O biografie dezabuza(n)tă.

Mirela Lungu, "Biografia coapselor", Tracus Arte, 2011.

Urmăresc activitatea poetică a Mirelei Lungu în mediul virtual de multă vreme, fiind unul dintre cei care, nu în mod constant şi de obicei succint, şi-a spus punctul de vedere în ce priveşte calitatea literară a creaţiilor sale. „Biografia coapselor”, cartea de debut a poetei, apărută la finele anului 2011 la editura bucureşteană Tracus Arte, reuneşte o mare parte dintre încercările sale din acest mediu. Semnalez lucrul acesta întrucât cititorul mai curios din fire va putea găsi, sub textele încă accesibile şi accesabile (pe diferite situri literare) ale autoarei, comentarii critice mai mult sau mai puţin pertinente, picante sau (ştiu eu!) interesante. Cert este că, din punctul de vedere al interacţiunii cu cititorii/criticii săi, Mirela Lungu a fost cât se poate de dinamică şi, în cazul judecăţilor de valoare negative, chiar curajoasă.

Cartea are, ca aproape oricare dintre debuturile cu care m-am întâlnit în ultima vreme, plusuri şi minusuri. Spre deosebire, însă, de alte debuturi, nu aş putea spune dacă în cartea Mirelei aspectele pozitive, din perspectivă estetică, deci strict literară, sunt predominante, făcându-le pe cele negative neglijabile. Ba aş susţine că, dimpotrivă, pe fondul unui discurs îndoielnic din punct de vedere literar, sunt aşezate, rar, dar constant, formulări cu adevărat poetice, izbitoare uneori prin frumuseţea sau unicitatea lor, asemeni unor cristale cusute pe o suprafaţă textilă ordinară.

Aşa cum reiese din titlu, tema volumului este destul de riscantă, fiind, prin natura ei, generatoare de controverse: sexualitatea (şi finalitatea ei: orgasmul) ca împlinire (şi chiar neîmplinire) a unei relaţii sentimentale. Discursul liric (ca substrat al temei) este, spuneam, îndoielnic din punct de vedere literar, cauzele principale fiind, pe de o parte, verbiajul, care anulează, progresiv, plăcerea lecturii, şi, pe de altă parte, melanjul prea strident al imaginilor, fiecare poem devenind astfel un soi de tablou postmodern extrem de încărcat. Vorbim în acest din urmă caz despre elemente luate din varii domenii şi alăturate pentru a sugera în mod repetat (şi chiar prea repetat) alienarea postmodernă a subiectului: „poeme la persoana întâi singular & eternul „tu” personajul celebru din medii virtual literare păpuşa de unică folosinţă azi zace în coşul de cumpărături la carrefour orhideea sau plaza […] e magic să înscrii gratuit noi abonaţi vodafone suntem orange şi avem acoperire oriunde ne ducem să consumăm coca/ cola iubirea e fanta vă jur prin care intrăm în reţea” („suntem orange”). Nu neg, atât delirul verbal cât şi alienarea (postmodernă sau nu) sunt trăsături specifice acelei „căderi” (falling in) sentimentale, cum definitoriu au numit-o anglo-saxonii. Însă, la nivelul unui discurs literar (cu atât mai mult cu cât acesta este asumat în volum), aceste tehnici trebuie mânuite cu foarte multă prudenţă. În cazul Mirelei Lungu, aproape toate poemele sale folosesc ca schelet tocmai aceste tehnici, volumul fiind salvat, după cum afirmam mai sus, de puţinele (dar constant-prezentele) formulări cu adevărat reuşite, relevante prin valoarea lor poetică, şi care, în cele mai multe cazuri şi din fericire, sunt aşezate la finalul poemelor: „când m-am trezit lângă mine un înger recicla o idilă neconsumată şi două făcute praf” („vanilla sky”), „eu ştiu că pentru 11 minute întreg universul se zbate între coapsele mele şi-l strâng cu forţa fetiţei ce nu renunţă la păpuşa ei în ruptul capului” („11 minute”), „ne vom iubi ca extratereştrii fără secreţii fără regrete fără speranţă viaţa e doar un joc pe calculator” („how much”), „iubirea dă întotdeauna cu rest & fracţiunea de zecimală o-mpărţim periodic la doi” („amanţii nebuni ai secolului 21”) etc. S-ar putea vorbi, în cazul acestui volum, despre o succesiune de poeme de tip cadru (autonome, deci), recuzita fiind specifică tabloidelor, dacă ţinem cont de sensul actual al acestui din urmă cuvânt. Poeta preia elemente din sfera cotidianului (de unde şi folosirea limbajului vulgar ori strict colocvial) cu scopul de a le reuni şi semnifica la final sub forma unei „poante spirituale/morale” voit poetice. Uneori acest lucru îi reuşeşte: „în triunghiul bermudelor mele s-au prăbuşit atâţia piloţi de succes căutând nordul precis busola indică întotdeauna sexul opus” (that thing), alteori, însă, poeta se complică prea mult, devine preţioasă şi, ca urmare, alunecă în artificial (a se vedea „Cina cea de taină”, „prima dată am făcut dragoste într-un spital de nebuni” etc). Or, maniera aceasta, de a construi poeme de sine stătătoare, citibile în afara întregului, nu avantajează volumul acesta. Chiar dacă există un invariant în succesiunea textelor, şi anume dragostea, analizată din perspectiva orgasmului fizic ori mintal, volumul nu are tensiunea aceea care te ţine de obicei lipit de o carte, cu atât mai mult cu cât, spuneam şi mai sus, dezvăluind cauzele, discursul liric se dovedeşte a fi, în cele mai multe cazuri, destul de friabil. Tocmai de aceea ies în evidenţă ca reuşite textele construite lucid, controlat, şi în care elementele din cotidian sunt folosite coerent, urmărind în unele cazuri un fir epic, aşa cum este, bunăoară, „portret robot”.

