Urmăresc activitatea poetică a Mirelei Lungu în mediul
virtual de multă vreme, fiind unul dintre cei care, nu în mod constant şi de
obicei succint, şi-a spus punctul de vedere în ce priveşte calitatea literară a
creaţiilor sale. „Biografia coapselor”, cartea de debut a poetei, apărută la
finele anului 2011 la editura bucureşteană Tracus Arte, reuneşte o mare parte
dintre încercările sale din acest mediu. Semnalez lucrul acesta întrucât
cititorul mai curios din fire va putea găsi, sub textele încă accesibile şi
accesabile (pe diferite situri literare) ale autoarei, comentarii critice mai
mult sau mai puţin pertinente, picante sau (ştiu eu!) interesante. Cert este
că, din punctul de vedere al interacţiunii cu cititorii/criticii săi, Mirela
Lungu a fost cât se poate de dinamică şi, în cazul judecăţilor de valoare negative,
chiar curajoasă.
Cartea are, ca aproape oricare dintre debuturile cu care
m-am întâlnit în ultima vreme, plusuri şi minusuri. Spre deosebire, însă, de
alte debuturi, nu aş putea spune dacă în cartea Mirelei aspectele pozitive, din
perspectivă estetică, deci strict literară, sunt predominante, făcându-le pe
cele negative neglijabile. Ba aş susţine că, dimpotrivă, pe fondul unui discurs
îndoielnic din punct de vedere literar, sunt aşezate, rar, dar constant,
formulări cu adevărat poetice, izbitoare uneori prin frumuseţea sau unicitatea
lor, asemeni unor cristale cusute pe o suprafaţă textilă ordinară.
Aşa cum reiese din titlu, tema volumului este destul de
riscantă, fiind, prin natura ei, generatoare de controverse: sexualitatea (şi
finalitatea ei: orgasmul) ca împlinire (şi chiar neîmplinire) a unei relaţii sentimentale.
Discursul liric (ca substrat al temei) este, spuneam, îndoielnic din punct de
vedere literar, cauzele principale fiind, pe de o parte, verbiajul, care anulează,
progresiv, plăcerea lecturii, şi, pe de altă parte, melanjul prea strident al
imaginilor, fiecare poem devenind astfel un soi de tablou postmodern extrem de
încărcat. Vorbim în acest din urmă caz despre elemente luate din varii domenii
şi alăturate pentru a sugera în mod repetat (şi chiar prea repetat) alienarea postmodernă
a subiectului: „poeme la persoana întâi singular & eternul „tu” personajul
celebru din medii virtual literare păpuşa de unică folosinţă azi zace în coşul
de cumpărături la carrefour orhideea sau plaza […] e magic să înscrii gratuit
noi abonaţi vodafone suntem orange şi avem acoperire oriunde ne ducem să
consumăm coca/ cola iubirea e fanta vă jur prin care intrăm în reţea” („suntem orange”). Nu neg, atât delirul
verbal cât şi alienarea (postmodernă sau nu) sunt trăsături specifice acelei „căderi”
(falling in) sentimentale, cum definitoriu
au numit-o anglo-saxonii. Însă, la nivelul unui discurs literar (cu atât mai
mult cu cât acesta este asumat în volum), aceste tehnici trebuie mânuite cu foarte
multă prudenţă. În cazul Mirelei Lungu, aproape toate poemele sale folosesc ca
schelet tocmai aceste tehnici, volumul fiind salvat, după cum afirmam mai sus,
de puţinele (dar constant-prezentele) formulări cu adevărat reuşite, relevante
prin valoarea lor poetică, şi care, în cele mai multe cazuri şi din fericire,
sunt aşezate la finalul poemelor: „când m-am trezit lângă mine un înger recicla
o idilă neconsumată şi două făcute praf” („vanilla
sky”), „eu ştiu că pentru 11 minute
întreg universul se zbate între coapsele mele şi-l strâng cu forţa fetiţei ce
nu renunţă la păpuşa ei în ruptul capului” („11 minute”), „ne vom iubi ca extratereştrii fără secreţii fără
regrete fără speranţă viaţa e doar un joc pe calculator” („how much”), „iubirea dă întotdeauna cu rest & fracţiunea de
zecimală o-mpărţim periodic la doi” („amanţii
nebuni ai secolului 21”) etc. S-ar putea vorbi, în cazul acestui volum, despre
o succesiune de poeme de tip cadru (autonome, deci), recuzita fiind specifică tabloidelor,
dacă ţinem cont de sensul actual al acestui din urmă cuvânt. Poeta preia elemente
din sfera cotidianului (de unde şi folosirea limbajului vulgar ori strict
colocvial) cu scopul de a le reuni şi semnifica la final sub forma unei „poante
spirituale/morale” voit poetice. Uneori acest lucru îi reuşeşte: „în triunghiul
bermudelor mele s-au prăbuşit atâţia piloţi de succes căutând nordul precis
busola indică întotdeauna sexul opus” (that
thing), alteori, însă, poeta se complică prea mult, devine preţioasă şi, ca
urmare, alunecă în artificial (a se vedea „Cina
cea de taină”, „prima dată am făcut
dragoste într-un spital de nebuni” etc). Or, maniera aceasta, de a construi
poeme de sine stătătoare, citibile în afara întregului, nu avantajează volumul
acesta. Chiar dacă există un invariant în succesiunea textelor, şi anume
dragostea, analizată din perspectiva orgasmului fizic ori mintal, volumul nu
are tensiunea aceea care te ţine de obicei lipit de o carte, cu atât mai mult
cu cât, spuneam şi mai sus, dezvăluind cauzele, discursul liric se dovedeşte a
fi, în cele mai multe cazuri, destul de friabil. Tocmai de aceea ies în evidenţă
ca reuşite textele construite lucid, controlat, şi în care elementele din
cotidian sunt folosite coerent, urmărind în unele cazuri un fir epic, aşa cum
este, bunăoară, „portret robot”.
Din referinţele critice de pe coperta a patra, semnate în
ordine de Dan Silviu-Boerescu, Horia Gârbea şi Liviu Antonesei, reiese că
meritul cel mai mare al poetei bucureştene constă în „directeţea” sa (DSB), în „comunicarea
tranşantă şi dezinhibată” (HG) şi în „tonul” poeziei sale, „amestecul
incredibil de reuşit, aliajul dintre jubilaţie şi dezabuzare, chiar cinism”
(LA). Cred că cel mai apropiat de realitate este cel din urmă comentariu.
Directeţea, dezinhibarea, „brutalizarea cititorului” (HG) nu sunt suficiente
pentru a păstra această carte în neuitare. În schimb, aşa cum am spus,
capacitatea de a valorifica elementele cotidianului, lărgindu-le semnificaţia
prin prisma formulărilor pilduitoare (poantele) reuşite din punct de vedere
literar, deci poetic (de unde tonul acesta jucăuş dar şi dezabuzat, cum spune
Liviu Antonesei), este meritorie şi parţial salvatoare pentru debutul acesta. Aş
încheia cu un astfel de exemplu, preluat din poemul care dă chiar titlul
volumului: „în pântecul oricărei femei stă scrisă biografia coapselor evei din
punctul de vedere al lui adam suntem toate infinite preludii ale unui act
sexual unic” („biografia coapselor”).
Articol apărut în revista Tribuna nr. 231
Articol apărut în revista Tribuna nr. 231
