Un interviu

SemneBune: În 1966, la puţin timp după apariţia romanului Magicianul, John Fowles primeşte o scrisoare în care este rugat să explice semnificaţiile cărţii sale. Fowles răspunde scrisorii, şi spune că chiar dacă ar avea destul de mult timp liber, tot nu şi-ar explica creaţia. În 2012, Dorin Mureşan vorbeşte despre romanul său Gestul animalului mort, spunând că: Chiar dacă „Gestul animalului mort” este o carte groaznică, în unele zone aproape ilizibilă din pricina iadului în care este nevoit să coboare cititorul, ea totuși vorbește despre SALVARE. O salvare care nu s-a datorat SUPRAEULUI, cum îmi spunea foarte convins un psiholog, ci unui act divin. Am scris acest text ca să-l șterg din mine. S-a șters. Acum, e pe hârtie. Cititorul trebuie sau nu ajutat?

Dorin Mureșan: Fowles are dreptate. Nu și-ar explica creația pentru că nu ar avea cum. Nici eu nu am cum să explic ceea ce scriu pentru simplul fapt că nu pot. Abia după ce a ieșit cartea de sub tipar, abia după ce am răsfoit-o, mi-am dat seama că folosesc o imagine foarte interesantă atunci când descriu relația mea cu Dumnezeu, și o folosesc nu doar într-un loc, ci în fiecare parte a cărții. Nu am cum să explic semnificațiile acelei imagini și nici cauzele apariției ei. Da, cititorul trebuie ajutat. La fel cum și scriitorul trebuie ajutat. Trebuie să existe o colaborare între cei doi, chiar dacă scriitorul, în singurătatea lui, atunci când scrie deci, oferă coordonatele acestei colaborări.

 SB: Înainte de a începe lucrul la acest roman, undeva prin 2011, îmi spuneai pe facebook că timp de şapte ani nu ai scris nimic. Ce s-a întâmplat înainte de aceşti şapte ani şi ce s-a întâmplat ulterior? Nu ne dezvălui însă nimic din aspectele pe care le-ai tratat în Gestul animalului mort.

DM:  Înainte de acești șapte ani, înainte de 2004, de fapt, aveam două cărți publicate și colaboram cu Tribuna și Bucovina literară. Prin 2004 am scris și romanul Orașul nebunilor și tot atunci aveam și manuscrisul poemului delahoya. De fapt, din acesta citisem la cenaclul Euridice și luasem câteva palme cât se poate de binevenite. În 2004 am publicat ultimul text în Tribuna și de atunci nu am mai pus mâna pe vreo carte și nu am mai scris absolut nimic, până la finele anului trecut, 2011.  În 2006 s-au născut gemenii mei și tot atunci am început extinderea casei, atât pe verticală cât și pe orizontală. Celelalte aspecte sunt în carte.

 SB: Trei țigări cunosc pe lume/Kent, Malboro și Carpați/ele sunt cele mai bune/și vă rog să le fumați(Gestul animalului mort, p.8). Ce alte amintiri anecdotice din epoca de aur mai păstrezi și pe care nu le-ai inserat în roman?

DM: Era să fiu omorât la coadă la tacâmuri de pui.Dar nu-mi amintesc nimic cu neplăcere.  De fapt, pe mine comunismul nu m-a atins. Nu avea cum. Am trăit într-o reverie continuă.  Tot ceea ce am construit în jurul meu e ca să mă țină legat de realitate. Cred că de aceea am avut și încă am succes în intermedierile imobiliare. În naivitatea mea, cred că totul e posibil și reacționez ca atare. Și culmea e că totul devine posibil. Aș putea fi bun de reclamă la viață.

SB: Dacă citești doar primele 20-25 de pagini din Gestul animalului mort, ai impresia că te afli în fața unui jurnal rescris cu imaginile de atunci și cu tehnica de acum. Care ar fi rolul acestor prime 20 de pagini în economia romanului?

DM: Exact despre naivitatea pe care am amintit-o mai sus vorbesc în aceste 20 de pagini. Despre faptul că traumele, indiferent de forma lor, nu au lăsat urme serioase. Pentru că, ceea ce e în părțile 2, 3 și 4 (evit să folosesc ideea de capitol, nefiind vorba despre un roman), nu e justificat de ceea ce e în prima parte.  Dacă aș fi început cu partea a doua, mulți și-ar fi zis: ăsta când era mic a avut probleme serioase. J După cum ai văzut, din prima parte, nu am avut decât foarte puține probleme. Ba aș zice că mereu am fost undeva în afara lor, chiar și-atunci când am avut.

SB: Într-una dintre sărbătorile de Paște, trupa de teatru m-a ales să joc rolul lui Iisus, A fost minunat. În dimineața aceea splendidă m-am întors acasă foarte rotund, cu fața plină de zâmbet. Tatăl meu deja îmi decisese viitorul. Eram numai bun de popă (p.19). Cum ar comenta cititorul Dorin Mureșan un asemenea pasaj, plin de candoare dacă ar fi fost scris de altcineva?

DM: „bietu’!”

 SB: Pasajul următor m-a răscolit profund. L-am recitit de vreo 5-6 ori. Încerc să-l redau integral:

Citesc golurile celorlalţi ca pe nişte cărţi. Sunt psihotic şi râd. Sunt meta, trăiesc starea limită zilnic, înţeleg viaţa, vreau să trăiesc, mi-e frică de toţi, mi-e frică de mine, caut ceea ce am găsit, găsesc ceea ce nu caut, simt că pământul este minuscule, îngrop şi dezgrop lumea, am cancer, am SIDA, sunt dement, am ulcer, sunt internat în spital, mor zilnic, zbor zilnic, îmi remuşc păcatele, simt pacea, beau până când ajung la evanescenţă, scriu zece pagini pe zi, citesc tot timpul, dorm tot timpul, redactez acte oficioase, iubesc până la moarte, urăsc până la moarte, sunt deprimat, sunt cumplit de deprimat, sunt fericit, sunt cumplit de fericit, citesc, scriu, citesc, scriu, scriu, scriu, scriu… ca să nu râdă Dumnezeu de mine. Vezi poete, de aia! Pe mâine! (p.77-78)

De ce am impresia că din momentul acesta, romanul îţi scapă uşor de sub control şi că te controlează mai mult el pe tine decât tu pe el?