Din referinţele critice de pe coperta a patra, semnate în ordine de Dan Silviu-Boerescu, Horia Gârbea şi Liviu Antonesei, reiese că meritul cel mai mare al poetei bucureştene constă în „directeţea” sa (DSB), în „comunicarea tranşantă şi dezinhibată” (HG) şi în „tonul” poeziei sale, „amestecul incredibil de reuşit, aliajul dintre jubilaţie şi dezabuzare, chiar cinism” (LA). Cred că cel mai apropiat de realitate este cel din urmă comentariu. Directeţea, dezinhibarea, „brutalizarea cititorului” (HG) nu sunt suficiente pentru a păstra această carte în neuitare. În schimb, aşa cum am spus, capacitatea de a valorifica elementele cotidianului, lărgindu-le semnificaţia prin prisma formulărilor pilduitoare (poantele) reuşite din punct de vedere literar, deci poetic (de unde tonul acesta jucăuş dar şi dezabuzat, cum spune Liviu Antonesei), este meritorie şi parţial salvatoare pentru debutul acesta. Aş încheia cu un astfel de exemplu, preluat din poemul care dă chiar titlul volumului: „în pântecul oricărei femei stă scrisă biografia coapselor evei din punctul de vedere al lui adam suntem toate infinite preludii ale unui act sexual unic” („biografia coapselor”).

Articol apărut în revista Tribuna nr. 231

"Deliciul" unei ironii istorice.

Mihai Pascaru,  “Cuţitul de vânătoare. Întâmplări din Munţii Apuseni”, Eikon, 2011.

Mihai Pascaru, se spune în prefaţa cărţii sale, “Cuţitul de vânătoare. Întâmplări din Munţii Apuseni”, publicată anul trecut la editura Eikon, este profesor de sociologie şi asistenţă socială la o universitate din Alba Iulia. În aceste condiţii, spune eu, cadrul în care se derulează acţiunea povestirilor din acest volum, localitatea Abrud şi împrejurimi, ca şi tematica abordată, notaţia/condiţia socială, sunt uşor explicabile. Din aceeaşi prefaţă se mai poate afla că, la origine, Mihai Pascaru este moldovean, localitatea sa de baştină fiind Poiana Teiului (jud Neamţ), fosta Galu. Or, acest detaliu este, intuiesc eu (ca să folosesc tonul mucalit al autorului), din nou important, de data aceasta pentru calităţile de povestitor ale lui Mihai Pascaru. Căci, pe bună dreptate, “Cuţitul de vânătoare. Întâmplări din Munţii Apuseni” este un volum care se citeşte dintr-un suflu şi cu mare plăcere.

Cartea este compusă din douăzecişidouă de povestiri de dimensiuni reduse, acestora corespunzându-le cam tot atâtea personaje mai mult sau mai puţin ciudate. Printre acestea cititorul va putea identifica două figuri tipologice, care îşi fac simţită prezenţa în aproape toate textele: primarul Alex Denunţiu şi viitorul sociolog Andrei Dumitriu (autorul, desigur). Având în vedere data la care au fost scrise iniţial povestirile, anii optzeci, cred că ridiculizarea celui dintâi personaj – simpatic, alunecos şi arţăgos – nu este întâmplătoare, fiind, de fapt, o lovitură dată indirect sforăriilor politice ale momentului. Fireşte, lucrul acesta nu se întâmplă doar prin acest personaj. În povestirea Chiromanţie – printre cele mai reuşite, în opinia mea – inginerul Ion Fieraru, cel care se ocupa de înregistrarea ţaranilor într-un tabel în baza căruia li se repartiza acestora cantitatea de sămânţă de grâu necesară viitoarei culturi, în lipsa unei hârtii oficiale, notează cu un pix numele ţăranilor, ca şi cantitatea de sămânţă cerută de ei, pe palme, cu intenţia ca, odată ajuns la Consiliu, să treacă aceste informaţii în registrul oficial. Problema e că, pe drum către Consiliu, inginerul trage pentru o vreme la “birtul din centru” unde dă peste o “ţigancă din Bistra” care vrea să-i ghicească în palme. Împins de curiozitate şi uitând de preţioasele informaţii notate acolo, inginerul îşi spală palmele cu “un pahar de rachiu”. Povestirea se încheie foarte reuşit, deşi într-o notă sinistră, mai precis, cu prezentarea cadavrului inginerului Ion Fieraru, găsit pe fundul unei prăpăstii: “se chinuise mult să iasă din prăpastie, atât de mult încât pielea şi toţi muşchii palmelor dispăruseră cu totul, lăsând la vedere doar oasele, ca nişte linii ale vieţii rădăcinoase” (pag 100). Pe lângă elementele caricaturale, ironice ori de-a dreptul tragice, proiectate pe ecranul observaţiei de tip sociologic – suport al povestirilor lui Mihai Pascaru – sunt folosite, iată, şi elemente care ţin de fantastic, de straniu, sau, dacă vreţi, de magic şi care, alături de maniera alertă, frustă, a scriiturii, fac din lectura acestui volum un adevărat deliciu.  

