Raluca Ciochină în "spatele mesei".

Raluca Ciochină, “Greva tăcerii”, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011.

Numele Ralucăi Ciochină îmi este cunoscut din revistele Suplimentul de Marţi şi Observator Cultural. Pe când activa la cea dintâi publicaţie (nu am verificat dacă o mai face), avea, de fapt, o rubrică intitulată poştalion, şi în care oferea lunar un feed-back începătorilor/încercătorilor într-ale literaturii. Surprinzător (sau nu?), aşa cum am mai spus undeva, ea a fost primul meu cititor (surprinzător pentru că vorbim despre cineva care locuieşte în celălalt capăt de ţară, respectiv în Bucureşti), şi, totodată, primul meu consilier editorial, fiind cea care, urmare a lecturării manuscrisului meu, m-a îndemnat să îmi caut o editură. Cartea care îi poartă semnătura, intitulată “Greva tăcerii”, şi despre care aş dori să scriu câteva rânduri în cele ce urmează, a apărut la editura CDPL (Casa de pariuri literare) anul acesta, fiind volumul ei de debut ca poetă (din nota biografică de la pagina 4 aflăm că – din păcate! – a debutat editorial în proză, în romanul colectiv Rubik, apărut la editura Polirom).

Întâmplător, data trecută am comentat o altă poetă debutantă care se învecinează cu poezia Ralucăi Ciochină prin atmosfera pe care o propune: sumbră, halucinantă, dar şi prin conflictul pe care este construită tensiunea lirică. Astfel, atât la Ioana Negoescu, cât şi la poeta din Bucureşti, avem un focar traumatic şi tramatic, rolul central jucându-l egoul artistic, desigur. Dacă, însă, la poeta orădeancă, în conflictul în care este implicat, acest ego are ca oponent elementul social (medicul), poeta reuşind să îl scoată din ecuaţie, asimilându-l, la Raluca Ciochină trauma este elementul mai puternic, generatorul întregului proces, cea care, în loc de a fi asimilată, înghite chiar actul creator. Octavian Soviany, în prefaţa cărţii, o situează în categoria “poeţilor <retrospectivi>”, în sensul că poeta este “fixată deocamdată cu obstinaţie asupra trecutului”. La ambele poete scrisul devine un proces catarhic, chiar singurul proces catarhic, însă strategia diferă: la Ioana Negoescu disiparea traumei are loc, cum spuneam, prin asimilare, prin acceptare şi substituire forţată, în timp ce la Raluca Ciochină strategia este aceea de a lăsa trauma să se organizeze în jurul egoului artistic, să îl asimileze pe acesta din urmă. În mod firesc, prima strategie (a Ioanei) postulează un act creator extrem de fertil, cu multe explicaţii şi cu detalieri excesive, în timp ce din a doua (a Ralucăi) rezultă o poezie sărăcăcioasă în detalii, o poezie schiţată, codificată, deci cu o puternică tentă simbolistică. Aş putea merge mai departe cu această comparaţie, asociind-o pe Ioana Negoescu cu poetul – medic  generalist, rece, obiectiv, neimplicat, iar pe Raluca Ciochină cu poetul – medic psihiatru, implicat în propriul caz până acolo încât se îmbolnăveşte de el.

Aş puncta, în cele ce urmează, câteva caracteristici care fac din “Greva tăcerii” o carte ce merită atenţie, şi aş începe cu atmosfera, fondul pe care autoarea se lasă învăluită de scoriile trecutului său, o atmosferă sumbră, monocromă, care induce spectralul, fantomaticul, aproape până acolo încât acesta preia rolul realului, de unde o schimbare a funcţiilor ontologice: “din cameră în cameră/ bântui casa tatălui meu/ şi mă văd cum stau ghemuită în colţ […] albă ca varul mă fac una cu peretele.” (pag. 20) Pe acest fond apar patru personaje la care poeta se raportează continuu, după importanţa şi rolul pe care l-au avut în copilăria autoarei. Tatăl, numit Valentin (etimologic însemnând viguros, puternic), este cu siguranţă sursa traumei, cel care, prin simpla apariţie la “ora şase”, provoacă “sfârşitul lumii”. Avem de a face aici cu un abuz, şi încă unul ale cărui puternice consecinţe emoţionale se proiectează atât în planul social (familial, în primul rând): “totul va fi bine/ fără sticlele de bere încă pe jumătate pline/ fără hainele aruncate grămadă/ în mijlocul camerei/ pentru ca eu să le pun încet la loc” (pag. 24), cât şi în cel individual (sexual). Acesta din urmă este mai degrabă sugerat alegoric: “în casa mamei/ unde tata mă cere de nevastă în fiecare zi” (pag: 48), sau prin pierderea identităţii sexuale: “ar fi fost mai simplu să uiţi/ să-mi bag iar toate cărţile-n saci/ hainele-n saci visele-n saci viaţa în saci/ şi să fug din oraş în oraş/ din casă în casă/ din bărbat în bărbat/ dar nu pot/ tot mai visez că umblu goală pe străzi/ de la brâu în jos”, dar şi prin descrierea unor impulsuri de defulare: “mintea mă-mpinge să cred/ că tata e-n fiecare bărbat/ la care mă duc” (pag. 58) La fel ca în traumele narcotice, autoarea sugerează o stagnare a evoluţiei emoţionale prin inserţia acelui personaj numit Ştrumfi :”Ştrumfi plângând, eu plângând/ Ştrumfi are şapte ani” (pag. 71), şi care, din punctul meu de vedere, este un soi de alter-ego al poetei-abuzate, prin el ieşind la iveală valori importante, dar microdimensionate (termenul lui Octavian Soviany este acela de “gulliverizare”), precum dragostea: “în pădure Ştrumfi şi cu mine stăm îmbrăţişaţi/ eu sorbindu-l din ochi pe Ştrumfi”, sau adevărul: “când visez că Ştrumfi vorbeşte/ mama vrea să-i pună mâna la gură/ să nu ştie nimeni/ ce se întâmplă la noi acasă/ că e ruşine” (pag. 65)   În consecinţă, perspectiva fetei abuzate în acest cadru familial asupra tatălui este hiperbolizată în conjuncţie cu statutul său emoţional pueril: “în familia mea/ tata e monstrul cu şapte capete/ care-i zice mamei/ că e urâtă” (pag. 44) În contrapondere cu figura tatălui apare figura bunicii (mamaia), nicidecum cea a mamei, iar tataia, adică bunicul, este tatăl surogat, este cel care asigură formarea, educaţia fetei, căci “spune povestea aşa cum ar trebui s-o ştiu” (pag. 34), şi  este cel care ar vrea, dacă ar fi posibil, să repare ceea ce tatăl natural a distrus: “tataia ar vrea să-mi intre în cap şi să rămână acolo” (pag. 34). Relaţia dintre mamă şi fiică este inexistentă: “mamă, tu nu ştii nimic despre mine” (pag. 15), în contextul dat mama având rolul de a oferi protecţie şi, prin aceasta, echilibru, rol pe care nu şi-l asumă. Din acest motiv ea este comparată cu o “păpuşă din şifonier/ pe care nu am voie s-o ating” (pag. 40). Cum spuneam, bunica este cea care asigură zona de refugiu, ea contrapunându-se figurii parentale ca un ideal de trăit/ urmat: “din spatele mesei/ o visam pe bunica mea cu sandale roşii în picioare” (pag. 37) (trebuie menţionat aici faptul că expresia “din spatele mesei” semnifică actul creator poetic, el revenind continuu de-a lungul grupajului.) De asemenea, “bunica” este cea care “nu mă lasă niciodată singură” de lângă figura ei nelipsind trimiterea către escatologic, către religios: “mamaia vrea să ştie viaţa mea de dincolo/ şi în fiecare noapte/ se culcă cu biblia sub pernă/ ca să nu-şi mai bată nimeni joc de noi vreodată” (pag. 47)