DM: Pentru că mă controlează total. Această parte a doua a fost scrisă undeva prin 2003, când treceam prin reșuta drogurilor. Aveam schizofrenie paranoidă indusă de canabis și scrisul era singura soluție. E greu să definești ce simți atunci când ești schizofrenic, dar îți pot spune că aveam toate fobiile, nu puteam să fac nimic, când luam cuțitul în mână eram convins că urmează să tai gâtul fiului meu și mă țineam departe de orice lucru care ar fi putut deveni o armă. Dacă, spre exemplu, mergeam în vizită la cineva la bloc, și stătea la etaj, mă țineam de mobilier ca să nu mă arunc. Nu puteam sta la coadă pentru că aveam senzația că vor să mă-nșele sau să îmi vândă ceva care să mă omoare… era teribil și contrariant, pentru că știam că nu e adevărat, dar nu puteam controla ideile care săreau coarda prin capul meu. De-abia mai existam în lume, iar seara intram în depresii maniacale. Când scriam, mă lăsam condus de text și reușeam să fiu tras afară din acea manie de a gândi totul, până la obsesie. Prin urmare, ai dreptate să simți asta, și probabil că se simte de-a lungul întregii părți.

 SB: În ultimul capitol, Vântul, romanul curge tern cu experienţele plane şi plate ale personajului. Care ar fi atuul acestui capitol?

DM: Da, ai cheia în ultima scenă din genul celor amintite de tine. Vorbesc undeva acolo de femeia ca un pește aruncat pe sacul cu pești, ca un trofeu. Am gândit așa acest capitol ca să nuanțez că ceea ce am făcut în afara cadrului familial nu a fost ceva în care să mă implic, care să mă influențeze în vreun fel, ci ceva, cum să zic, pur instinctiv, pur carnal, fără emoție. Emoția apare în scenele domestice, familiale, și cred că între scenele acestea și cele la care te referi tu există o puternică stridență, cât să te râcâie. Religios vorbind, așa te naști din nou. Vântul din Evanghelia după Ioan (adică Duhul Sfânt) este cel care te răscolește, te dovedește vinovat, iar vina apare întotdeauna în miezul unei comparații stridente. Păcatul, așa cum l-am redat eu, este foarte provocator, foarte plăcut la privit și gustat. Când însă e pus lângă ceva frumos, ceva pur, neîntinat, păcatul te izbește prin urâțenie. Acesta e atuul acelei ultime părți.

 SB: Cine ar trebui să citească acest roman şi care sunt aşteptările tale în ceea ce îl priveşte?

DM: Cei care, în acest moment, sunt cum am fost eu în părțile 2, 3 și 4. Am aflat că doi soți, care inițiaseră divorț, au renunțat la despărțire după ce au citit cartea. Cică bărbatul i-ar fi spus femeii: „am avut doar impresia că noi avem probleme” (cu accentul pe NOI). De fapt, ceea ce am scris este o confesiune, o mărturie, iar aceasta ajută pentru că încurajează, pentru că, deși în sine este oribilă, țintește spre schimbarea salutară.

 SB: Un blogger sau un cititor, pe numele său Ioan Alexandru Despina, a comparat romanul tău cu romanul de debut al lui Ryu Murakami, Albastru nemărginit, aproape transparent. Ţi se pare o comparaţie avantajoasă pentru romanul tău?

DM: Habar nu am. Nu am citit nimic scris de Murakami. Mulți zic de Bukovski, dar eu am citit doar o carte de Bukovski și nu mi-a plăcut. Am uitat-o imediat.Nu-mi plac cărțile în care limbajul e licențios iar scenele sunt explicite. Știu că sună ridicol, dar nu am scris cartea doar de dragul de a povesti porcăriile din viața mea. Nu am scris ca să te îndemn să consumi canabis… dimpotrivă, ca să-ți arăt unde poți ajunge din pricina canabisului; nu am scris ca să te-ndemn să bei și să conduci, ci ca să-ți arăt cât de jos te poate duce băutura etc. Mă avantajează comparația dacă Murakami scrie cu această miză. Dacă, în schimb, cartea îmi este asociată cu o carte ce nu are o miză morală și, de ce nu?, profund religioasă, nu mă avantajează. Am mai zis-o cuiva, cartea mea e un soi de Eclesiast modern, pre limba și așteptările tinerilor de azi. Îți arată că nu poți umple golul din tine, balonul acela, cu alte goluri, cu alte baloane, ci doar cu un plin, cu Dumnezeu. Este, în fond, o carte despre căutarea lui Dumnezeu. Și, după cum se vede, e important să îl cauți, pentru că așa îl lași să te găsească.

 SB: Limbajul poate fi o problemă pentru anumiţi cititori pudibonzi, şi nu mă refer aici la cei care consideră că autorul este mereu şi narator şi personaj. Cum ai convinge un astfel de cititor cu pedigree să se aplece asupra Gestului animalului mort?

DM: Cei care au o viață ținută în echilibru nu au nevoie de această carte.Nu i-ar ajuta cu absolut nimic. Dimpotrivă, i-ar tracasa inutil.

 SB: Ce urmează, literar vorbind, pentru Dorin Mureşan?