   

Există însă şi o latură pronunţat alegorică a acestei cărţi, deşi nu aş putea spune sigur dacă a fost atribuită intenţionat sau este consecinţa istoriei imediate (îndoiala mea este alimentată şi de perioada scrierii textelor). Perspectiva aceasta se sprijină pe faptul că, dintre localităţile în care au loc evenimentele povestite, Geamăna este, alături de Abrud, cel mai des amintită. Menţionez aici, pentru cititorul care nu este familiarizat cu istoria munţilor Apuseni, că acest sat, Geamăna, nu mai există, fiind înghiţit de milioane de tone de material steril rezultat în urma exploatării de cupru din zonă. Prin urmare, ca o ironie a sorţii, sau poate ca exemplu pilduitor, povestirile lui Mihai Pascaru au rolul de a recupera istoria acestor locuri. Căci nu e puţin lucru să aduci în atenţia cititorului, zugrăvit în culori stranii şi puternice, în special datorită personajelor specifice, un cadru geografic actualmente inexistent, distrus de goana omului postmodern (aici cu sensul de tehnologizat) după avere.

Publicat în revista Tribuna, nr. 228 / 2012.

Un articol grăitor se poate citi aici http://www.adevarul.ro/life/sanatate/medicina_alternativa/VIDEO-FOTO-Aici-steril-inecat_0_116388531.html.

Raluca Ciochină în "spatele mesei".

Raluca Ciochină, “Greva tăcerii”, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011.

Numele Ralucăi Ciochină îmi este cunoscut din revistele Suplimentul de Marţi şi Observator Cultural. Pe când activa la cea dintâi publicaţie (nu am verificat dacă o mai face), avea, de fapt, o rubrică intitulată poştalion, şi în care oferea lunar un feed-back începătorilor/încercătorilor într-ale literaturii. Surprinzător (sau nu?), aşa cum am mai spus undeva, ea a fost primul meu cititor (surprinzător pentru că vorbim despre cineva care locuieşte în celălalt capăt de ţară, respectiv în Bucureşti), şi, totodată, primul meu consilier editorial, fiind cea care, urmare a lecturării manuscrisului meu, m-a îndemnat să îmi caut o editură. Cartea care îi poartă semnătura, intitulată “Greva tăcerii”, şi despre care aş dori să scriu câteva rânduri în cele ce urmează, a apărut la editura CDPL (Casa de pariuri literare) anul acesta, fiind volumul ei de debut ca poetă (din nota biografică de la pagina 4 aflăm că – din păcate! – a debutat editorial în proză, în romanul colectiv Rubik, apărut la editura Polirom).

Întâmplător, data trecută am comentat o altă poetă debutantă care se învecinează cu poezia Ralucăi Ciochină prin atmosfera pe care o propune: sumbră, halucinantă, dar şi prin conflictul pe care este construită tensiunea lirică. Astfel, atât la Ioana Negoescu, cât şi la poeta din Bucureşti, avem un focar traumatic şi tramatic, rolul central jucându-l egoul artistic, desigur. Dacă, însă, la poeta orădeancă, în conflictul în care este implicat, acest ego are ca oponent elementul social (medicul), poeta reuşind să îl scoată din ecuaţie, asimilându-l, la Raluca Ciochină trauma este elementul mai puternic, generatorul întregului proces, cea care, în loc de a fi asimilată, înghite chiar actul creator. Octavian Soviany, în prefaţa cărţii, o situează în categoria “poeţilor <retrospectivi>”, în sensul că poeta este “fixată deocamdată cu obstinaţie asupra trecutului”. La ambele poete scrisul devine un proces catarhic, chiar singurul proces catarhic, însă strategia diferă: la Ioana Negoescu disiparea traumei are loc, cum spuneam, prin asimilare, prin acceptare şi substituire forţată, în timp ce la Raluca Ciochină strategia este aceea de a lăsa trauma să se organizeze în jurul egoului artistic, să îl asimileze pe acesta din urmă. În mod firesc, prima strategie (a Ioanei) postulează un act creator extrem de fertil, cu multe explicaţii şi cu detalieri excesive, în timp ce din a doua (a Ralucăi) rezultă o poezie sărăcăcioasă în detalii, o poezie schiţată, codificată, deci cu o puternică tentă simbolistică. Aş putea merge mai departe cu această comparaţie, asociind-o pe Ioana Negoescu cu poetul – medic  generalist, rece, obiectiv, neimplicat, iar pe Raluca Ciochină cu poetul – medic psihiatru, implicat în propriul caz până acolo încât se îmbolnăveşte de el.

