acestei lumi): „bagatelizarea marilor drame și socotirea drept evenimente uriașe a tuturor fleacurilor mergeau împreună în inima și mintea celor din Bokia” (pag. 54); problema câinilor comunitari (o altă daraveră a postcomunismului, din care sus-pușii scot bani) (pag. 58 și urm.); gândirea (feminină) vs. pilozitatea (masculină) (pag. 67); chestiunea economică și monetară: „[banul] pare ceea ce nu e, devine ceea ce n-ar părea, dă pe dinafară fiind de negăsit înăuntru și preia puteri dinafară disimulându-le dibaci în plan public…” (pag. 71); ridiculizarea învățământului românesc, clădit pe instituții universitare private, pretențioase doar financiar, căci practică „cursurile cu frecvență minusculă, tinzând către zero absolut” (pag. 77);  nepotismul (pag. 89); omniprezența craterelor din asfalt (pag. 93); bârfa, ca îndeletnicire de bază a poporului bokian (și nu numai, se subînțelege) (pag. 142); activitatea pretins serioasă și mereu suspicioasă a organului polițienesc, a cărui muncă de rutină constă „în supravegherea strictă a grădinilor suspecte ale orașului” (pag. 166); instituțiile editoriale, cu mult discutatul lor substrat politic/ economic (pag. 171 și urm.); imaginea patronului român, viclean și libidinos (pag.182 și urm.);  tabloul unui imobil oarecare, între pereții căruia se adună, îndeobște, cele mai diverse specii umane (pag. 216 și urm.); ștrandurile lăsate de izbeliște și strania plajă de pe malul râului (pag. 229 și urm.); și nu mai puțin problema intelectualului român, a premiilor literare dar și compromisa instituție mass-media. În această non-mișcare epică, sunt introduse un fel de ambuteiaje auctoriale, prin care autorul încearcă să-și facă părtaș cititorul la propria viziune, sau prin care își justifică alunecarea de la un subiect la altul.    

Așadar, Ovidiu Pecican se dovedește plin de vervă și în spațiul acesta livresc, simțindu-se, parcă, dator să atace (microscopic și caragialesc) aproape toate chestiunile sociale (ideologice, economice, ori chiar dintre cele mai banale) folosindu-se de ochiul observatorului atent și amuza(n)t, dar și de pana mult încercată a publicistului satiric, pe platforma evidentă a talentului scriitoricesc. Nimic de reproșat acestei cărți, poate doar fireasca greutate în urmărirea bruștelor schimbări de macaz, asumate cum spuneam, lipsă compensată însă de comicul ce răzbate din mai toate paginile acestei alegorii satirice, pe care o recomand fără pic de fățărnicie.

  Articol apărut în revista Steaua nr. 5/ 2012.

Cetățene Mureșan Dorin,

Noi, Președintele României (adică statul) ne declarăm (fățiș) indiferența (crasă) în ce privește nevoile tale (cetățenești și nu numai), dorințele tale (fie că-s oniriste sau realiste), calitățile tale (studiile și bla-bla-urile sociale), statutul tău (de soț și tată) etc. De fapt, suntem foarte mirați (adică ciufuți) că, deși ai tot ce îți trebuie (adică nu am credite), dorești să iei bani din bugetul statutului, bani pe care Noi, Președintele României (adică statul), în calitate de drepți conducători ai țării , vrem să îi folosim pentru a asfalta străzi (sparte peste tot de E-on gaz), vrem să construim săli de sport (nu știm exact de ce), piscine (probabil ca să le folosim noi, deși în mare nici pe acestea nu știm de ce le facem), vrem să ne cumpărăm autoturisme de lux (căci suntem conducători, nu?) și alte câte și mai câte, lucruri pe care tu, ca simplu cetățean, nici nu le înțelegi/ visezi, darămite să mai ai și acces la ele. Da, dragă cetățene, Noi, Președintele României (adică statul), suntem de acord că ai dreptul la suma pe care o soliciți (e vorba de indemnizația pe care nu am primit-o pentru unul dintre gemeni, o sumă ce depășește zece mii lei noi), dar suntem convinși (și faptul că ești în viață dovedește acest lucru) că te-ai descurcat și fără acești bani. Drept urmare, suntem convinși că te vei descurca „de minune” și în continuare. Dacă, totuși, ții să primești suma care, cum spuneam mai sus, recunoaștem că îți aparține de drept, Noi, Președintele României (să mai zic cine?) îți spunem doar atât: dă-ne în judecată! Și, după cum știi, fiind „meșteri mari” într-ale justiției, șansele ca tu să vezi banii în viitorul apropiat, deși, cum spuneam, acești bani ți se cuvin de drept, sunt aproape nule.