DM: Lucrez la ceva, foarte diferit. Am 35 de ani. Vremea copilăriilor s-a dus. E cazul să ne maturizăm.

Pentru acest dialog îi mulțumesc lui Andrei Zbîrnea

Lansarea Gestului

Doar pentru cei din BUCUREȘTI: Lansarea va avea loc în cupola Romexop, nivelul 7.70, stand 347B. Harta AICI.
Vor prezenta Andrea Hedeș, Ștefan Bolea și reprezentanții editurii.

„Aceste rânduri sunt un semn de carte într-o viață aproape distrusă. O parte dintre ele a văzut deja lumina tiparului, iar o altă parte a fost citită pe internet (cu reacții dintre cele mai diverse). Restul, ineditele, au dat năvală peste mine, așa încât am petrecut zile întregi lăsându-le să se aștearnă (aproape singure) pe „hârtia” monitorului. Și nu mă mir. Cele două cărți pe care le-am publicat (întâmplător și abrupt) înaintea acesteia au stat opt ani în sertar, opt ani în care activitățile mele au fost legate de micile afaceri imobiliare și de nenumăratele incursiuni bahice. Unii vor spune că ceea ce am făcut este înțelept. Eu, însă, mă văd nevoit să mărturisesc / recunosc că nimic din ce am făcut în această perioadă nu a fost înțelept. Poate folositor, dar înțelept, nu. În cei opt ani de zile rare au fost cazurile în care am pus degetele pe tastatură și „am născut” texte. Și mai rare au fost cazurile în care am luat o carte în mâini și am răsfoit-o (căci de citit vreuna nu știu să fi citit). Îmi amintesc, în schimb, că am numărat foarte mulți bani. Ce folos, de vreme ce nici din aceștia nu a mai rămas mare lucru? Prin urmare, miza acestei cărți este una ce ține mai degrabă de aspectul practic, chiar militant, al literaturii. Ea se dorește un semnal de alarmă tras în prezența (și auzul) tuturor oamenilor care sunt bolnavi de o adicție letală. 
Capitolele în care bombardez cititorul cu imagini și expresii de cea mai joasă speță nu mă onorează. Ele exprimă realitatea celor două stări fluctuant halucinante: narcomania și beția. Cu bucurie o spun: nu mă mai reprezintă. Și totuși, ele sunt miezul acestui manual de supraviețuire. 
Nu tot ce am scris pe aceste pagini este autobiografic. Sunt multe detalii care nu au legătură cu viața mea. Această carte nu este scrisă pentru pudibonzi. Ea nu se adresează celor care au o viață ținută în echilibru. 
Folositor, așadar, nicidecum înțelept. Rămân loial ideii că literatura are rolul de a discerne între valoare și non-valoare, lăsând-o drept moștenire pe cea dintâi. Dacă această carte va schimba, cât de puțin, o viață de om înlănțuită de boala dependenței, atunci ea își va fi împlinit menirea. La cealaltă variantă nici măcar nu vreau să mă gândesc.” (Dorin Mureșan) 

În curând

Pe data de 24 noiembrie, la orele 16.00, la Târgul de carte „Gaudeamus”, București, pe „parcela” editurii Herg Benet, voi lansa acest produs. Nu știu dacă îl pot numi roman, fiind foarte personal, nu știu dacă îl pot numi jurnal, fiindcă nu are o structură diaristică. O confesiune, eventual, una parțial fictivă, parțial ironică, parțial monstruoasă, dar sigur copleșitoare. Dacă ar fi să parafrazez un prieten apropiat, după această carte voi avea suficient de mulți dușmani ca să fiu, în sfârșit, (mistic) iubit.

De la un consilier imobiliar către un agent imobiliar

Mă mir foarte că cei mai mulți angajatori, atunci când află că ai fost agent imobiliar, strâmbă din nas și te elimină automat din lista posibililor candidați la jobul lor de vis. De fapt, ce înseamnă să fii agent imobiliar? Adevăratul nume al acestui job este mai degrabă cel de consilier imobiliar, și asta pentru că ceea ce faci ține de consilierea clientului. Iar consilierea are de a face cu încrederea, nicidecum cu hazardul, cum cred toți agentuții. Funcția asta e atât de complicată încât bate aproape toate joburile din lume (nu degeaba în occident ești numit BROKER, și ești asociat brokerului de la bursă). Le lasă chiar în fundu gol. Iată și motivele:

1. Câștiguri uriașe. Da, câștigurile, comparativ cu salariile de oriunde, sunt halucinante. Într-o lună poți încasa salariul unui bugetar pe un an. Cu tot cu al treisprezecelea salar. Există aici însă o problemă foarte delicată. Atitudinea. De foarte multe ori, atunci când ești pus în situația de a încasa sume fabuloase de bani, cedezi psihic. Iar dacă cedezi în fața clientului, l-ai pierdut. Fiind în situația de a-și consuma economiile de o viață (de cele mai multe ori), clientul reacționează prompt la orice i se pare suspect. Și se retrage. E un client definitiv pierdut. Îmi amintesc că în timpul unei tranzacții, din cauza sumelor de bani care se vehiculau, m-am pierdut cu firea. Șefa mea a observat lucrul acesta și m-a trimis după un iaurt, continuând ea tranzacția. Șocurile provocate de aceste sume de bani sunt intolerabile de cele mai multe ori.

2. Strategii de vânzare. Sunt infinite. E obligatoriu să te pliezi pe caracterul fiecărui client. Fiecare client îți poate fi un client definitiv (după ce a cumpărat prin intermediul tău). E important, așadar, să fii genul de om sofisticat, să ai cunoștințe minime în toate domeniile pentru a crea un liant de comunicare între tine și client. Am avut client o doamnă de la operă, artist liric, cu care am purtat discuții ample despre spectacolele pe care le-am văzut. I-am câștigat în felul acesta încrederea și am reușit să fac din ea un client definitiv. Dacă ești genul de om timid, mut, cu o față de-aia împietrită, mai bine angajează-te vânzător la chioșcul de bilete de autobuz, că acolo nu ți se vede mutra.