Aş puncta, în cele ce urmează, câteva caracteristici care fac din “Greva tăcerii” o carte ce merită atenţie, şi aş începe cu atmosfera, fondul pe care autoarea se lasă învăluită de scoriile trecutului său, o atmosferă sumbră, monocromă, care induce spectralul, fantomaticul, aproape până acolo încât acesta preia rolul realului, de unde o schimbare a funcţiilor ontologice: “din cameră în cameră/ bântui casa tatălui meu/ şi mă văd cum stau ghemuită în colţ […] albă ca varul mă fac una cu peretele.” (pag. 20) Pe acest fond apar patru personaje la care poeta se raportează continuu, după importanţa şi rolul pe care l-au avut în copilăria autoarei. Tatăl, numit Valentin (etimologic însemnând viguros, puternic), este cu siguranţă sursa traumei, cel care, prin simpla apariţie la “ora şase”, provoacă “sfârşitul lumii”. Avem de a face aici cu un abuz, şi încă unul ale cărui puternice consecinţe emoţionale se proiectează atât în planul social (familial, în primul rând): “totul va fi bine/ fără sticlele de bere încă pe jumătate pline/ fără hainele aruncate grămadă/ în mijlocul camerei/ pentru ca eu să le pun încet la loc” (pag. 24), cât şi în cel individual (sexual). Acesta din urmă este mai degrabă sugerat alegoric: “în casa mamei/ unde tata mă cere de nevastă în fiecare zi” (pag: 48), sau prin pierderea identităţii sexuale: “ar fi fost mai simplu să uiţi/ să-mi bag iar toate cărţile-n saci/ hainele-n saci visele-n saci viaţa în saci/ şi să fug din oraş în oraş/ din casă în casă/ din bărbat în bărbat/ dar nu pot/ tot mai visez că umblu goală pe străzi/ de la brâu în jos”, dar şi prin descrierea unor impulsuri de defulare: “mintea mă-mpinge să cred/ că tata e-n fiecare bărbat/ la care mă duc” (pag. 58) La fel ca în traumele narcotice, autoarea sugerează o stagnare a evoluţiei emoţionale prin inserţia acelui personaj numit Ştrumfi :”Ştrumfi plângând, eu plângând/ Ştrumfi are şapte ani” (pag. 71), şi care, din punctul meu de vedere, este un soi de alter-ego al poetei-abuzate, prin el ieşind la iveală valori importante, dar microdimensionate (termenul lui Octavian Soviany este acela de “gulliverizare”), precum dragostea: “în pădure Ştrumfi şi cu mine stăm îmbrăţişaţi/ eu sorbindu-l din ochi pe Ştrumfi”, sau adevărul: “când visez că Ştrumfi vorbeşte/ mama vrea să-i pună mâna la gură/ să nu ştie nimeni/ ce se întâmplă la noi acasă/ că e ruşine” (pag. 65)   În consecinţă, perspectiva fetei abuzate în acest cadru familial asupra tatălui este hiperbolizată în conjuncţie cu statutul său emoţional pueril: “în familia mea/ tata e monstrul cu şapte capete/ care-i zice mamei/ că e urâtă” (pag. 44) În contrapondere cu figura tatălui apare figura bunicii (mamaia), nicidecum cea a mamei, iar tataia, adică bunicul, este tatăl surogat, este cel care asigură formarea, educaţia fetei, căci “spune povestea aşa cum ar trebui s-o ştiu” (pag. 34), şi  este cel care ar vrea, dacă ar fi posibil, să repare ceea ce tatăl natural a distrus: “tataia ar vrea să-mi intre în cap şi să rămână acolo” (pag. 34). Relaţia dintre mamă şi fiică este inexistentă: “mamă, tu nu ştii nimic despre mine” (pag. 15), în contextul dat mama având rolul de a oferi protecţie şi, prin aceasta, echilibru, rol pe care nu şi-l asumă. Din acest motiv ea este comparată cu o “păpuşă din şifonier/ pe care nu am voie s-o ating” (pag. 40). Cum spuneam, bunica este cea care asigură zona de refugiu, ea contrapunându-se figurii parentale ca un ideal de trăit/ urmat: “din spatele mesei/ o visam pe bunica mea cu sandale roşii în picioare” (pag. 37) (trebuie menţionat aici faptul că expresia “din spatele mesei” semnifică actul creator poetic, el revenind continuu de-a lungul grupajului.) De asemenea, “bunica” este cea care “nu mă lasă niciodată singură” de lângă figura ei nelipsind trimiterea către escatologic, către religios: “mamaia vrea să ştie viaţa mea de dincolo/ şi în fiecare noapte/ se culcă cu biblia sub pernă/ ca să nu-şi mai bată nimeni joc de noi vreodată” (pag. 47)

