De ce sunt ursuz de sărbători

De fiecare dată când se apropie sărbătorile (Crăciunul și Paștele) simt așa o presiune în piept, mă iau amețelile, capul începe să îmi vâjâie etc. De ce? Păi, e suficient să mă gândesc la spațiul uriaș pe care trebuie să-l administrez așa, centimetric, ștergându-l, suflându-l, spălându-l, curățându-l, periindu-l etc. Nu mai pun la socoteală faptul că puștanii mei vin din urmă și fac praf tot ce am șters, suflat, spălat, curățat, periat etc. După care, a doua zi, trebuie să iau totul de la capăt și să șterg, suflu, spăl, curăț, periez… și tot așa. Mai sunt apoi zilele de cumpărături. Da, nu e o zi, ci sunt două, trei, uneori patru. În prima dintre ele mergem în mall. Nebunie. Cărucioare, zbierete, milioane aruncate pe te miri ce, copiii mei mucind printre picioare, unul zbiară, altul vrea apă, celălalt pișu. Altă zi e de piață (că-n piață sunt lactatele ieftine și legumele). Altă nebunie, copii târâți printre oameni, unul zbierând, altul vrând apă, altul caca. A treia zi sunt ultimele cumpărături, cele devenite peste noapte ca mai mult decât necesare. Pentru asta e musai să mă duc în cele două locuri deja amintite: mall și piață. Și dă-i, și târăște după tine totul, caca, pișu, zbierete, apă. Desigur, întotdeauna în ajun uit ceva, un bec, o tijă pentru nu știu ce, un mâner rupt. Iar apoi, seara, înainte de a mă culca, fac aspirarea generală, șterg praful, mai spăl un covor, un chilot, practic reiau toată curățenia, cu singura diferență că nu trag mobilele de la locul lor. Că dacă ar trebui să fac și asta, pe bune că aș da cu ele de pământ. De fapt, sincer o spun, din aceste sărbători nu se alege absolut nimic în ceea ce mă privește. Devin un pachet de nervi, o grenadă fără cui plutind ușurel în aer. Explozia mea e ireversibilă.

Iată, e ajunul Paștelui. Cineva mă salută cu Paște fericit! Mă umflă râsul. Ar trebui să mă opresc și să-i explic omului că Paștele e chiar mielul înjunghiat, adică Isus Cristos, că Paștele este accesat de fiecare dată când îți mărturisești păcatele iar această sărbătoare halucinantă, penibilă și desfrânată (de Crăciun și de Paște oamenii sunt mai desfrânați și mai păcătoși ca oricând) a ajuns să îmi iasă pe urechi. Aș vrea să îi zic omului multe, dar sunt atât de obosit de la curățenia aia generală, de la căratul sacoșelor, de la zbieretele aruncate în timpul ieșirilor în decor provocate de puștanii mei încât simt că nu mai am putere să zic nimic. În plus, e musai să fug la mall să cumpăr un prelungitor, că pe celălalt l-am rupt trântind o ușă ale cărei geamuri s-au spart.

Haideți să fim serioși! Puțini știu ce se sărbătorește de Paște. Puțini știu că sărbătoarea aceasta nu a fost poruncită de Isus Cristos (doar Cina Domnului este o sărbătoare poruncită). De fapt, cei mai mulți știu că de Paște vine iepurașul cu ouă roșii. Iar de Crăciun, moșul. Între acești doi poli se află creștinismul nostru… de tot râsul. 

Aș vrea să spun mai multe. Însă vă spun sincer că trebuie să ajung la depozitul de mobilă fiindcă mi s-a rupt un mâner. Chiar vorbesc serios.