Poate că acestei cărţi îi lipseşte ceva, căci sunt intrigat de puţinătatea ei (majoritatea poemelor sunt scurte, cum spuneam), dar, pe de altă parte, nu ştiu dacă ar mai fi ceva de adăugat. La o adică este vorba de o carte-obsesie, adică despre ceva înfiorător de intim. Prin urmare, nu aş avea nimic de reproşat autoarei, dar nici nu m-aş putea lăuda prea mult cu efectele benefice sau şocante ale lecturării cărţii ei. Aş încheia, însă, menţionând că, în centrul acestui tablou sumbru, în care sunt schiţate cu mijloace simbolice figurile celor patru personaje care compun copilăria poetei-abuzate, Raluca Ciochină a aşezat un poem-cheie pentru întreg conţinutul cărţii, un poem concluziv care susţine preceptul potrivit căruia înţelegerea unui moment este imposibilă dacă interpretarea lui are loc în afara contextului momentului respectiv, altfel spus: copilăria este o etapă necesară şi nu poate fi recuperată mai târziu. Eu zic că în acest precept se întrevede aspectul militant al poeziei Ralucăi Ciochină: “în ce măsură crezi că te mai poate influenţa trecutul/ povestea lui azi nu există/ în măsura în care totul trebuie respus/ pe înţelesul unui copil de şapte ani/ ce nu pricepe nimic/ şi îi e frică de tot” (pag. 33).

Publicat în revista Tribuna, nr. 225 / 2012

Blogul cărţii şi al autoarei AICI.

Lighioana şi medicul.

Ioana Negoescu, “Jurnal cu tine, o lighioană şi restul lumii”, Limes, Cluj-Napoca, 2011.

Pe Ioana Negoescu o cunosc de câţiva ani, primele discuţii cu ea purtându-le pe clubliterar.ro, pe vremea când acest site abia îşi pornise motoarele. Acolo ne-am citit reciproc o bună vreme şi, cu timpul, am aflat că este medic la un spital de recuperare din Băile Felix. De asemenea, am aflat diverse detalii referitoare la relaţiile profesionale pe care le are cu pacienţii săi (unele cutremurătoare), dar şi altele referitoare la frământările din viaţa ei. Nu exagerez atunci când spun că am fost mai tot timpul informat, pe diverse căi,  despre cutremurele masive care i-au zguduit existenţa, şi că întrevedeam publicarea cărţii despre care e vorba aici, mai exact, debutul său în poezie, apărut anul acesta la editura Limes, şi care poartă un titlu destul de transparent: “Jurnal cu tine, o lighioană şi restul lumii”. Transparent pentru că ţesătura lirică a cărţii poate fi uşor vizibilă/ citibilă şi interpretabilă în şi prin chiar acest titlu al ei.