Poate că acestei cărţi îi lipseşte ceva, căci sunt intrigat de puţinătatea ei (majoritatea poemelor sunt scurte, cum spuneam), dar, pe de altă parte, nu ştiu dacă ar mai fi ceva de adăugat. La o adică este vorba de o carte-obsesie, adică despre ceva înfiorător de intim. Prin urmare, nu aş avea nimic de reproşat autoarei, dar nici nu m-aş putea lăuda prea mult cu efectele benefice sau şocante ale lecturării cărţii ei. Aş încheia, însă, menţionând că, în centrul acestui tablou sumbru, în care sunt schiţate cu mijloace simbolice figurile celor patru personaje care compun copilăria poetei-abuzate, Raluca Ciochină a aşezat un poem-cheie pentru întreg conţinutul cărţii, un poem concluziv care susţine preceptul potrivit căruia înţelegerea unui moment este imposibilă dacă interpretarea lui are loc în afara contextului momentului respectiv, altfel spus: copilăria este o etapă necesară şi nu poate fi recuperată mai târziu. Eu zic că în acest precept se întrevede aspectul militant al poeziei Ralucăi Ciochină: “în ce măsură crezi că te mai poate influenţa trecutul/ povestea lui azi nu există/ în măsura în care totul trebuie respus/ pe înţelesul unui copil de şapte ani/ ce nu pricepe nimic/ şi îi e frică de tot” (pag. 33).

Publicat în revista Tribuna, nr. 225 / 2012

Blogul cărţii şi al autoarei AICI.

Lighioana şi medicul.

Ioana Negoescu, “Jurnal cu tine, o lighioană şi restul lumii”, Limes, Cluj-Napoca, 2011.

Pe Ioana Negoescu o cunosc de câţiva ani, primele discuţii cu ea purtându-le pe clubliterar.ro, pe vremea când acest site abia îşi pornise motoarele. Acolo ne-am citit reciproc o bună vreme şi, cu timpul, am aflat că este medic la un spital de recuperare din Băile Felix. De asemenea, am aflat diverse detalii referitoare la relaţiile profesionale pe care le are cu pacienţii săi (unele cutremurătoare), dar şi altele referitoare la frământările din viaţa ei. Nu exagerez atunci când spun că am fost mai tot timpul informat, pe diverse căi,  despre cutremurele masive care i-au zguduit existenţa, şi că întrevedeam publicarea cărţii despre care e vorba aici, mai exact, debutul său în poezie, apărut anul acesta la editura Limes, şi care poartă un titlu destul de transparent: “Jurnal cu tine, o lighioană şi restul lumii”. Transparent pentru că ţesătura lirică a cărţii poate fi uşor vizibilă/ citibilă şi interpretabilă în şi prin chiar acest titlu al ei.

          Volumul este destul de bine închegat, deşi am simţit în partea a doua o detensionare a lirismului, şi nu întâmplător aici văd primul risc la care se supune autoarea: ea redă totul, ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, atacă toate detaliile din toate perspectivele, le semnifică până la saturaţie (uneori folosind repetiţia unei imagini, a unei culori, dar nesistematic, ca într-un tablou suprarealist în care obiectele se întrepătrund într-atât încât îşi pierd contururile), ajungînd la uzură, şi asta pe fondul unei destul de vizibile lipse de stil. Mai precis, autoarea oferă cititorului un fel de jurnal al introspecţiei, dar cu multe alunecări în spectral, fără a atinge însă religiosul. Nu e vorba de vreo escatologie sau de vreun poem “horror”, ci de o proiectare pe ecranul unei realităţi cotidiene (mai concret e vorba de spitalul în care lucrează autoarea) a realităţii schizoide pe care o trăim, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare dintre noi. În fond omul nu are doar o calitate care, progresiv, ajunge să îl definească exhaustiv, ci dispune de mult mai multe “talente”, fie că acestea pot fi valorificate într-un domeniu, fie că se manifestă în domenii diferite, chiar opuse. Ei bine, cred că tensiunea lirică, în cartea Ioanei Negoescu, îşi trage forţa dintr-o astfel de situaţie, dintr-un tandem în care cei doi ciclişti pedalează aparent şi paradoxal în sensuri opuse. Căci, din ce am citit eu, s-ar părea că medicul Ioana Negoescu urăşte poeta Ioana Negoescu, şi, desigur, poeta Ioana Negoescu urăşte medicul numit Ioana Negoescu. Problematic pentru volum e că acest război este oferit spre lectură şi empatie preponderent din perspectiva poetei, prea puţin a medicului, iar poeta nu este alta decât acea “o lighioană” din titlu. În concluzie, volumul este structurat după principiul diaristic: el redă în detalii stridente o succesiune de mici bătălii interioare în care lighioana trăieşte mai mult sau mai puţin intens sentimente contradictorii faţă de medic.