Cu drag, țara ta, mama ta, cea care te-a înfiat pe tine și pe ai tăi, deși, probabil, nu prea meritați,

România.  

Îi urăsc pe pocăiți. Nu știu de ce. Îi urăsc.

Citesc în presă, deloc surprins, însă cu regret, că în aceste zile circa zece mii de români au luat cu asalt (în Cluj – Napoca), întru adorare și închinare, o bucată de lemn din crucea Mântuitorului, după cum oficialitățile bisericești ne lasă să credem. Nu e importantă aici credibilitatea pe care o acord eu, personal, spuselor înaltelor fețe bisericești, cât maniera în care acestea, în lumina statutului pe care îl au, a funcției lor preoțești, tratează întregul eveniment. La o adică, fie-mi iertată derâderea, l-ar putea aduce pe Isus Însuși și tot nu ar rezolva mare lucru, având în vedere că, în loc să se preocupe ca oamenii să priceapă care este esența creștinismului, bagatelizează practic viața de creștin, reducând-o, eufemistic, la o banală comercializare a mântuirii. Nu am fost să văd această bucată de lemn pentru că nu mă interesează. Îmi imaginez, însă, că, lângă materialul idolatrizat, se află o cutie a milei, ca o gură avidă a acestei instituții pe care, buimăcită, mulțimea o declară drept cea mai de încredere instituție din stat.

Foarte interesant e că tot în aceste zile, într-o discuție purtată cu un fost coleg de facultate (amândoi am fost studenți la Teologie), mi s-a imputat (până la o cinică și, pe alocuri, murdară ironie), că nu sunt decât un sectant îndoctrinat, că crezul meu în Isus Cristos nu valorează nimic în afara unei denominațiuni anume, că pastorul pe care îl ascult și la care sunt ucenic e un fel de Cicero, un … perfid, care se joacă cu mintea mea, că nu mai sunt liber, nici să gândesc, nici să trăiesc. Am rămas surprins nu atât de această atitudine, cu care am început să mă obișnuiesc, cât de felul isteric, ambalat, în care îmi era aruncată în față. Replică după replică, fugitiv, de parcă o ură stranie, neînțeleasă, stătea în spatele cuvintelor fostului meu coleg. „Am să fac un insectar cu voi” a mai adăugat el, la final. „De ce?”, a venit prompt replica mea. „Ce ți-am făcut noi?”, l-am întrebat. „Nu-i suport pe pocăiți” mi-a spus el. Și a continuat: „Îi urăsc. Nu știu de ce”. Pe loc am încheiat discuția, schimbând subiectul. M-am gândit, atunci, că, acum vreo doi ani, nici eu nu eram prea departe de acest fel de a gândi, de această manieră de a-i trata pe pocăiți. De ce?