          Volumul este destul de bine închegat, deşi am simţit în partea a doua o detensionare a lirismului, şi nu întâmplător aici văd primul risc la care se supune autoarea: ea redă totul, ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, atacă toate detaliile din toate perspectivele, le semnifică până la saturaţie (uneori folosind repetiţia unei imagini, a unei culori, dar nesistematic, ca într-un tablou suprarealist în care obiectele se întrepătrund într-atât încât îşi pierd contururile), ajungînd la uzură, şi asta pe fondul unei destul de vizibile lipse de stil. Mai precis, autoarea oferă cititorului un fel de jurnal al introspecţiei, dar cu multe alunecări în spectral, fără a atinge însă religiosul. Nu e vorba de vreo escatologie sau de vreun poem “horror”, ci de o proiectare pe ecranul unei realităţi cotidiene (mai concret e vorba de spitalul în care lucrează autoarea) a realităţii schizoide pe care o trăim, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare dintre noi. În fond omul nu are doar o calitate care, progresiv, ajunge să îl definească exhaustiv, ci dispune de mult mai multe “talente”, fie că acestea pot fi valorificate într-un domeniu, fie că se manifestă în domenii diferite, chiar opuse. Ei bine, cred că tensiunea lirică, în cartea Ioanei Negoescu, îşi trage forţa dintr-o astfel de situaţie, dintr-un tandem în care cei doi ciclişti pedalează aparent şi paradoxal în sensuri opuse. Căci, din ce am citit eu, s-ar părea că medicul Ioana Negoescu urăşte poeta Ioana Negoescu, şi, desigur, poeta Ioana Negoescu urăşte medicul numit Ioana Negoescu. Problematic pentru volum e că acest război este oferit spre lectură şi empatie preponderent din perspectiva poetei, prea puţin a medicului, iar poeta nu este alta decât acea “o lighioană” din titlu. În concluzie, volumul este structurat după principiul diaristic: el redă în detalii stridente o succesiune de mici bătălii interioare în care lighioana trăieşte mai mult sau mai puţin intens sentimente contradictorii faţă de medic.

Cine este, totuşi, lighioana? Din cartea Ioanei Negoescu reiese că lighioana este poetul sau poeta care se ascunde într-un medic oarecare ce-şi consumă viaţa într-un spital oarecare. Problema este, aşa cum sugeram mai sus, că lighioanei îi repugnă trupul în care e prinsă. Sau poate nu atât trupul, cât ce face el. Interpretarea ar putea fi facilă dacă am asocia lighioana cu artistul, adică claustratul benevol, şi medicul cu omul simplu, adică cu responsabilitatea faţă de ceilalţi, socialul, cu toate că însăşi poeta o face: “prescriu o reţetă pentru calmante destul de puternice. pentru câteva clipe îmi asum responsabilitatea” (jurnal de fiecare zi şi noapte). Volumul nu mizează pe un astfel de conflict (slavă Domnului!). Ba aş spune că, în ciuda aparentei uri, lighioana nu îşi doreşte să fi fost altfel. Spitalul îi oferă mediul perfect pentru respiraţia sa creativă. Tensiunea lirică creşte organic pe incapacitatea ei de a controla complet trupul acela responsabil, politicos, supus convenţiei: “ea ţi se întoarce noaptea acasă şi se dezbracă de tine/ te desface în fâşii de neon” (lighioana). Astfel, lighioana vede în acest trup, al medicului, un “câine galben” foarte sugestiv, un soi de animal domestic mort (galbenul este asociat cu purulenţa, cu hoitul) trăind printre muribunzi, făcând ce îi spun aceştia din urmă. Există însă situaţii în care lighioana preia o parte din controlul corpului în care e prinsă (şi se proiectează în contingent cu numele de Gyuri), iar lucrul acesta ne este sugerat în multe rânduri atunci când este depăşită “linia albă continuă”, cea care, de fapt, este însăşi poezia, borderlin-ul (a se vedea poemul cu acest nume în care “gyuri a rămas pe hotar”), starea limită, atât a poetei cât şi a medicului. Când, însă, borderline-ul este depăşit, perspectiva medicului ajunge să substituie perspectiva lighioanei, schimbare de roluri care poate fi fatală (poeta este incapabilă să facă ceea ce face medicul): “îmi amintesc sărutul pe linia albă continuă. întotdeauna am ştiut că/ va exista un sărut înainte de moarte” (acadele) şi “nu ştia că din asta se moare. o singură dată buzele noastre s-au apropiat foarte mult.” (la naiba, ne jucăm cu toate jucăriile). Acest focar liric al grupajului de poeme, interesant şi fertil, îşi pierde din energie pe măsură ce cartea se apropie de sfârşit. Lighioana pare a se domestici, galbenul obsesiv fiind înlocuit de portocaliu (oare medicul-poet ar purta un halat portocaliu?), şi, în plus, ea se retrage parţial pentru a lăsa încet loc şi introspecţiilor medicului pe care le asimilează şi le versifică, desigur: “vegheam la căpătâiul muribunzilor cu oarecare optimism. înţelegeam trecerea şi nu mi se părea o prea mare scofală. moartea mi se părea un simplu cuvânt (aici e perspectiva rece a medicului) […]. nu m-am îndoit de nimic. de fapt am fost sigură că lucrurile se petrec în interiorul nostru şi că suntem nemuritori […] am crezut că sufletul zboară ca o pasăre (perspectiva poetei) […] într-o zi mi s-a părut că şi moartea creşte la loc (o dublă perspectivă – moarte şi nemurire)” (într-o zi mi s-a părut că şi moartea creşte la loc). În cele din urmă, un cititor oarecare ar putea înţelege că “Jurnal cu tine, o lighioană şi restul lumii” nu este decât jurnalul introspectiv al unei iubiri imposibile, lucru destul de adevărat, cu menţiunea că această iubire e redată printr-o prismă suprarealistă puţin defectă.

Aş reproşa autoarei în primul rând lipsa autocenzurii. Există cuvinte, expresii sau chiar versuri întregi care nu îşi au rostul, care explicitează sau chiar repetă ceea ce deja s-a spus într-o altă manieră (acesta e un defect foarte întâlnit la debutanţi). Aş mai reproşa supraîncărcarea cu detalii, procedeu care îngreunează ritmul tensionant, neliniştitor, al conflictului, dar şi uşorul dezechilibru de structură al cărţii dat de faptul că, spre final, autoarea încearcă o temperare forţată a conflictului în cauză. Cartea Ioanei Negoescu este remarcabilă prin aceea că duce versurile pe culoarele şi în saloanele pline cu muribunzi ale unui spital, demonstrând astfel că poezia este la ea acasă oriunde, şi că, indiferent de haina socială pe care o poartă, poetul va lupta pe orice căi pentru a se face auzit. Din punct de vedere strict literar, însă, dincolo de câteva poeme foarte reuşite care dovedesc din plin talentul autoarei, debutul acesta rămâne în primul rând o etapă necesară în procesul filtrării stilistice.