3. Intuiție feminină.  Da, e musai să gândești ca o femeie. Trebuie să fii capabil să te pui în pielea clientului, să-ți imaginezi așteptările lui. Omul își cumpără o casă pe care, cel mai probabil, nu o va vinde niciodată (mai ales dacă accesează credit). Casa e un spațiu în primul rând intim, respirabil, cald. Dacă duci în mașină o familie, trage cu urechea la ce și-ar dori soția. Ea va lua decizia finală. Urmează aici strategia: arată-i apartamente întunecoase, lipsite de lumină, și calculează-ți în așa fel timpul încât atunci când intri în apartamentul pe care vrei să-l vinzi, acesta să fie inundat de lumină. Șocul va fi uriaș și va grăbi decizia. Planul de lucru e obligatoriu. Apartamentele trebuie să aștepte clientul într-o stare impecabilă. Eu aveam chei și, cu o zi înainte, mergeam și ștergeam praful sau spălam pe jos și parfumam apartamentul. Orice client pornit în căutare de casă a luat decizia de a cumpăra cu destul de mult timp în urmă. Pe măsură ce căutările lui avansează, intră într-o stare de stres, de nerăbdare. Un apartament impecabil din toate punctele de vedere va destinde clientul, făcându-l să decidă fără urme de îndoială.

4. Zona juridică. E fundamentală. Trebuie să știi să faci contracte, dacă e necesar, pe loc, în apartament. Dacă clientul a luat decizia, nu mai aștepta nici măcar 30 de minute. Din experiență știu că toți cumpărătorii deciși au cel puțin o mie de euro la ei. Speculează momentul și fă contractul pe loc. Eu luam martorii de pe stradă, în caz de nevoie. Faptul că am lucrat ca un soldat într-un birou notarial timp de doi ani a fost un avantaj enorm pentru mine. 

5. Memorie auditivă și vizuală cât casa. E incredibil, dar memoria ta contează enorm în genul acesta de afaceri. Sunt atâtea cazuri în care primești sute de telefoane și doar unul contează. Sunt atâtea cazuri în care auzi sute voci și doar una iese în evidență prin aceea că, prin tonalitatea ei, îți spune ce anume vrea, și dacă vrea cu-adevărat ceva. În plus, primești zeci de telefoane atunci când conduci, atunci când mănânci sau atunci când ești la plimbare. E inutil să memorezi totul în telefon. De aceea memoria vizuală și auditivă au un rol fundamental.

6. Dexteritatea. Desigur, ca să poți face mai multe lucruri odată trebuie să ai dexteritate. Trebuie să conduci și să negociezi. Trebuie să asculți ce zice clientul sau clienta și să te gândești în același timp la alte câteva alternative. Trebuie să fii ca un calculator cu windowsul proaspăt instalat. Și trebuie să știi să răspunzi repede și sigur, în timp ce accesezi numere de telefon sau scrii emailuri, trimițând poze aiurea. Pe telefon. Prin urmare, investește în telefon. Mașina nu e atât de importantă, fiindcă există taxiuri peste tot. Dar un smartphone e esențial. În genul acesta de activitate, cu cât informația este transmisă mai repede, cu atât cresc câștigurile.

7. Să mai zic că trebuie să știi pe de rost fiecare clădire din Cluj Napoca și, de asemenea, fiecare tip de apartament? Dacă nu știi, ești pierdut. Te faci de rușine tot timpul.

8. Charisma. Da, asta e cea mai importantă. Geaba ai vândut mașini la viața ta, că nu e totuna. Dacă vrei să vinzi apartamente, trebuie să ai lipici la public, dar un alt fel de lipici. Nu ești un vânzător obișnuit. Ești un consilier. Unul cu o responsabilitate enormă. Aici nu vinzi mere și struguri, și nici mașini care își pierd valoarea instantaneu. Aici vinzi chestii foarte grele, lucruri pentru care oamenii se sinucid, lucruri pentru care unii oameni muncesc toată viața. Averi. Dacă nu ești conștient de asta, mai bine du-te-n Germania după mașini.

9. Îmbrăcămintea. Asta e cea mai hazlie. Toți agenții cred că, dacă umbli îmbrăcat la patru ace, ai succes. Fals. În Românica imobiliarele sunt afaceri de familie, de cele mai multe ori. Marile companii nu prea apelează la agenți imobiliari. Își au propria strategie de vânzare. De fapt, au atâția bani încât își înființează propriile agenții de publicitate. Prin urmare, dacă umbli ca un roboțel, îmbrăcat în costum tot timpul, nu te mira că toți clienții te privesc în dungă. Dacă e vară, caută-ți clientul în șlapi, în tricou și în pantaloni trei sferturi (nu chiar în șort). Vorbește-le ca de la egal la egal. Fii alături de el. Înțelege-l. Dă-i sfaturi ca un bun amic. Nu-i refuza cafeaua. Eu așa am făcut cu un client. Am aflat ulterior că are vreo 10 apartamente de închiriat. Anual câștig patru salarii de la acel client.

10. Și, în fine, ultimul aspect, cel mai important. Fii corect! Anunță, comunică, nu ascunde adevărul și nu folosi jumătăți de adevăr. Nu ajută. Dimpotrivă.