Zilele trecute Beniamin Fărăgău, în timpul clasicei întâlniri de luni de pe Ospătăriei, ne-a explicat foarte clar care este mecanismul interior al acestei uri nejustificate. Faptul de a fi altfel este, în sine, suficient pentru a provoca, automat, reculul dezaprobator al celorlalți. Când ești urât de toți, ne spunea el (parafrazez, totuși), este un semn bun, este semnul că nu faci parte din lumea lor, că nu ai chipul lumii acesteia (cam așa cum e în fotbal, între galerii). Trecând, însă, peste acest detaliu ce vizează contextualizarea mea socială, îmi pun, totuși, o serie de întrebări autoreferențiale: sunt sau nu sunt liber? Sunt sau nu sunt îndoctrinat? De bună seamă că nu sunt nici sclav, nici îndoctrinat, mi-am răspuns, de vreme ce mai liber în viață și gândire nu m-am simțit de când sunt. Dar întrebarea mea merge mai departe: de ce mă simt atât de liber când în viața mea s-au produs atâtea schimbări care, în ochii celorlalți, sunt asociate unui stil de viață prohibitiv, ascetic, încorsetat? Răspunsul este, din nou, foarte simplu: pentru că abia acum, când îmi dau seama că nu mai depind de nimeni și de nimic, în afară de Cristos (să nu exagerez, totuși, căci încă mai am de lucru aici, dar principiul este activat), abia acum realizez că pot face orice vreau cu viața mea, fără să mă simt vinovat, năucit, disperat, chinuit, limitat etc. În plus, pocăiții care mă „îndoctrinează” nu îmi cer nimic cu de-a sila, nu mă amenință cu nimic, nu îmi condiționează viața cu nimic, decât cu această relație cu Cristos care, paradoxal, îmi dă o libertate completă, totală, uluitoare.

De ce, așadar, revenind la subiectul de la care am pornit, în loc de a aduce tot felul de moaște și bucăți materiale presupuse a fi sfinte și mântuitoare, înaltele fețe bisericești nu vorbesc despre libertatea pe care o oferă, mulțimii buimăcite, relația personală cu Cristos? De ce? Să fie gura aceea avidă de bogăție (prin funcție și prin statutul instituțional) mai importantă decât mântuirea enoriașilor?  Ne mai mirăm că oameni care se dau teologi ne arată cu degetul, batjocorindu-ne printr-o discriminare aiuritoare, nejustificată, generată de o ură interioară inoculată de aceste fețe bisericești care, precum tâlharii din Templu, fac comerțul cu mântuirea. Nu-mi rămâne decât să-l las pe Isus să vorbească:

Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă. Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: "Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui." Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? "Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui." Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; şi cine jură pe cer jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: "Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor." Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? (Matei 23: 13-33)

      

     

Jocuri și jucării (2)

Ioan-Pavel Azap, „Ușa cu picioarele pe pământ”, Editura Paralela 45, 2011.

Cu opt ani în urmă, la sfârșitul cronicii pe care am scris-o și publicat-o în revista Tribuna (vezi nr. 20 din 2003), având ca obiect de analiză cartea poetului Ioan Pavel Azap, intitulată, insolit, „Poeme de cinci stele”, aruncam o mănușă provocatoare în (ca să mă exprim și eu ludic) ograda creatoare a autorului, pe-atunci aflat la doar a treia carte de poezie (căci catrenele epigramatice din „Bărbi” nu vreau să le pun la socoteală). Ca să fiu mai precis, anticipam atunci că următoarele cărți (de poezie sau nu) vor fi ceva mai relevante pentru destinul literar al tânărului poet. Ei bine, timp de aproape un deceniu, Ioan – Pavel Azap a scris și a publicat alte șase volume, două alcătuite din cronicile de film pe care, în calitate de redactor al revistei deja amintite, le-a publicat aproape număr de număr, două conținând interviuri (cu regizori de film români și, respectiv, cu scriitori clujeni), un pseudoroman și, în fine, un antologic volum de poezie. În ceea ce privește filonul poetic, așadar, nici o carte inedită până la (încă) proaspăt apăruta „Ușa cu picioarele pe pământ”, Editura Paralela 45, Pitești, 2011, despre care va fi vorba în cele ce urmează.