Publicat în revista Tribuna, nr.224 / 2012

Bac şi expoziţii.

Vreo 10 ani am lipsit din viaţa mea. Îmi amintesc vag că mă mai vizitam din când în când, în cate un weekend, perioadă în care, de fapt, abia aşteptam să vină ziua de luni şi să dispar iar la ale mele. Astfel, sâmbăta făceam curăţenie în toată casa şi, în felul acesta, nu aveam treabă cu nimeni din casă şi cam toată duminica mă certam cu soţia pe tema bisericii şi a nevoii sau necesităţii de a merge acolo. E drept, nu pot spune că au fost chiar 10 ani pierduţi, căci de băiatul mai mare cel puţin 2 ani m-am ocupat chiar eu, soţia mea făcându-şi studiile. Dar, oare, m-am ocupat cu-adevărat? Sau doar am pretins că am făcut-o. Au fost câteva seri în care am ieşit cu el la câte o plimbare şi i-am vorbit despre cer, despre planete, despre Dumnezeu şi despre vise. Însă, mai mult de-atât nu cred că am făcut. Multă vreme, amintidu-şi de aceste plimbări, băiatul meu m-a rugat să repetăm figura. Dar n-aveam chef. Alergam toată ziua cu două telefoane la aceeaşi ureche, iar acasă abia mai stăteam în picioare. Aşa că, la un moment dat, mă prefăceam că nu mai aud şi nu mai văd pe nimeni. Sunt convins că dacă aş fi ţinut-o în alergarea aceea după bani (care, oricum, nu mi-au ajuns niciodată), azi aş fi fost acelaşi individ sec, fără chef, cu cearcăne adânci în jurul ochilor, ciufut şi chinuit.
După părerea mea, educaţia unui copil pleacă, într-o proporţie de 99 la sută, de la aceste întâlniri pe care părintele le are cu copilul. Întâlniri fructificate prin discuţii frumoase, discuţii care au rolul de a atrage atenţia copilului asupra intensităţii vieţii, valorizând-o în ochii lui. A-l înscrie şi a-l duce pe copil la şcoală nu înseamnă mare lucru. Foarte mulţi părinţi se limitează la asta, de parcă brusc copilul nu ar mai fi al lor, ci al şcolii, şi culmea, se bat după aceea cu pumnii în piept strigând că ei s-au ocupat de educaţia copilului lor. Şcoala e doar un mijloc de socializare (concurenţa jucând rolul principal) şi de impunere a unui ritm de învăţare. Dar învăţarea se face acasă, nu la şcoală. Iar copilul va fi cu atât mai interesat de propria educaţie, cu cât părintele a sădit în el acest sâmbure de interes. Căci dacă părintele îşi abandonează copilul în faţa calculatorului sau a TVului, cu siguranţă va obţine un feed back pe măsură. Şi se vede foarte clar că asta s-a întâmplat cu noua generaţie, că liceenii de azi au fost realmente abandonaţi în faţa monitoarelor şi, chiar mai mult, au fost încurajaţi spre a fi fermecaţi cu totul de ele.
Personal, mă simt foarte vinovat pentru anii trecuţi, cu atât mai mult cu cât sunt şi am fost conştient de greşeala pe care am făcut-o. De aceea, de la o vreme am început să-mi iau copiii de mânuţă şi să-i plimb ore în şir, discutând cu ei, intrând în fiecare biserică sau clădire cu valoare istorică ce ne iese în cale (şi sunt atâtea în Cluj), vizitând expoziţii etc. Sper să nu mă las prea curând de sportul ăsta. Fiindcă ştiu că Bac-ul, pentru copiii mei, a început deja.

Debutul absolut.

Că tot plouă şi am aşa, o nostalgie, mi-am amintit de debutul meu absolut din revista lui Bogdan Suceavă. A fost în 2001. Întortocheată mi-era mintea încă de atunci. Puteţi citi textul aici AICI.

Pe-acolo pe undeva...

Acolo am omorât, când aveam cinci ani, folosindu-mă de un băţ, şapte bobocei, fiindcă îmi ciuguleau picioarele goale. Acolo mă suiam cu vărul meu în pomi (nuci, pruni, cireşi, vişini, piersici) şi făceam ca maimuţele cât era ziua de lungă. Acolo stăteam noaptea, în curte, pe o pătură, pe spate, şi priveam stelele. Acolo făceam baie într-un iaz, cu vreo 20 de copii, toţi în fundul gol, în timp ce admiram şerpii ce se retrăgeau pe malul celălalt de frica noastră. Acolo am mâncat tone de borş. Acolo am văzut prima momâie (în traducere: fantomă care se manifestă cât se poate de concret, ca persoană în carne şi oase, dar fără a avea voinţă sau inteligenţă). Acolo am văzut primul cadavru descompus, şi am fost plouat cu bomboane în biserică. Acolo am mâncat plăcinte îmbătătoare (se mai numesc DROG, fiindcă umplutura conţine frunze de cânepă cu zahăr). Acolo secundele se numără altfel, nu de la 1 la 10, ci altfel, nu ştiu cum. Acolo pare că Dumnezeu nu se mai ascunde. Păcat, însă, că oamenii sunt tot timpul beţi şi se dizolvă în căldura înăbuşitoare. Şi miroase peste tot a moarte.

Eşti ca într-un vis.