De ce sunt ursuz de sărbători

De fiecare dată când se apropie sărbătorile (Crăciunul și Paștele) simt așa o presiune în piept, mă iau amețelile, capul începe să îmi vâjâie etc. De ce? Păi, e suficient să mă gândesc la spațiul uriaș pe care trebuie să-l administrez așa, centimetric, ștergându-l, suflându-l, spălându-l, curățându-l, periindu-l etc. Nu mai pun la socoteală faptul că puștanii mei vin din urmă și fac praf tot ce am șters, suflat, spălat, curățat, periat etc. După care, a doua zi, trebuie să iau totul de la capăt și să șterg, suflu, spăl, curăț, periez… și tot așa. Mai sunt apoi zilele de cumpărături. Da, nu e o zi, ci sunt două, trei, uneori patru. În prima dintre ele mergem în mall. Nebunie. Cărucioare, zbierete, milioane aruncate pe te miri ce, copiii mei mucind printre picioare, unul zbiară, altul vrea apă, celălalt pișu. Altă zi e de piață (că-n piață sunt lactatele ieftine și legumele). Altă nebunie, copii târâți printre oameni, unul zbierând, altul vrând apă, altul caca. A treia zi sunt ultimele cumpărături, cele devenite peste noapte ca mai mult decât necesare. Pentru asta e musai să mă duc în cele două locuri deja amintite: mall și piață. Și dă-i, și târăște după tine totul, caca, pișu, zbierete, apă. Desigur, întotdeauna în ajun uit ceva, un bec, o tijă pentru nu știu ce, un mâner rupt. Iar apoi, seara, înainte de a mă culca, fac aspirarea generală, șterg praful, mai spăl un covor, un chilot, practic reiau toată curățenia, cu singura diferență că nu trag mobilele de la locul lor. Că dacă ar trebui să fac și asta, pe bune că aș da cu ele de pământ. De fapt, sincer o spun, din aceste sărbători nu se alege absolut nimic în ceea ce mă privește. Devin un pachet de nervi, o grenadă fără cui plutind ușurel în aer. Explozia mea e ireversibilă.

Iată, e ajunul Paștelui. Cineva mă salută cu Paște fericit! Mă umflă râsul. Ar trebui să mă opresc și să-i explic omului că Paștele e chiar mielul înjunghiat, adică Isus Cristos, că Paștele este accesat de fiecare dată când îți mărturisești păcatele iar această sărbătoare halucinantă, penibilă și desfrânată (de Crăciun și de Paște oamenii sunt mai desfrânați și mai păcătoși ca oricând) a ajuns să îmi iasă pe urechi. Aș vrea să îi zic omului multe, dar sunt atât de obosit de la curățenia aia generală, de la căratul sacoșelor, de la zbieretele aruncate în timpul ieșirilor în decor provocate de puștanii mei încât simt că nu mai am putere să zic nimic. În plus, e musai să fug la mall să cumpăr un prelungitor, că pe celălalt l-am rupt trântind o ușă ale cărei geamuri s-au spart.

Haideți să fim serioși! Puțini știu ce se sărbătorește de Paște. Puțini știu că sărbătoarea aceasta nu a fost poruncită de Isus Cristos (doar Cina Domnului este o sărbătoare poruncită). De fapt, cei mai mulți știu că de Paște vine iepurașul cu ouă roșii. Iar de Crăciun, moșul. Între acești doi poli se află creștinismul nostru… de tot râsul. 

Aș vrea să spun mai multe. Însă vă spun sincer că trebuie să ajung la depozitul de mobilă fiindcă mi s-a rupt un mâner. Chiar vorbesc serios.

Coincidențe (?)

Radu Țuculescu, „Femeile insomniacului”, Editura Cartea Românească, București, 2012. 

Am citit „Femeile insomniacului” într-o noapte în care eu însumi am fost insomniac (numiți-o, dacă vreți, coincidență), reușind în mare măsură să mă pun în pielea personajului central al acestei cărți. Și nu doar atât. Volumul l-am împrumutat dintr-o vinotecă aflată în centrul orașului Cluj – Napoca, cunoscută ca loc de întâlnire a scriitorilor, dar și ca minibibliotecă de literatură contemporană clujeană. Altă coincidență (dacă, totuși, vreți să o numim așa) a constat în aceea că aici, înainte de a pune mâna pe carte, am făcut cunoștință chiar cu autorul Radu Țuculescu. Am remarcat imediat și cu maximă plăcere verva acestuia, plăcerea de a socializa în preajma unui pahar cu vin ca și felul de a lua foarte în serios ceea ce face / scrie. Parcurgând romanul amintit mai sus, detaliile acestui local au devenit vii, puternice, iar barmanița, cea al cărei prenume este inclus în autograful original de pe pagina a treia, a luat locul, în mintea mea cel puțin, unui personaj feminin secundar. Desigur, substituirile acestea nu țin cont de realitate, ci de mecanismul interior și mintal al oricărui cititor care intră în contact (întâmplător sau nu) cu lumea (și persoana) scriitorului.