Cine este, totuşi, lighioana? Din cartea Ioanei Negoescu reiese că lighioana este poetul sau poeta care se ascunde într-un medic oarecare ce-şi consumă viaţa într-un spital oarecare. Problema este, aşa cum sugeram mai sus, că lighioanei îi repugnă trupul în care e prinsă. Sau poate nu atât trupul, cât ce face el. Interpretarea ar putea fi facilă dacă am asocia lighioana cu artistul, adică claustratul benevol, şi medicul cu omul simplu, adică cu responsabilitatea faţă de ceilalţi, socialul, cu toate că însăşi poeta o face: “prescriu o reţetă pentru calmante destul de puternice. pentru câteva clipe îmi asum responsabilitatea” (jurnal de fiecare zi şi noapte). Volumul nu mizează pe un astfel de conflict (slavă Domnului!). Ba aş spune că, în ciuda aparentei uri, lighioana nu îşi doreşte să fi fost altfel. Spitalul îi oferă mediul perfect pentru respiraţia sa creativă. Tensiunea lirică creşte organic pe incapacitatea ei de a controla complet trupul acela responsabil, politicos, supus convenţiei: “ea ţi se întoarce noaptea acasă şi se dezbracă de tine/ te desface în fâşii de neon” (lighioana). Astfel, lighioana vede în acest trup, al medicului, un “câine galben” foarte sugestiv, un soi de animal domestic mort (galbenul este asociat cu purulenţa, cu hoitul) trăind printre muribunzi, făcând ce îi spun aceştia din urmă. Există însă situaţii în care lighioana preia o parte din controlul corpului în care e prinsă (şi se proiectează în contingent cu numele de Gyuri), iar lucrul acesta ne este sugerat în multe rânduri atunci când este depăşită “linia albă continuă”, cea care, de fapt, este însăşi poezia, borderlin-ul (a se vedea poemul cu acest nume în care “gyuri a rămas pe hotar”), starea limită, atât a poetei cât şi a medicului. Când, însă, borderline-ul este depăşit, perspectiva medicului ajunge să substituie perspectiva lighioanei, schimbare de roluri care poate fi fatală (poeta este incapabilă să facă ceea ce face medicul): “îmi amintesc sărutul pe linia albă continuă. întotdeauna am ştiut că/ va exista un sărut înainte de moarte” (acadele) şi “nu ştia că din asta se moare. o singură dată buzele noastre s-au apropiat foarte mult.” (la naiba, ne jucăm cu toate jucăriile). Acest focar liric al grupajului de poeme, interesant şi fertil, îşi pierde din energie pe măsură ce cartea se apropie de sfârşit. Lighioana pare a se domestici, galbenul obsesiv fiind înlocuit de portocaliu (oare medicul-poet ar purta un halat portocaliu?), şi, în plus, ea se retrage parţial pentru a lăsa încet loc şi introspecţiilor medicului pe care le asimilează şi le versifică, desigur: “vegheam la căpătâiul muribunzilor cu oarecare optimism. înţelegeam trecerea şi nu mi se părea o prea mare scofală. moartea mi se părea un simplu cuvânt (aici e perspectiva rece a medicului) […]. nu m-am îndoit de nimic. de fapt am fost sigură că lucrurile se petrec în interiorul nostru şi că suntem nemuritori […] am crezut că sufletul zboară ca o pasăre (perspectiva poetei) […] într-o zi mi s-a părut că şi moartea creşte la loc (o dublă perspectivă – moarte şi nemurire)” (într-o zi mi s-a părut că şi moartea creşte la loc). În cele din urmă, un cititor oarecare ar putea înţelege că “Jurnal cu tine, o lighioană şi restul lumii” nu este decât jurnalul introspectiv al unei iubiri imposibile, lucru destul de adevărat, cu menţiunea că această iubire e redată printr-o prismă suprarealistă puţin defectă.

Aş reproşa autoarei în primul rând lipsa autocenzurii. Există cuvinte, expresii sau chiar versuri întregi care nu îşi au rostul, care explicitează sau chiar repetă ceea ce deja s-a spus într-o altă manieră (acesta e un defect foarte întâlnit la debutanţi). Aş mai reproşa supraîncărcarea cu detalii, procedeu care îngreunează ritmul tensionant, neliniştitor, al conflictului, dar şi uşorul dezechilibru de structură al cărţii dat de faptul că, spre final, autoarea încearcă o temperare forţată a conflictului în cauză. Cartea Ioanei Negoescu este remarcabilă prin aceea că duce versurile pe culoarele şi în saloanele pline cu muribunzi ale unui spital, demonstrând astfel că poezia este la ea acasă oriunde, şi că, indiferent de haina socială pe care o poartă, poetul va lupta pe orice căi pentru a se face auzit. Din punct de vedere strict literar, însă, dincolo de câteva poeme foarte reuşite care dovedesc din plin talentul autoarei, debutul acesta rămâne în primul rând o etapă necesară în procesul filtrării stilistice.