BAZA
Extenuare. Pe scară urci privind în sus. Rareori îţi întorci privirea în jos, pentru a măsura distanţa care te desparte de pământ. Pe scară nu eşti în siguranţă. Pe scară eşti singur. Dacă cineva se află înaintea ta, urcând pe aceeaşi scară, acesta te va pune în pericol. Dacă cineva se află sub tine, urcând pe aceeaşi scară, pe acesta îl vei pune în pericol. Pe scară te poţi trăda. Dacă scara nu este realizată bine, dacă fuşteii nu sunt bine prinşi în corpul scării, vei fi în pericol. Scara însăşi se poate destrăma. Dacă un singur fuscel îţi face probleme, vei crede că toţi ceilalţi pe care urmează să urci îţi vor face probleme, iar nesiguranţa va creşte în tine. Dacă pentru o clipă, pentru o singură clipă, pumnul tău se înmoaie, vei fi în pericol. Dacă înaintezi, pericolul creşte. Dacă te opreşti, pericolul creşte. Dacă distanţa dintre fuştei nu este egală pe întinderea scării, pericolul creşte. Dacă o scară se află lângă scara pe care urci, pericolul creşte, căci cel care urcă pe scara alăturată îţi poate distrage atenţia, te poate face să râzi sau să plângi, iar pumnul tău se poate înmuia. Dacă scara aceluia se destramă, acest lucru te va pune în pericol. Dacă scara nu stă bine pe pământ, vei fi în pericol. Dacă scara este suspendată, dacă nu atinge pământul, vei fi nevoit să priveşti doar în sus, căci altă scăpare nu înţelegi să fie.

Nu există cale de întorcere, vei şti asta, chiar dacă creştetul tău se va izbi de un grilaj metalic prin care nu vezi scăpare.

VÂRFUL
Răsuflare. Priveşti în jur. Nu îţi îndrepţi privirea în jos, căci eşti deja deasupra a ceea ce părea de nestrăbătut. Eşti în siguranţă, deşi eşti pe scară. Pumnul tău se poate înmuia, deşi eşti pe scară. Cel care urcă deasupra ta nu te mai pune în pericol, deşi este şi deşi încă eşti pe scară. Tu nu mai pui în pericol pe cel de sub tine, deşi eşti şi deşi încă este pe scară. Ai vrea să înţelegi de ce poţi da mâna cu cel care urcă scara de lângă tine, deşi te afli şi deşi încă se află pe scară. Dar atingerea celui de lângă tine luminează, pentru că eşti scara lui, deşi e pe scară, pentru că e scara ta, deşi eşti pe scară. Ai vrea să înţelegi, dar la ce ţi-ar mai folosi? Eşti şi este acolo unde Lumina biruie întunericul.

Proiectul poate fi vizionat AICI.
Ei sunt autorii proiectului.

"Când te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?" Matei 25:39

Mărturisesc că atunci când Liviu Mocan m-a invitat să-l vizitez pe Iisus în închisoare, iniţial am fost puţin contrariat. Şi chiar m-am întrebat cine este acest Iisus. Încă îmi scapă semnificaţiile substituirii persoanei Mântuitorului cu un puşcăriaş, un ucigaş, un tâlhar, etc, închis de către oameni din cauza unor motive clare. Căci nu e claustrat acolo ca un martir, ci ca o scursoare a societăţii. Ai spune că, dimpotrivă, cei aflaţi acolo nu au cum să ajungă vreodată în apropierea spiritualităţii cristice. La aceste întrebări nu mi-a răspuns nici burta dubiţei cu care şi în care am plecat de la Cluj către Gherla.

Nu mi-a răspuns nici interiorul penitenciarului, nici feţele deţinuţilor în care sforăia agresivitatea.

Mi-a răspuns acest tablou intitulat "Infirmul cu cap de oglindă" şi realizat de un fost deţinut, pe numele lui Hărănguş Alexandru. Acolo unde se află chipul infirmului este de fapt o oglindă. Orice alte explicaţii sunt de prisos.

Debutul meu în poezie...

cam aşa arată...

Pentru comenzi scrieţi un email editurii la edituravinea@yahoo.com.

O nouă carte veche ieşită (aproape) de sub tipar.

BOOKFEST. Sâmbătă, 28 mai, orele 16.00, la standul editurii Vinea va fi lansat debutul meu în poezie, poemul delahoya. Clujenii ştiu cel mai probabil ce înseamnă delahoya. Nu, nu e vorba de cunoscutul pugilist, ci de festivalul de muzică rave de pe dealul (sau din zona cunoscută drept) Hoia. De subliniat e că majoritatea participanţilor de la acest festival consumă substanţe psihotrope, lucru pe care îl făcusem şi eu. De fapt, volumul prezintă povestea unei halucinaţii, fiind compus din 3 poeme lungi: naşterea (halucinaţiei), poemul cu dinţi (seria de flashuri din cadrul halucinaţiei) şi poemul delahoya (consecinţele schizofrenice ale halucinaţiei). Textele au fost scrise undeva prin 2003 - 2005. Nu le recitisem. Când am fost anunţat că vor fi publicate, adică acum vreo două săptămâni, le-am recitit, cu mâinile în cap. :) Aş spune că am intrat în ele cu buldozerul cenzurii. Am tăiat fără milă. Cred că doar 50 la sută din ce era am păstrat. Vreo 4-5 strofe au zburat la gunoi. Le-am înlocuit cu alte poeme, mult mai puternice, zic eu, situându-le pe aceste din urmă între cele trei mari poeme, ca pe un soi de respiro. Iată şi o strofă din primul ciclu de naşteri:

*

m-am născut în ziua în care mama a băut sânge

din mine

dinţii i se strepeziseră, îşi ducea mâinile la urechi

zbieretele mele îi încălzeau inima

atunci se lupta cu mine şi zicea

ai început să te înroşeşti, din pielea ta firele

de iarbă se nasc precum dinţii, mâinile tale

sunt două buzdugane cu care îmi loveşti ochii 

îmi spinteci pântecele cu limba,

şi vrei să mă înghiţi, îţi spun,

nu sunt dumnezeu, trezeşte-te, sub paşii tăi, luminile

au început să se usuce.

am început să fug şi lumea

se îndepărta de mine. târziu, tatăl meu a ridicat un deget.

m-am oprit. răsuflarea mea acoperea pădurea în care

lupii sforăiau ucişi de viaţă.

aici e capătul, fiule, mi-a zis el, de aici încep ierburile să crească

şi oamenii fug după zei ca după nişte licurici unşi cu miere.

aici ai să te opreşti, întoarce-te,

să trăieşti, să-ţi câştigi pâinea, să te învârţi pe loc

ca o roată ce nu-şi cunoaşte drumul.

