Pe-acolo pe undeva...

Acolo am omorât, când aveam cinci ani, folosindu-mă de un băţ, şapte bobocei, fiindcă îmi ciuguleau picioarele goale. Acolo mă suiam cu vărul meu în pomi (nuci, pruni, cireşi, vişini, piersici) şi făceam ca maimuţele cât era ziua de lungă. Acolo stăteam noaptea, în curte, pe o pătură, pe spate, şi priveam stelele. Acolo făceam baie într-un iaz, cu vreo 20 de copii, toţi în fundul gol, în timp ce admiram şerpii ce se retrăgeau pe malul celălalt de frica noastră. Acolo am mâncat tone de borş. Acolo am văzut prima momâie (în traducere: fantomă care se manifestă cât se poate de concret, ca persoană în carne şi oase, dar fără a avea voinţă sau inteligenţă). Acolo am văzut primul cadavru descompus, şi am fost plouat cu bomboane în biserică. Acolo am mâncat plăcinte îmbătătoare (se mai numesc DROG, fiindcă umplutura conţine frunze de cânepă cu zahăr). Acolo secundele se numără altfel, nu de la 1 la 10, ci altfel, nu ştiu cum. Acolo pare că Dumnezeu nu se mai ascunde. Păcat, însă, că oamenii sunt tot timpul beţi şi se dizolvă în căldura înăbuşitoare. Şi miroase peste tot a moarte.

Eşti ca într-un vis.

BAZA
Extenuare. Pe scară urci privind în sus. Rareori îţi întorci privirea în jos, pentru a măsura distanţa care te desparte de pământ. Pe scară nu eşti în siguranţă. Pe scară eşti singur. Dacă cineva se află înaintea ta, urcând pe aceeaşi scară, acesta te va pune în pericol. Dacă cineva se află sub tine, urcând pe aceeaşi scară, pe acesta îl vei pune în pericol. Pe scară te poţi trăda. Dacă scara nu este realizată bine, dacă fuşteii nu sunt bine prinşi în corpul scării, vei fi în pericol. Scara însăşi se poate destrăma. Dacă un singur fuscel îţi face probleme, vei crede că toţi ceilalţi pe care urmează să urci îţi vor face probleme, iar nesiguranţa va creşte în tine. Dacă pentru o clipă, pentru o singură clipă, pumnul tău se înmoaie, vei fi în pericol. Dacă înaintezi, pericolul creşte. Dacă te opreşti, pericolul creşte. Dacă distanţa dintre fuştei nu este egală pe întinderea scării, pericolul creşte. Dacă o scară se află lângă scara pe care urci, pericolul creşte, căci cel care urcă pe scara alăturată îţi poate distrage atenţia, te poate face să râzi sau să plângi, iar pumnul tău se poate înmuia. Dacă scara aceluia se destramă, acest lucru te va pune în pericol. Dacă scara nu stă bine pe pământ, vei fi în pericol. Dacă scara este suspendată, dacă nu atinge pământul, vei fi nevoit să priveşti doar în sus, căci altă scăpare nu înţelegi să fie.

Nu există cale de întorcere, vei şti asta, chiar dacă creştetul tău se va izbi de un grilaj metalic prin care nu vezi scăpare.

VÂRFUL
Răsuflare. Priveşti în jur. Nu îţi îndrepţi privirea în jos, căci eşti deja deasupra a ceea ce părea de nestrăbătut. Eşti în siguranţă, deşi eşti pe scară. Pumnul tău se poate înmuia, deşi eşti pe scară. Cel care urcă deasupra ta nu te mai pune în pericol, deşi este şi deşi încă eşti pe scară. Tu nu mai pui în pericol pe cel de sub tine, deşi eşti şi deşi încă este pe scară. Ai vrea să înţelegi de ce poţi da mâna cu cel care urcă scara de lângă tine, deşi te afli şi deşi încă se află pe scară. Dar atingerea celui de lângă tine luminează, pentru că eşti scara lui, deşi e pe scară, pentru că e scara ta, deşi eşti pe scară. Ai vrea să înţelegi, dar la ce ţi-ar mai folosi? Eşti şi este acolo unde Lumina biruie întunericul.

Proiectul poate fi vizionat AICI.
Ei sunt autorii proiectului.