Publicat în revista Tribuna, nr.224 / 2012

Bac şi expoziţii.

Vreo 10 ani am lipsit din viaţa mea. Îmi amintesc vag că mă mai vizitam din când în când, în cate un weekend, perioadă în care, de fapt, abia aşteptam să vină ziua de luni şi să dispar iar la ale mele. Astfel, sâmbăta făceam curăţenie în toată casa şi, în felul acesta, nu aveam treabă cu nimeni din casă şi cam toată duminica mă certam cu soţia pe tema bisericii şi a nevoii sau necesităţii de a merge acolo. E drept, nu pot spune că au fost chiar 10 ani pierduţi, căci de băiatul mai mare cel puţin 2 ani m-am ocupat chiar eu, soţia mea făcându-şi studiile. Dar, oare, m-am ocupat cu-adevărat? Sau doar am pretins că am făcut-o. Au fost câteva seri în care am ieşit cu el la câte o plimbare şi i-am vorbit despre cer, despre planete, despre Dumnezeu şi despre vise. Însă, mai mult de-atât nu cred că am făcut. Multă vreme, amintidu-şi de aceste plimbări, băiatul meu m-a rugat să repetăm figura. Dar n-aveam chef. Alergam toată ziua cu două telefoane la aceeaşi ureche, iar acasă abia mai stăteam în picioare. Aşa că, la un moment dat, mă prefăceam că nu mai aud şi nu mai văd pe nimeni. Sunt convins că dacă aş fi ţinut-o în alergarea aceea după bani (care, oricum, nu mi-au ajuns niciodată), azi aş fi fost acelaşi individ sec, fără chef, cu cearcăne adânci în jurul ochilor, ciufut şi chinuit.
După părerea mea, educaţia unui copil pleacă, într-o proporţie de 99 la sută, de la aceste întâlniri pe care părintele le are cu copilul. Întâlniri fructificate prin discuţii frumoase, discuţii care au rolul de a atrage atenţia copilului asupra intensităţii vieţii, valorizând-o în ochii lui. A-l înscrie şi a-l duce pe copil la şcoală nu înseamnă mare lucru. Foarte mulţi părinţi se limitează la asta, de parcă brusc copilul nu ar mai fi al lor, ci al şcolii, şi culmea, se bat după aceea cu pumnii în piept strigând că ei s-au ocupat de educaţia copilului lor. Şcoala e doar un mijloc de socializare (concurenţa jucând rolul principal) şi de impunere a unui ritm de învăţare. Dar învăţarea se face acasă, nu la şcoală. Iar copilul va fi cu atât mai interesat de propria educaţie, cu cât părintele a sădit în el acest sâmbure de interes. Căci dacă părintele îşi abandonează copilul în faţa calculatorului sau a TVului, cu siguranţă va obţine un feed back pe măsură. Şi se vede foarte clar că asta s-a întâmplat cu noua generaţie, că liceenii de azi au fost realmente abandonaţi în faţa monitoarelor şi, chiar mai mult, au fost încurajaţi spre a fi fermecaţi cu totul de ele.
Personal, mă simt foarte vinovat pentru anii trecuţi, cu atât mai mult cu cât sunt şi am fost conştient de greşeala pe care am făcut-o. De aceea, de la o vreme am început să-mi iau copiii de mânuţă şi să-i plimb ore în şir, discutând cu ei, intrând în fiecare biserică sau clădire cu valoare istorică ce ne iese în cale (şi sunt atâtea în Cluj), vizitând expoziţii etc. Sper să nu mă las prea curând de sportul ăsta. Fiindcă ştiu că Bac-ul, pentru copiii mei, a început deja.

Debutul absolut.

Că tot plouă şi am aşa, o nostalgie, mi-am amintit de debutul meu absolut din revista lui Bogdan Suceavă. A fost în 2001. Întortocheată mi-era mintea încă de atunci. Puteţi citi textul aici AICI.

Pe-acolo pe undeva...