întoarce-te!

am fugit. luminile se aprindeau în urma mea,

şi iarba lua foc.

în spate,

hohotele tatălui meu.

Scrisoare către un tânăr care consumă (sau vrea să consume) cannabis.

Majoritatea consumatorilor de droguri a început din curiozitate. Din curiozitate am facut-o şi eu. Prima ţigară m-a făcut să râd ca un imbecil, şi nu prea înţelegeam ce înseamnă asta. Ulterior am înţeles că prima ţigară e de fapt prima cărămidă pe care o pui la temelia unei noi lumi, şi care te va face dependent de ea. Râsul acela incontrolabil şi imbecil, pentru simplul fapt că nu râdeam de nimic, ci numai aşa, instinctiv, era de fapt un şoc pe care drogul îl provoca creierului meu. Nu ştiu câţi dintre voi aţi fumat cannabis; eu sper că nici unul. Dacă aţi făcut-o, probabil că vă amintiţi de această reacţie organică ciudată. Din câte am citit şi am auzit, la unii are loc o reacţie inversă, respectiv au o stare de anxietate la fel de incontrolabilă şi de inexplicabilă. Aceştia din urmă de obicei se mulţumesc cu această singură experienţă, în ce priveşte consumul de cannabis. Ceilalţi, însă, continuă experienţa. Mai sunt şi cei care nu simt mai nimic, eventual o ameţeală mai ciudată. Şi aceştia renunţă uşor uşor la experienţa cu cannabisul, însă pentru ei situaţia e mult mai periculoasă, unii dintre ei ajungând să încerce drogurile de mare risc. Nu pot să vă explic de ce la unii se întâmplă ceva ce la alţii nu se întâmplă. Este posibil ca totul să ţină de sensibilitate, de creativitate, de educaţie. Eu, spre exemplu, sunt un tip mai creativ, doar de aceea am ajuns să scriu cărţi, şi în cazul meu prima manifestare a drogului, cum vă spuneam, a fost un râs forţat. Dar poate că cineva cu vocaţia afacerilor nu va simţi nimic, nu neapărat pentru că nu e educat, ci pentru că este ceva mai puţin sensibil decât mine, sau mai puţin creativ. Totuşi, şi în cazul unui individ mai insensibil, şi în cazul unui individ mai sensibil, mai creativ sau ştiu eu cum, primul contact cu drogul înseamnă prima cărămidă pusă la temelia acestei noi lumi despre care vorbeam. Şi aici vreau sa fie clar: dependenţa de drog, cel puţin de cel din ordinul acesta, cum sunt psihotropele (deci care au o legătură cu psihicul uman), este totuna cu dependenţa de o lume pe care o construieşti sistematic prin drog. Să vă explic un pic altfel: un om bogat este dependent de bogăţia lui, el trăieşte pentru ea, face totul ca să şi-o păstreze. O femeie bogată nici nu-şi poate închipui cum ar arăta viaţa fără cumpărăturile de la nu ştiu ce mall. Ea este dependentă de o anume rutină, de anume plăceri, de o anume satisfacţie financiară. Când îi iei bogatului totul, cel mai probabil el se va sinucide. Un om sărac, în schimb, nu depinde de nimic decât de strictul său necesar. Înainte de a consuma prima mea doză de drog, eu eram ca un om sărac. Aveam o casă, o soţie, un copil, maşină, un trai decent dar mai ales, şi aici iar vreau sa subliniez, aveam o educaţie. Această educaţie pe care voi o primiţi prin socializare, prin lectură, prin şcoală, prin părinţi este ca un scut care vă apără de atacurile venite din afară, din societate. Probabil ştiţi că cei mai mulţi oameni bolnavi psihic vin din familii nesănătoase, nearmonioase. Foarte mulţi oameni cu probleme psihice nu au primit educaţia, scutul acesta care să-i apere de atacurile sociale, pentru ei viaţa e prea grea, e insuportabilă, pentru că scutul acesta ce ţine de educaţie nu e dezvoltat complet. Când te droghezi, chiar dacă simţi la început o ameţeală, sau râzi incontrolabil, sau pare că te simţi, cum ziceţi voi, super ok, tu de fapt construieşti cărămidă cu cărămidă o nouă lume, un nou univers. De exemplu, şi cei care au consumat vor putea confirma, se întâmpla că uneori, în timp ce eram sub efectul cannabisului, muzica pe care altă dată nici nu o ascultam devenea plăcută, interesantă. Eu, de exemplu, nu ascult manele sau rock. Auzeam la nunţi, dar eram nepăsător. Sub efectul drogului, manelele păreau formidabile. Între lumea pe care o cunosc şi lumea pe care începeam să o construiesc prin droguri, era o zonă de trecere. Aşa cum e o zonă de trecere între două cercuri separate de un mic spaţiu. Această zonă de trecere eu o consider o traumă, un şoc. Gândiţi-vă puţin, cum să-mi placă mie manelele? Cu alte cuvinte, prin drog eu construiam o lume în care, fără să îmi dau seama cum, deveneam altcineva, unul căruia îi plăceau manelele. Bogatul care se sinucide de ce se sinucide? Pentru că trece printr-un proces şocant, dintr-o lume în alta, el în sărăcie nu mai este el, nu se mai recunoaşte, pentru că depinde de cu totul altă lume. De ce credeţi că drogurile sunt interzise? Ele par o joacă pentru mulţi, un motiv de mândrie, de bravadă. Dar, drogurile asta fac, fără să pricepi, construiesc o lume prin aceste şocuri. Tu alergi de la cel care eşti la ce te