„Femeile insomniacului” (Editura Cartea Românească, București, 2012), prin lungime și conținut aparține mai degrabă genului microromanesc, fiind o nuvelă de mari dimensiuni în care e povestită cu aplomb, dar parțial, viața lui Septimius Ilarie. O cheie pentru interpretarea vieții acestui mini-erou (dacă îmi e permisă sintagma) o găsim în chiar primul fragment al cărții, acolo unde ursitoarele „binișor amețite de fum, joc și băutură” (pag. 13) se feresc să profețească, deși una dintre ele (prima) trasează coordonatele vieții lui Septimius: „A încetat prea repede cu urlatul primordial… Mai mult îi place să tacă. O să-i placă să și gândească. O adevărată belea pe capul omului, hăhă!” (pag. 14). De fapt, departe de a fi o belea, Septimius Ilarie se dovedește de-a lungul cărții un mereu același individ bonom, singuratic, adăstând în preajma câtorva vicii (femeia, muzica, rachiul alb etc.) cărora autorul, prin felul în care le implică în viața eroului său, le dă aparența firescului, travestindu-le într-o naivitate congenitală. Crescut de mătușa Eliza, care îi dă libertatea de a alege și de a înțelege singur lumea, Septimius este inițiat de verișoara Firida în muzică și eros. Foarte subtil autorul împinge momentele de cotitură ale existenței acestuia într-o albie temperat comică, demontându-le semnificațiile originare / traumatizante. Astfel, moartea unchiului Rică „a fost primul contact al micuțului Timi cu marea literatură” prin simplul fapt că „dacă ar fi avut barbă […] ar fi semănat cu Tolstoi” (pag. 35) iar inițierea erotica, descrisă cu lux de amănunte, „fu primul contact al lui Timi cu marea artă cinematografică” (pag. 45). Trăsătură cea mai importantă a lui Septimius este subliniată chiar de către verișoara Firida în timpul lecției amintite: „îmi place de tine […] ești ascultător și înveți repede.” (pag. 45)

Faptul că volumul este împărțit în două capitole, celui dintâi corespunzându-i perioada copilăriei și a adolescenței, iar celui din urmă maturitatea târzie, nu aduce nici o schimbare în ce privește caracterul eroului. Ba aș susține că lipsa unei perioade a tinereții, flămânde de sens și rebele, este sugestiv eliminată tocmai pentru a sublinia această fire statică, loială sieși oricând și oriunde. Rămâne, spuneam, același, solitar și singular, toate celelalte personaje, abstrase din zona boemă a urbei (cel puțin în a doua parte) fiind așezate în vecinătate cu scopul de a sublinia această trăsătură individualizatoare. Un erou altfel, cu ușa mereu deschisă prietenilor, având o personalitatea diluviuoasă prin, paradoxal, caracterul ei retractil, prin alunecarea ei fină, imperceptibilă, în anonimat, alunecare percepută chiar și material: „Timi intra, fizic, în anonimat, așa cum își dorise… Devenea, încet-încet, invizibil… Transparent. Doar mustața groasă și neagră își păstra prezența clară.” (pag. 182). De altfel un rol important îl joacă fragmentul în care cei doi securiști (prezentați, din nou, cu o fină nuanță comică) sunt practic asimilați de persoana simplă, deschisă și domestică a lui Septimius. Sunt asimilați, dar, în același timp, nuanțați. Și cred că în această excelentă strategie narativă (cu tentă dramatică, întrucât e predominant colocvială) constă meritul stilistic al autorului, în găsirea unei formule proprii cu care echilibrează balanța pe ale cărei talere stau, deopotrivă, eroul și anonimul.      

           

 Dincolo de suplețea lingvistică, de comicul de situație, fin și ironic, rămân memorabile scenele ritualice în care sunt surprinse tabieturile gastronomice și bahice, magicul sugerat de trezirea la viață a lucrurilor (temperată și ea) în momentele hotărâtoare ca și tablourile erotice, deloc grobiene, ci fin nuanțate, precum acele pasteluri care, prin câteva detalii, fără a te abrutiza, îți rămân temporar imprimate pe retină.

Singurul reproș pe care îl am de adus acestei cărți este deja amintit pe coperta a patra de către Cristina Balinte: „Radu Țuculescu face parte dintre scriitorii care nu lasă cititorilor decât o singură nemulțumire, aceea de a fi ajuns involuntar prea repede la sfârșitul cărții”. Chiar faptul de a fi parcurs această carte în câteva ore, fără a o lăsa din mână, învederează această calitate necesară oricărui prozator talentat (iar asta nu e, desigur, o coincidență).

Articol apărut în revista Tribuna nr. 237.

O lume „bokiată”

Ovidiu Pecican, „Bokia”, Editura Tracus Arte, București, 2011.

Foarte cunoscut în mass-media clujeană, în calitate de realizator al emisiunii „Clujul trăit”, prezentă pe micile ecrane sub sigla televiziunii locale NCN, dar și în mediile literare ori publicistice, de profesie fiind istoric, Ovidiu Pecican s-a exersat, scriptural, în mai toate genurile (filozofie, istorie, publicistică, teatru, proză, traduceri), „Bokia” (Editura Tracus Arte, București, 2011) fiind ultima sa realizare pe palierul literar, în speță, romanesc. De la bun început, printr-o succintă întâmpinare, autorul devoalează, oarecum, cauzele din spatele acestei creații comico-satirice, trasând cele câteva mize pe care și le-a propus. Astfel, este amintit conceptul de soap opera (ficțiune prezentată sub forma unor scurte seriale), sub auspiciile căreia, pe bună dreptate, își plasează textul; este, de asemenea, adusă în discuție inversarea ierarhiei valorice în societatea bokiană (cutuma zilelor noastre, evident), principiul limbajului sau umorului specific bokian, acesta din urmă pus la îndoială de autor (nu și de cititor, dacă și după ce va fi citit textul).   

Toponimic, „Bokia” s-a format cu ajutorul a două nume reprezentative pentru orașul în care autorul își plasează (non-)acțiunea (Cluj – Napoca), respectiv din Boc și Nokia. Pornind numai de la acest detaliu, orice cititor va intui caracterul predominant alegoric al acestui text, dar și latura lui satirică, dublată de burlescul insidios, caricatural. Recunosc, la fiecare pagină m-am amuzat, căci Ovidiu Pecican are capacitatea (sau, mai corect spus, talentul) de a pune laolaltă, în mod reușit, un discurs eminamente cerebral, intens prelucrat, cu situații hilare, uneori insignifiante, având ca protagoniști(ste) personaje așijderea, cu alte cuvinte realizând o inadecvare stridentă (și foarte comică), un fel de „teori(e)a chibritului în vremea brichetelor” (pag. 75).