"Când te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?" Matei 25:39

Mărturisesc că atunci când Liviu Mocan m-a invitat să-l vizitez pe Iisus în închisoare, iniţial am fost puţin contrariat. Şi chiar m-am întrebat cine este acest Iisus. Încă îmi scapă semnificaţiile substituirii persoanei Mântuitorului cu un puşcăriaş, un ucigaş, un tâlhar, etc, închis de către oameni din cauza unor motive clare. Căci nu e claustrat acolo ca un martir, ci ca o scursoare a societăţii. Ai spune că, dimpotrivă, cei aflaţi acolo nu au cum să ajungă vreodată în apropierea spiritualităţii cristice. La aceste întrebări nu mi-a răspuns nici burta dubiţei cu care şi în care am plecat de la Cluj către Gherla.

Nu mi-a răspuns nici interiorul penitenciarului, nici feţele deţinuţilor în care sforăia agresivitatea.

Mi-a răspuns acest tablou intitulat "Infirmul cu cap de oglindă" şi realizat de un fost deţinut, pe numele lui Hărănguş Alexandru. Acolo unde se află chipul infirmului este de fapt o oglindă. Orice alte explicaţii sunt de prisos.

Debutul meu în poezie...

cam aşa arată...

Pentru comenzi scrieţi un email editurii la edituravinea@yahoo.com.

O nouă carte veche ieşită (aproape) de sub tipar.

BOOKFEST. Sâmbătă, 28 mai, orele 16.00, la standul editurii Vinea va fi lansat debutul meu în poezie, poemul delahoya. Clujenii ştiu cel mai probabil ce înseamnă delahoya. Nu, nu e vorba de cunoscutul pugilist, ci de festivalul de muzică rave de pe dealul (sau din zona cunoscută drept) Hoia. De subliniat e că majoritatea participanţilor de la acest festival consumă substanţe psihotrope, lucru pe care îl făcusem şi eu. De fapt, volumul prezintă povestea unei halucinaţii, fiind compus din 3 poeme lungi: naşterea (halucinaţiei), poemul cu dinţi (seria de flashuri din cadrul halucinaţiei) şi poemul delahoya (consecinţele schizofrenice ale halucinaţiei). Textele au fost scrise undeva prin 2003 - 2005. Nu le recitisem. Când am fost anunţat că vor fi publicate, adică acum vreo două săptămâni, le-am recitit, cu mâinile în cap. :) Aş spune că am intrat în ele cu buldozerul cenzurii. Am tăiat fără milă. Cred că doar 50 la sută din ce era am păstrat. Vreo 4-5 strofe au zburat la gunoi. Le-am înlocuit cu alte poeme, mult mai puternice, zic eu, situându-le pe aceste din urmă între cele trei mari poeme, ca pe un soi de respiro. Iată şi o strofă din primul ciclu de naşteri:

*

m-am născut în ziua în care mama a băut sânge

din mine

dinţii i se strepeziseră, îşi ducea mâinile la urechi

zbieretele mele îi încălzeau inima

atunci se lupta cu mine şi zicea

ai început să te înroşeşti, din pielea ta firele

de iarbă se nasc precum dinţii, mâinile tale

sunt două buzdugane cu care îmi loveşti ochii 

îmi spinteci pântecele cu limba,

şi vrei să mă înghiţi, îţi spun,

nu sunt dumnezeu, trezeşte-te, sub paşii tăi, luminile

au început să se usuce.

am început să fug şi lumea

se îndepărta de mine. târziu, tatăl meu a ridicat un deget.

m-am oprit. răsuflarea mea acoperea pădurea în care

lupii sforăiau ucişi de viaţă.

aici e capătul, fiule, mi-a zis el, de aici încep ierburile să crească

şi oamenii fug după zei ca după nişte licurici unşi cu miere.

aici ai să te opreşti, întoarce-te,

să trăieşti, să-ţi câştigi pâinea, să te învârţi pe loc

ca o roată ce nu-şi cunoaşte drumul.

întoarce-te!

am fugit. luminile se aprindeau în urma mea,

şi iarba lua foc.

în spate,

hohotele tatălui meu.

Scrisoare către un tânăr care consumă (sau vrea să consume) cannabis.