face drogul, şi ţi se pare foarte interesant ce te face el, ţi se pare o chestie unică. La o mică petrecere duci alcool şi iarbă, cum se spune. De ce? Ca să te distrezi. Cum? De fapt, ca să bravezi, să arăţi că ai ceva interzis între degete şi nu ţi-e frică. Sigur, te ameţeşti, râzi fără justificare şi totul pare foarte ok. Dar mai e acolo ceva. E halucinaţia. Timpul se dilată, se lungeşte, trece greu, pare că te distrezi mult timp, spaţiul devine ciudat, culorile sunt uneori foarte puternice, feţele sunt şi ele mai ciudate. Unora le place chestia asta. Eu vă spun cu sinceritate, cu fiecare fum de cannabis, cu fiecare halucinaţie, tu mai pui acolo o cărămidă, mai arunci un şoc în creier, iar asta s-ar putea ca într-o zi să-ţi fie letal, să te omoare. Revenind la experienţa mea, am fumat cannabis circa doi ani de zile, dar am fumat sistematic, fiindcă doream să scriu. Am fumat în diverse medii, am stat şi pe lângă heroinomani şi am avut experienţe dintre cele mai stranii, mai ciudate. Însă la un moment dat, cam dupa doi ani jumătate, trauma a bătut la uşă. Cu alte cuvinte lumile acestea, cea normală şi cea creată de drog, începeau să se ciocnească. Eram într-o garsonieră jegoasă şi fumam cu doi heroinomani şi alţi câţiva amici. Şi pe când eram mai euforic, cineva mi-a spus ceva, şi am început să mă gândesc la familie, la copilul meu, la tot ce făcusem, la faptul că aveam o casă, şcoli, lecturi, totul putea fi frumos, iar eu stăteam într-o încăpere mizerabilă alături de doi oameni care părăsiseră psihic lumea aceasta. Am intrat într-o stare de anxietate incredibil de dură. Am încercat să plec însă nu puteam deschide uşa. Atunci am ajuns la acea stare de paranoia foarte puternică despre care aţi auzit, sau poate că unii, şi sper să nu fie aşa, aţi experimentat-o. O să vedeţi de ce sper să nu fie aşa. Am început să cred că oamenii aceia au încuiat uşa şi au ascuns cheia fiindcă voiau să-mi dea heroină. Mă gândeam numai la rău, la cel mai mare rău posibil: că puteam pierde tot ce realizasem. Mi-a trecut iar prin minte familia mea, casa mea, realizările mele. Cel mai important atunci era să plec din acea încăpere. Am ieşit în balcon şi am privit în jos. Nu părea să fie prea sus. Vedeţi ce face trauma? Nu părea să fie prea sus. Eram la etajul 4. Chiar mi-am spus că o să sar pentru că nu mai suportam durerea aceea psihică. Cu un ultim efort, totusi, am mers la uşă şi am tras de ea. Apoi, încercând să mă liniştesc, am văzut că avea o yală din aceea cu care închizi uşa doar pe dinăuntru. Şi am ieşit. Câteva zile m-am gândit cu groază la acea experienţă. Puteam să-mi pierd viaţa crezând că, de fapt, aşa mă voi salva. Să vă explic ce se întâmplase. Luasem o injecţie. Să nu vă gândiţi la heroină. Dacă aş fi luat heroină nu eram la masa asta scriindu-vă, ci undeva la dezintoxicare sau pe drumuri căutând drogul. Poate aţi văzut prin filme sau aţi auzit la alţii cum că i-au dat o injecţie, sau aţi auzit formula te-a injectat cineva. E vorba de o injecţie verbală. Vedeţi, dacă aş fi fost lucid, orice mi s-ar fi spus nu putea să mă injecteze pentru că aş fi fost în lumea aceea normală, pe care o cunoşteam, în care trăisem douăzecişiceva de ani. Acolo educaţia şi experienţa ar fi fost un scut suficient de puternic ca să mă apere de aceste injecţii verbale. Eu însă eram drogat. Eram deja în lumea pe care timp de doi ani o construisem încetul cu încetul prin halucinaţii succesive consumând cannabis. Problema era că în această lume nu aveam un scut, nu aveam nimic cu care să mă apăr. De aceea atacul verbal m-a lovit, pentru că a intrat în carne precum o injecţie. Iar ceea ce mi s-a spus, adică cuvintele cu care am fost injectat, ca să zic aşa, a fost următorul lucru: mi s-a spus: Vai, cum arăţi. Ce drogat eşti. Cu alte cuvinte mi s-a atras atenţia că eram într-o lume nouă, arătam altfel, arătam ca un altcineva. În felul acesta lumile astea două s-au ciocnit. Iar rezultatul a fost şocant. Starea aceea de paranoia a fost incredibil de puternică şi de dureroasă. Nu cred că am trăit vreodată ceva mai dureros. Şi totuşi, încă mai dureros a fost ceea ce a urmat. După acea experienţă am renunţat la consumul de cannabis. Complet. Cam vreo trei luni n-am avut nimic. Apoi, trauma s-a întors într-un mod teribil. Starea paranoică revenea brusc, fără ca eu să mă gândesc la ceva şi fără ca cineva să-mi spună ceva şi, mai ales, fără consumul de cannabis care ştiam că mă duce la acea stare. Mă temeam de toţi şi de tot. Într-o dimineaţă chiar am pierdut complet controlul cerebral, şi am început să mă învârt prin cameră tremurând, într-o reală convulsie, dar stând totuşi în picioare. A fost momentul în care eram convins că voi ajunge la demenţă, cea mai îngrozitoare boală de pe faţa pământului, că s-a terminat cu viaţa mea. Apoi, au urmat problemele sociale, fobiile. Nu