Cartea este compusă din 231 de microcapitole (fragmente foiletonistice), o parte dintre acestea fiind inițial publicate de autor pe blogul revistei clujene Tribuna, alături de creațiile artistice (grafice) ale vărului său, Alexandru Pecican. Nu se poate vorbi de un fir epic propriu-zis, în ciuda faptului că textul este asumat ca roman. Non-acțiunea aceasta (intens justificată auctorial de-a lungul cărții), așa cum este ea asimilată acelei soap opera, adică fragmentar (măsurată cu ochiul unei „camere de luat imagini” statice), se dezvoltă plecând de la o scenă simplă, însă absurd problematică: o persoană se așează la o masă de pe terasa localului Motopompa (amintind de renumitul Diesel) și comandă o țuică de Quinteni. Acest mic detaliu pare suficient pentru a provoca apariția celor 231 de fragmente foiletonistice în care autorul aduce în discuție, șarjând, toate chestiunile sociale și politice ale perioadei postcomuniste (de după „marea răsturnică”): mecanismul interior versatil al lumii politice: „promit ferm un lucru doar pentru a face alte o sută, cu totul opuse” (pag. 38); mecanismul interior al mentalității bokiene suprapus pe mecanismul interior al cărții (titlul Bokia trimite, desigur, și la caracteristica fundamental ficțională, livrescă, a acestei lumi): „bagatelizarea marilor drame și socotirea drept evenimente uriașe a tuturor fleacurilor mergeau împreună în inima și mintea celor din Bokia” (pag. 54); problema câinilor comunitari (o altă daraveră a postcomunismului, din care sus-pușii scot bani) (pag. 58 și urm.); gândirea (feminină) vs. pilozitatea (masculină) (pag. 67); chestiunea economică și monetară: „[banul] pare ceea ce nu e, devine ceea ce n-ar părea, dă pe dinafară fiind de negăsit înăuntru și preia puteri dinafară disimulându-le dibaci în plan public…” (pag. 71); ridiculizarea învățământului românesc, clădit pe instituții universitare private, pretențioase doar financiar, căci practică „cursurile cu frecvență minusculă, tinzând către zero absolut” (pag. 77);  nepotismul (pag. 89); omniprezența craterelor din asfalt (pag. 93); bârfa, ca îndeletnicire de bază a poporului bokian (și nu numai, se subînțelege) (pag. 142); activitatea pretins serioasă și mereu suspicioasă a organului polițienesc, a cărui muncă de rutină constă „în supravegherea strictă a grădinilor suspecte ale orașului” (pag. 166); instituțiile editoriale, cu mult discutatul lor substrat politic/ economic (pag. 171 și urm.); imaginea patronului român, viclean și libidinos (pag.182 și urm.);  tabloul unui imobil oarecare, între pereții căruia se adună, îndeobște, cele mai diverse specii umane (pag. 216 și urm.); ștrandurile lăsate de izbeliște și strania plajă de pe malul râului (pag. 229 și urm.); și nu mai puțin problema intelectualului român, a premiilor literare dar și compromisa instituție mass-media. În această non-mișcare epică, sunt introduse un fel de ambuteiaje auctoriale, prin care autorul încearcă să-și facă părtaș cititorul la propria viziune, sau prin care își justifică alunecarea de la un subiect la altul.    

Așadar, Ovidiu Pecican se dovedește plin de vervă și în spațiul acesta livresc, simțindu-se, parcă, dator să atace (microscopic și caragialesc) aproape toate chestiunile sociale (ideologice, economice, ori chiar dintre cele mai banale) folosindu-se de ochiul observatorului atent și amuza(n)t, dar și de pana mult încercată a publicistului satiric, pe platforma evidentă a talentului scriitoricesc. Nimic de reproșat acestei cărți, poate doar fireasca greutate în urmărirea bruștelor schimbări de macaz, asumate cum spuneam, lipsă compensată însă de comicul ce răzbate din mai toate paginile acestei alegorii satirice, pe care o recomand fără pic de fățărnicie.

  Articol apărut în revista Steaua nr. 5/ 2012.

Cetățene Mureșan Dorin,

Noi, Președintele României (adică statul) ne declarăm (fățiș) indiferența (crasă) în ce privește nevoile tale (cetățenești și nu numai), dorințele tale (fie că-s oniriste sau realiste), calitățile tale (studiile și bla-bla-urile sociale), statutul tău (de soț și tată) etc. De fapt, suntem foarte mirați (adică ciufuți) că, deși ai tot ce îți trebuie (adică nu am credite), dorești să iei bani din bugetul statutului, bani pe care Noi, Președintele României (adică statul), în calitate de drepți conducători ai țării , vrem să îi folosim pentru a asfalta străzi (sparte peste tot de E-on gaz), vrem să construim săli de sport (nu știm exact de ce), piscine (probabil ca să le folosim noi, deși în mare nici pe acestea nu știm de ce le facem), vrem să ne cumpărăm autoturisme de lux (căci suntem conducători, nu?) și alte câte și mai câte, lucruri pe care tu, ca simplu cetățean, nici nu le înțelegi/ visezi, darămite să mai ai și acces la ele. Da, dragă cetățene, Noi, Președintele României (adică statul), suntem de acord că ai dreptul la suma pe care o soliciți (e vorba de indemnizația pe care nu am primit-o pentru unul dintre gemeni, o sumă ce depășește zece mii lei noi), dar suntem convinși (și faptul că ești în viață dovedește acest lucru) că te-ai descurcat și fără acești bani. Drept urmare, suntem convinși că te vei descurca „de minune” și în continuare. Dacă, totuși, ții să primești suma care, cum spuneam mai sus, recunoaștem că îți aparține de drept, Noi, Președintele României (să mai zic cine?) îți spunem doar atât: dă-ne în judecată! Și, după cum știi, fiind „meșteri mari” într-ale justiției, șansele ca tu să vezi banii în viitorul apropiat, deși, cum spuneam, acești bani ți se cuvin de drept, sunt aproape nule.