Nu m-a surprins deloc neplăcut faptul că, (și) în acest volum, poetul nu și-a abandonat vechiul obicei de a se juca în versuri. Suceala aceasta cu care mă obișnuise în „Poeme de cinci stele”, bagatelizarea, luarea în râs a propriei poezii, sau, mai corect spus, a ideilor mari pe care crede poetul că ar putea miza în propria poezie, a provocat în mine, ca cititor, o reacție de tihnită umoare (livresc vorbind), în special datorită anacronismului ei. Este clar, genul acesta de poezie nu își stabilește un grafic evolutiv (sau involutiv), căci nu i se poate atribui un ism sau o epocă anume. Nu este o poezie care să răspundă în vreun fel nevoilor sau așteptărilor unor cititori foarte tehnici, foarte implicați, foarte complicați sau foarte critici, în sensul ritos al cuvântului. Este o poezie care se gustă pe sine, care se joacă cu sine, care pendulează, șovăielnic, între o seriozitate hâtră, luată în râs, și un râs luat prea în serios. Iar cititorul vizat este genul individului căruia îi place să deguste poezia, pentru bucuria de a face din actul acesta un tabiet, foarte simplu dar și foarte sofisticat, în același timp.

Fără a avea o structură tematică sau de alt fel, volumul „Ușa cu picioarele pe pământ” este compus din exact 30 de poeme a câte două catrene fiecare, toate bine rimate și ritmate. Cele treizeci de poeme, fără nici o excepție, conturează o atmosferă de un delicat rafinament, precum pânza de păianjen, și în care temele mari (poezia, moartea), sau cele prea-uzitate (ploaia, boema, erosul), sunt, cum pe bună dreptate o spune și Petru Poantă, pe coperta a patra a cărții, „deconstruite” printr-o inadecvată abordare sau printr-o căutată calofilie. Este aici, cred eu, un ludism răsfățat dublat de un soi de resemnare măruntă, ironică, aruncată în obrazul provocărilor implacabile și grave ale vieții. Foarte sugestiv în acest sens este chiar primul poem, fără titlu, evident, și care în opt versuri trasează toate coordonatele pe care marșează versurile întregii plachete: „eu știu că privighetoarea este o pasăre care nu cântă / și știu că noaptea stau fluturi la pândă / eu știu că anul are trei sute și ceva de zile/ și știu că versurile acestea pot să pară futile.// eu știu că zăpada este din vată de zahăr/ și știu că de moarte nu pot să mă apăr/ eu știu că lumina este ondulatorie/ și știu că pot trăi fără glorie” (pag.7). Așadar, poetul își esențializează trăirile acustic, dar și pictural, producând o poezie minimalistă și, nu mai puțin, calamburescă, asemănându-se, din acest punct de vedere, cu un magician ce se amuză, surprins, de propriul său act: „un pictor a pictat o înmormântare:/ un sicriu un popă și trei bocitoare/ pentru cortegiu n-a avut culori/ (îl va reda în anii următori).// tablou’-a stat o vreme pe simeze/ apoi a fost vândut unei stripteuze/ (sau poate că i-a fost donat)/ de fericire popa s-a-mbătat” (pag. 11). La toate acestea aș adăuga și plăcerea premeditată de a lăsa, conclusiv, poemele în coadă de pește, fără a forța însă nota, de parcă autorul ar fi conștient că cititorul său nu are nevoie să știe mai mult decât i se spune (așa cum un vin bun nu se bea pentru plăcerea beției): „la toamnă când se coc scorușii/ când viii povestesc cu dușii/ când fierbe mustul-ametist/ (ca-n anteversul pășunist)// când se prefiră funigei/ când noatenii-au uitat de miei/ când sar cartofii din pământ – / la toamnă dar nu mai curând” (pag. 15).  

Poate că cititorul pretențios, după ce va citi această carte, va spune, despre Ioan-Pavel Azap, că nu este un poet serios. De altfel, volumul acesta nu a circulat foarte mult și, din câte știu, nu a fost intens receptat de critica de întâmpinare (și asta pe bună dreptate). Eu cred, însă, că mai ales de genul acesta de poezie avem nevoie, de genul acesta de versificare „persiflată”, lipsită totuși de cinism, resimțită, mai degrabă, ca o fină autoironie, de genul acesta de poezie pe care, în orice loc și în orice timp, mai cu seamă când cotidianul ne sufocă, o putem recita cu o plăcere gratuită. În sensul acesta, este o poezie salutară, aparent ușor imitabilă, însă unică prin jocul „ondulatoriu” al cuvintelor care, precum o ploaie mai ciudată, cade peste noi cu picături mereu surprinzătoare. „Ușa cu picioarele pe pământ” nu se vrea, așadar, o carte de poezie competitivă, căci se reazemă pe sine, pe propria sa forță de a încânta, deodată, pe cititorul și pe autorul ei. 