puteam sta la coadă, tremuram tot, nu puteam sta în autobuze, tot ce mă ţinea închis nu era în regulă, nu mai era, cum ziceţi voi, super ok deloc. Îmi amintesc, de pildă, că eram la un interviu, aşezat pe un scaun lângă biroul secretarei, aşteptând să-mi vină rândul şi mintea mea duduia de-a dreptul, îşi imagina un scenariu sinistru: mă ridicam şi spărgeam capul secretarei cu un scaun. Tremuram. Transpiram. Înghiţeam în sec. La sfârşitul scenariului imaginat eram convins că urma să mă ridic şi să fac ceea ce-mi imaginasem. Mă ţineam strâns cu mâinile de scaun. Apoi, din nou, un alt scenariu sinistru: înfigeam un pix în gâtul secretarei. De mai multe ori. Sângele gâlgâia ieşind din gâtul acesteia. Din nou tremuram, transpiram, înghiţeam în sec, convins că în momentul următor voi face exact ceea ce-mi imaginasem. Din nou mâinile strângeau de scaun. Şi, iar, un alt scenariu. Timp de o jumătate de oră, cât a durat aşteptarea, în mintea mea se scurgeau scenarii după scenarii, toate macabre, toate având ca subiect principal omorârea secretarei, deşi această biată femeie îmi zâmbea din când în când, spunându-mi: imediat, domnule Mureşan, veţi intra şi dumneavoastră... doriţi o cafea? Mai rău era acasă, pentru că acolo era vorba de familia mea, iar scenariile deveneau incredibil de dureroase. Spre exemplu, dacă trebuia să tai pâinea felii, cuţitul pe care îl ţineam în mână devenea o armă letală. Cu o acurateţe fantastică, prin faţa ochilor mei curgea un scenariu macabru: îmi omoram fiul (de doi-trei ani) în toate felurile posibile. Tremuram, transpiram, ţineam cuţitul strâns, închideam ochii. Dacă, spre exemplu, intram în casă şi vedeam cuţitul pe masă, în faţa fiului meu, îmi certam soţia, luam cuţitul cu două degete şi-l aruncam în chiuvetă, strigând: să nu mai văd cuţite pe masă... nu vezi că se poate tăia copilul? În cele din urmă, n-am mai rezistat. M-am dus la psihiatru fiindcă simţeam că nu mai sunt un om normal şi îmi era teamă de demenţă. Nu voiam să trăiesc ca într-un somn fără vise. Diagnosticul nu mi-a fost pus, dar l-am găsit ulterior în cărţile de psihiatrie care tratau problema : schizofrenie paranoidă indusă de substanţe stupefiante. Cu alte cuvinte, deşi nu eram bolnav cu adevărat, consumul de cannabis creease încă o lume în care eram altcineva. De tipul ăla, de Mureşanul ăla îmi era teribil de frică. El compunea scenariile acelea macabre iar eu, din lumea asta normală, reacţionam prin spaimă, prin paranoia. Din păcate am auzit de un caz în care un tânăr a rămas schizofrenic şi se menţine prin tratament. E mai bine, dar e sub tratament de ani buni şi nu ştiu dacă va putea renunţa la medicamente. În cele din urmă starea aceasta e început să dispară. În locul ei însă a apărut depresia maniacală. Nu ştiu de ce, probabil ca urmare a procesului de autoînvinovăţire. Din această stare ce-mi aducea o durere psihică extremă şi inexplicabilă ieşeam consumând cantităţi mari de alcool. În felul acesta am transformat alcoolul în medicament. Iar cannabisul fusese drogul trambulină. Vedeţi, drogurile uşoare nu sunt droguri trambulină pentru că vrei mai mult, pentru că treci la droguri mai tari, e fals, ci pentru că te duc în astfel de situaţii limită, te împing către altceva, mult mai îngrozitor. Aş adăuga că starea aceea de după consumul de droguri, schizofrenia paranoidă, a durat circa 7-8 luni. Alcoolul însă s-a jucat cu mine după această experienţă încă 10 ani. Vedeţi, aţi putea spune ca substanţele psihotrope nu aduc nici un fel de sevraj. Probabil că nu e sevrajul pe care şi-l închipuie unii, dar suferinţă tot aduc. Ce vreau însă să punctez neapărat. Eu am realizat experienţa asta undeva în perioada 2000 – 2004. Aveam 24-27 de ani. Terminasem o facultate, un master, eram, cum s-ar spune, educat. Scutul meu, despre care v-am vorbit, era deja funcţional, creierul mi se dezvoltase suficient ca o traumă să poată fi ştearsă. Cum ar fi însă dacă un copil de 16 ani, care abia se dezvoltă, ar trece prin toate astea ? Cel care, cum vă spuneam, încă e bolnav, a început de la o astfel de vârstă. Nu a rezistat. Eu v-am vorbit doar despre cannabis. Din câte ştiu de la heroinomani, heroina de la prima încercare dă dependenţă pe viaţă. E o dependenţă ce lucrează la nivelul metabolismului, când nu mai consumi e ca şi cum n-ai mai avea apă. De aceea s-au inventat droguri care să-i ţină locul. Şi încă ceva. Nu îi ascultaţi pe cei care vă zic că lor nu li s-au întâmplat din astea. Eu nu am povestit nimănui, nici măcar soţiei mele, nici despre experienţele din timpul consumului, nici despre stările de după consum. N-am povestit nimănui. Înainte, când unii mai experimentaţi îmi vorbeau despre paranoia, le râdeam în nas. Cât timp am trecut prin paranoia, n-am râs preţ de o clipă. Plângeam zilnic, ascuns în vreun colţ de cameră, convins că voi înnebuni.