Cu drag, țara ta, mama ta, cea care te-a înfiat pe tine și pe ai tăi, deși, probabil, nu prea meritați,

România.  

Îi urăsc pe pocăiți. Nu știu de ce. Îi urăsc.

Citesc în presă, deloc surprins, însă cu regret, că în aceste zile circa zece mii de români au luat cu asalt (în Cluj – Napoca), întru adorare și închinare, o bucată de lemn din crucea Mântuitorului, după cum oficialitățile bisericești ne lasă să credem. Nu e importantă aici credibilitatea pe care o acord eu, personal, spuselor înaltelor fețe bisericești, cât maniera în care acestea, în lumina statutului pe care îl au, a funcției lor preoțești, tratează întregul eveniment. La o adică, fie-mi iertată derâderea, l-ar putea aduce pe Isus Însuși și tot nu ar rezolva mare lucru, având în vedere că, în loc să se preocupe ca oamenii să priceapă care este esența creștinismului, bagatelizează practic viața de creștin, reducând-o, eufemistic, la o banală comercializare a mântuirii. Nu am fost să văd această bucată de lemn pentru că nu mă interesează. Îmi imaginez, însă, că, lângă materialul idolatrizat, se află o cutie a milei, ca o gură avidă a acestei instituții pe care, buimăcită, mulțimea o declară drept cea mai de încredere instituție din stat.

Foarte interesant e că tot în aceste zile, într-o discuție purtată cu un fost coleg de facultate (amândoi am fost studenți la Teologie), mi s-a imputat (până la o cinică și, pe alocuri, murdară ironie), că nu sunt decât un sectant îndoctrinat, că crezul meu în Isus Cristos nu valorează nimic în afara unei denominațiuni anume, că pastorul pe care îl ascult și la care sunt ucenic e un fel de Cicero, un … perfid, care se joacă cu mintea mea, că nu mai sunt liber, nici să gândesc, nici să trăiesc. Am rămas surprins nu atât de această atitudine, cu care am început să mă obișnuiesc, cât de felul isteric, ambalat, în care îmi era aruncată în față. Replică după replică, fugitiv, de parcă o ură stranie, neînțeleasă, stătea în spatele cuvintelor fostului meu coleg. „Am să fac un insectar cu voi” a mai adăugat el, la final. „De ce?”, a venit prompt replica mea. „Ce ți-am făcut noi?”, l-am întrebat. „Nu-i suport pe pocăiți” mi-a spus el. Și a continuat: „Îi urăsc. Nu știu de ce”. Pe loc am încheiat discuția, schimbând subiectul. M-am gândit, atunci, că, acum vreo doi ani, nici eu nu eram prea departe de acest fel de a gândi, de această manieră de a-i trata pe pocăiți. De ce?

Zilele trecute Beniamin Fărăgău, în timpul clasicei întâlniri de luni de pe Ospătăriei, ne-a explicat foarte clar care este mecanismul interior al acestei uri nejustificate. Faptul de a fi altfel este, în sine, suficient pentru a provoca, automat, reculul dezaprobator al celorlalți. Când ești urât de toți, ne spunea el (parafrazez, totuși), este un semn bun, este semnul că nu faci parte din lumea lor, că nu ai chipul lumii acesteia (cam așa cum e în fotbal, între galerii). Trecând, însă, peste acest detaliu ce vizează contextualizarea mea socială, îmi pun, totuși, o serie de întrebări autoreferențiale: sunt sau nu sunt liber? Sunt sau nu sunt îndoctrinat? De bună seamă că nu sunt nici sclav, nici îndoctrinat, mi-am răspuns, de vreme ce mai liber în viață și gândire nu m-am simțit de când sunt. Dar întrebarea mea merge mai departe: de ce mă simt atât de liber când în viața mea s-au produs atâtea schimbări care, în ochii celorlalți, sunt asociate unui stil de viață prohibitiv, ascetic, încorsetat? Răspunsul este, din nou, foarte simplu: pentru că abia acum, când îmi dau seama că nu mai depind de nimeni și de nimic, în afară de Cristos (să nu exagerez, totuși, căci încă mai am de lucru aici, dar principiul este activat), abia acum realizez că pot face orice vreau cu viața mea, fără să mă simt vinovat, năucit, disperat, chinuit, limitat etc. În plus, pocăiții care mă „îndoctrinează” nu îmi cer nimic cu de-a sila, nu mă amenință cu nimic, nu îmi condiționează viața cu nimic, decât cu această relație cu Cristos care, paradoxal, îmi dă o libertate completă, totală, uluitoare.

De ce, așadar, revenind la subiectul de la care am pornit, în loc de a aduce tot felul de moaște și bucăți materiale presupuse a fi sfinte și mântuitoare, înaltele fețe bisericești nu vorbesc despre libertatea pe care o oferă, mulțimii buimăcite, relația personală cu Cristos? De ce? Să fie gura aceea avidă de bogăție (prin funcție și prin statutul instituțional) mai importantă decât mântuirea enoriașilor?  Ne mai mirăm că oameni care se dau teologi ne arată cu degetul, batjocorindu-ne printr-o discriminare aiuritoare, nejustificată, generată de o ură interioară inoculată de aceste fețe bisericești care, precum tâlharii din Templu, fac comerțul cu mântuirea. Nu-mi rămâne decât să-l las pe Isus să vorbească:

Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă. Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: "Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui." Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? "Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui." Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; şi cine jură pe cer jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: "Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor." Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? (Matei 23: 13-33)