Articol apărut în Tribuna nr. 232 din 2012.

O audiție cam nereușită.

Andrei Zbîrnea, „Rock în Praga”, Ed. Herg Benet, București, 2011.

Ceea ce îmi amintesc cu foarte multă nostalgie, de pe vremea când eram un licean meloman, erau serile în care, așezat într-unul dintre fotoliile din camera mea de studiu, pe care o botezasem biblioteca, citeam romane soft, ascultând, orgolios, la un casetofon stereo, pe care îl desfăcusem de zeci de ori (ba îl și defectasem și reparasem întâmplător), casete proaspăt primite de la diverși prieteni. Desigur, de fiecare dată când banda ajungea la capăt, eram nevoit să îmi abandonez lectura și să îmi părăsesc fotoliul, pentru a schimba side-ul casetei. Ulterior, în studenție, am achiziționat un aparat profesional Technics, care întorcea automat caseta și care, printr-un mecanism extrem de ingenios, găsea singur o melodie anume, ba își regla și intensitatea de redare etc. Până la apariția sistemelor digitale aveau să mai treacă vreo zece ani, așa că, în lumea sistemelor audio, și, implicit, în lumea melomanilor, banda casetei era un suport magnetic esențial. Această mișcare de dus și întors la și de la casetofon, pentru a continua audiția unui album, devenise un soi de ritual. Știai, după o vreme, când se apropie finalul side-ului A și, drept urmare, rupea-i forțat firul lecturii (sau al oricărei activități în care erai prins), luând o pauză de câteva minute. Cam aceasta este, structural, miza de redare poetică în volumul de debut al lui Andrei Zbîrnea, „Rock în Praga”, apărut în 2011 la Editura Herg Benet. Nu întâmplător Mihail Vakulovski, în scurta referință critică de la sfârșit, îl compară (chiar dacă se referă doar la partea a doua a cărții) cu „un CD rock cu 13 piese”.

Din punctul de vedere al intenției auctoriale, volumul se vrea unitar. Cel puțin așa ne este el oferit spre lectură. Dar dacă e să privim lucrurile obiectiv, cele trei părți care îl compun, Adela, Rock și Iederă, nu par să se lege prea mult. Prima parte este alcătuită din texte narative, seci, un fel de schițe de e-mail, sau, ca să folosesc un termen specific, din draft-uri uitate în căsuța poștală electronică. Infuzia de virtual este sugerată din loc în loc, prin folosirea unor mijloace lingvistice destul de comune, fie că e vorba despre expresii ale resemnării („sau, cine știe…” – pag. 11), despre artificii ale limbajului cu tentă reverberantă („doar căutam. doarcăutam doarcăutam” și „tu Adela, tuAdela tuAdela” – pag. 13), despre note explicative date în acest scop („erai pur și simplu Adela, de aceea nici măcar nu m-am chinuit să îți rețin numele” – pag. 16), sau chiar despre redarea unei stări onirice (cum e cea de la pag. 21). Există și texte versificate, în care acest personaj feminin principal (Adela), o virtuală iubită, virtualitatea sugerând perfecțiunea inaccesibilă, este adusă în sfera angoasată și angoasantă a imaginarului poetic (Adela este ucisă într-un imaginat accident de avion, Adela este devorată, simbolic, de un copac, pielea Adelei „miroase a bambus a struguri îi văd umbra în felinarele de pe stradă” – pag. 25 etc.). În consecință, această primă parte pare a fi schița unei iubiri platonice, cum de altfel poetul însuși o numește: „iubirea noastră platonică/ mai durează un sfert de ceas/ cel mult jumătate de oră…” (requiem pentru adela), senzația predominantă, cel puțin pentru mine, ca cititor, fiind aceea a unor texte care încearcă inutil să se înfășoare în jurul unui schelet inexistent, imaginar.