Acolo am omorât, când aveam cinci ani, folosindu-mă de un băţ, şapte bobocei, fiindcă îmi ciuguleau picioarele goale. Acolo mă suiam cu vărul meu în pomi (nuci, pruni, cireşi, vişini, piersici) şi făceam ca maimuţele cât era ziua de lungă. Acolo stăteam noaptea, în curte, pe o pătură, pe spate, şi priveam stelele. Acolo făceam baie într-un iaz, cu vreo 20 de copii, toţi în fundul gol, în timp ce admiram şerpii ce se retrăgeau pe malul celălalt de frica noastră. Acolo am mâncat tone de borş. Acolo am văzut prima momâie (în traducere: fantomă care se manifestă cât se poate de concret, ca persoană în carne şi oase, dar fără a avea voinţă sau inteligenţă). Acolo am văzut primul cadavru descompus, şi am fost plouat cu bomboane în biserică. Acolo am mâncat plăcinte îmbătătoare (se mai numesc DROG, fiindcă umplutura conţine frunze de cânepă cu zahăr). Acolo secundele se numără altfel, nu de la 1 la 10, ci altfel, nu ştiu cum. Acolo pare că Dumnezeu nu se mai ascunde. Păcat, însă, că oamenii sunt tot timpul beţi şi se dizolvă în căldura înăbuşitoare. Şi miroase peste tot a moarte.

Eşti ca într-un vis.

BAZA
Extenuare. Pe scară urci privind în sus. Rareori îţi întorci privirea în jos, pentru a măsura distanţa care te desparte de pământ. Pe scară nu eşti în siguranţă. Pe scară eşti singur. Dacă cineva se află înaintea ta, urcând pe aceeaşi scară, acesta te va pune în pericol. Dacă cineva se află sub tine, urcând pe aceeaşi scară, pe acesta îl vei pune în pericol. Pe scară te poţi trăda. Dacă scara nu este realizată bine, dacă fuşteii nu sunt bine prinşi în corpul scării, vei fi în pericol. Scara însăşi se poate destrăma. Dacă un singur fuscel îţi face probleme, vei crede că toţi ceilalţi pe care urmează să urci îţi vor face probleme, iar nesiguranţa va creşte în tine. Dacă pentru o clipă, pentru o singură clipă, pumnul tău se înmoaie, vei fi în pericol. Dacă înaintezi, pericolul creşte. Dacă te opreşti, pericolul creşte. Dacă distanţa dintre fuştei nu este egală pe întinderea scării, pericolul creşte. Dacă o scară se află lângă scara pe care urci, pericolul creşte, căci cel care urcă pe scara alăturată îţi poate distrage atenţia, te poate face să râzi sau să plângi, iar pumnul tău se poate înmuia. Dacă scara aceluia se destramă, acest lucru te va pune în pericol. Dacă scara nu stă bine pe pământ, vei fi în pericol. Dacă scara este suspendată, dacă nu atinge pământul, vei fi nevoit să priveşti doar în sus, căci altă scăpare nu înţelegi să fie.

Nu există cale de întorcere, vei şti asta, chiar dacă creştetul tău se va izbi de un grilaj metalic prin care nu vezi scăpare.

VÂRFUL
Răsuflare. Priveşti în jur. Nu îţi îndrepţi privirea în jos, căci eşti deja deasupra a ceea ce părea de nestrăbătut. Eşti în siguranţă, deşi eşti pe scară. Pumnul tău se poate înmuia, deşi eşti pe scară. Cel care urcă deasupra ta nu te mai pune în pericol, deşi este şi deşi încă eşti pe scară. Tu nu mai pui în pericol pe cel de sub tine, deşi eşti şi deşi încă este pe scară. Ai vrea să înţelegi de ce poţi da mâna cu cel care urcă scara de lângă tine, deşi te afli şi deşi încă se află pe scară. Dar atingerea celui de lângă tine luminează, pentru că eşti scara lui, deşi e pe scară, pentru că e scara ta, deşi eşti pe scară. Ai vrea să înţelegi, dar la ce ţi-ar mai folosi? Eşti şi este acolo unde Lumina biruie întunericul.

Proiectul poate fi vizionat AICI.
Ei sunt autorii proiectului.

"Când te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?" Matei 25:39

Mărturisesc că atunci când Liviu Mocan m-a invitat să-l vizitez pe Iisus în închisoare, iniţial am fost puţin contrariat. Şi chiar m-am întrebat cine este acest Iisus. Încă îmi scapă semnificaţiile substituirii persoanei Mântuitorului cu un puşcăriaş, un ucigaş, un tâlhar, etc, închis de către oameni din cauza unor motive clare. Căci nu e claustrat acolo ca un martir, ci ca o scursoare a societăţii. Ai spune că, dimpotrivă, cei aflaţi acolo nu au cum să ajungă vreodată în apropierea spiritualităţii cristice. La aceste întrebări nu mi-a răspuns nici burta dubiţei cu care şi în care am plecat de la Cluj către Gherla.

Nu mi-a răspuns nici interiorul penitenciarului, nici feţele deţinuţilor în care sforăia agresivitatea.

Mi-a răspuns acest tablou intitulat "Infirmul cu cap de oglindă" şi realizat de un fost deţinut, pe numele lui Hărănguş Alexandru. Acolo unde se află chipul infirmului este de fapt o oglindă. Orice alte explicaţii sunt de prisos.

Debutul meu în poezie...

cam aşa arată...

Pentru comenzi scrieţi un email editurii la edituravinea@yahoo.com.