Faptul că poetul încearcă să alunece, tendențios, păstrând interlocutorul feminin, în partea a doua a cărții, în Rock, amplifică această atmosferă imaterială, onirică. Totuși, abia în această parte a doua îl găsim pe Andrei Zbîrnea, poetul, cu versificări, în mare parte, reușite. O spun din start, nu sunt un fan al muzicii rock și, prin urmare, în afara unor formații ca Metallica, The Doors, REM sau Pink Floyd, nu am ascultat nici una dintre trupele folosite de poet ca puncte de referință pentru poemele sale. Și, chiar dacă în cazul celor de la Deep Purple, am făcut un efort de voință și am încercat să citesc poemul pe muzica piesei citate de autor, nu s-a legat în capul meu mai nimic. Am renunțat, așadar, preferând de departe muzicalitatea genuină, aproape diafană, a unor versuri ca acestea: ”deschide fiecare punct al ochilor tăi/ la fel cum ai culege flori de câmp/ din dinții unui animal de pradă” „nu toate ploile/ poartă în buzunarul de la piept/ curcubee pleoape și uitare” (pag. 45) sau „vorbim despre topirea ghețarilor/ pe malul unei mări imaginare […] pleoapele mele sunt bolovanii/ ce alunecă spre poalele muntelui/ acolo nu mai există așteptare” (pag. 48). În track șase găsim și un soi de militantism în favoarea autenticității poeziei: burțile de general nu nasc poezie/ ci/ veghează alte burți de general cârpite/ cu soldați din alte filme […] poezia o găsești în alt jim” (pag. 47).

Ultima parte, intitulată Iederă, se vrea ceva mai muzicală. Între versuri sunt inserate, ritmic, cuvinte sau expresii ca niște picături fonice, poemele devenind un fel de puzzle-uri muzicale pentru a căror recompunere este necesară, cel puțin în cazul meu, o lectură repetată. Din păcate, iar concluzia aceasta se reverberează asupra întregului volum, la finalul recompunerii lor, se vădesc o serie de elemente lipsă, de parcă acestor trackuri le-ar lipsi tocmai liantul muzical interior, notele esențiale care fac ca genul acesta de poezie să prindă substanță și să conteze. Filonul romantic este evident, dacă atribuim romantismului acea sensibilitate extravagantă subjugată actului visării, luat mult prea în serios (deși romantismul, prin idolatrizarea eroului, trece dincolo de sensibilitatea aceasta, motiv pentru care Radu Voinescu, în prefață, vorbește, în cazul lui Andrei Zbîrnea, mai degrabă de un „romanticism”), și căreia îi corespunde, în acest volum, folosirea naivă a unor cuvinte supărător de prețioase (vezi de exemplu poemul tramvai, cel mai reușit, însă nu reușit pe deplin din cauza ultimului cuvânt, strident, inadecvat). În concluzie, versificarea din acest volum pare o iederă ce încearcă să se prindă de pereții unei case inexistente, poate doar visate. Sau, ca să folosim exemplul de la care am pornit, senzația mea, ca cititor, este aceea că ascult o bandă magnetică ce este mai peste tot cârpită, și nu din pricină ca a fost înregistrată așa, ci din pricină ca poetul (asociat aici aparatului de redare) are o defecțiune serioasă la mecanismul rulării, prinzând cam la fiecare piesă banda, singura soluție fiind lipirea ei cu scotch. Astfel, ritualul tihnit al audiției se transformă, la poetul debutant, într-un repetat du-te vino, fie pentru a derula banda înapoi, pentru a reasculta piesa (ciuruită de lipsuri), fie pentru a opri aparatul definitiv. Pe scurt: o poezie neterminată, o schiță, mai degrabă, a ceea ce, dacă poetul ar fi dat dovadă de răbdare și ar fi muncit mai mult, ar fi putut fi un bun volum de poezie.    

Articol publicat AICI.