Majoritatea consumatorilor de droguri a început din curiozitate. Din curiozitate am facut-o şi eu. Prima ţigară m-a făcut să râd ca un imbecil, şi nu prea înţelegeam ce înseamnă asta. Ulterior am înţeles că prima ţigară e de fapt prima cărămidă pe care o pui la temelia unei noi lumi, şi care te va face dependent de ea. Râsul acela incontrolabil şi imbecil, pentru simplul fapt că nu râdeam de nimic, ci numai aşa, instinctiv, era de fapt un şoc pe care drogul îl provoca creierului meu. Nu ştiu câţi dintre voi aţi fumat cannabis; eu sper că nici unul. Dacă aţi făcut-o, probabil că vă amintiţi de această reacţie organică ciudată. Din câte am citit şi am auzit, la unii are loc o reacţie inversă, respectiv au o stare de anxietate la fel de incontrolabilă şi de inexplicabilă. Aceştia din urmă de obicei se mulţumesc cu această singură experienţă, în ce priveşte consumul de cannabis. Ceilalţi, însă, continuă experienţa. Mai sunt şi cei care nu simt mai nimic, eventual o ameţeală mai ciudată. Şi aceştia renunţă uşor uşor la experienţa cu cannabisul, însă pentru ei situaţia e mult mai periculoasă, unii dintre ei ajungând să încerce drogurile de mare risc. Nu pot să vă explic de ce la unii se întâmplă ceva ce la alţii nu se întâmplă. Este posibil ca totul să ţină de sensibilitate, de creativitate, de educaţie. Eu, spre exemplu, sunt un tip mai creativ, doar de aceea am ajuns să scriu cărţi, şi în cazul meu prima manifestare a drogului, cum vă spuneam, a fost un râs forţat. Dar poate că cineva cu vocaţia afacerilor nu va simţi nimic, nu neapărat pentru că nu e educat, ci pentru că este ceva mai puţin sensibil decât mine, sau mai puţin creativ. Totuşi, şi în cazul unui individ mai insensibil, şi în cazul unui individ mai sensibil, mai creativ sau ştiu eu cum, primul contact cu drogul înseamnă prima cărămidă pusă la temelia acestei noi lumi despre care vorbeam. Şi aici vreau sa fie clar: dependenţa de drog, cel puţin de cel din ordinul acesta, cum sunt psihotropele (deci care au o legătură cu psihicul uman), este totuna cu dependenţa de o lume pe care o construieşti sistematic prin drog. Să vă explic un pic altfel: un om bogat este dependent de bogăţia lui, el trăieşte pentru ea, face totul ca să şi-o păstreze. O femeie bogată nici nu-şi poate închipui cum ar arăta viaţa fără cumpărăturile de la nu ştiu ce mall. Ea este dependentă de o anume rutină, de anume plăceri, de o anume satisfacţie financiară. Când îi iei bogatului totul, cel mai probabil el se va sinucide. Un om sărac, în schimb, nu depinde de nimic decât de strictul său necesar. Înainte de a consuma prima mea doză de drog, eu eram ca un om sărac. Aveam o casă, o soţie, un copil, maşină, un trai decent dar mai ales, şi aici iar vreau sa subliniez, aveam o educaţie. Această educaţie pe care voi o primiţi prin socializare, prin lectură, prin şcoală, prin părinţi este ca un scut care vă apără de atacurile venite din afară, din societate. Probabil ştiţi că cei mai mulţi oameni bolnavi psihic vin din familii nesănătoase, nearmonioase. Foarte mulţi oameni cu probleme psihice nu au primit educaţia, scutul acesta care să-i apere de atacurile sociale, pentru ei viaţa e prea grea, e insuportabilă, pentru că scutul acesta ce ţine de educaţie nu e dezvoltat complet. Când te droghezi, chiar dacă simţi la început o ameţeală, sau râzi incontrolabil, sau pare că te simţi, cum ziceţi voi, super ok, tu de fapt construieşti cărămidă cu cărămidă o nouă lume, un nou univers. De exemplu, şi cei care au consumat vor putea confirma, se întâmpla că uneori, în timp ce eram sub efectul cannabisului, muzica pe care altă dată nici nu o ascultam devenea plăcută, interesantă. Eu, de exemplu, nu ascult manele sau rock. Auzeam la nunţi, dar eram nepăsător. Sub efectul drogului, manelele păreau formidabile. Între lumea pe care o cunosc şi lumea pe care începeam să o construiesc prin droguri, era o zonă de trecere. Aşa cum e o zonă de trecere între două cercuri separate de un mic spaţiu. Această zonă de trecere eu o consider o traumă, un şoc. Gândiţi-vă puţin, cum să-mi placă mie manelele? Cu alte cuvinte, prin drog eu construiam o lume în care, fără să îmi dau seama cum, deveneam altcineva, unul căruia îi plăceau manelele. Bogatul care se sinucide de ce se sinucide? Pentru că trece printr-un proces şocant, dintr-o lume în alta, el în sărăcie nu mai este el, nu se mai recunoaşte, pentru că depinde de cu totul altă lume. De ce credeţi că drogurile sunt interzise? Ele par o joacă pentru mulţi, un motiv de mândrie, de bravadă. Dar, drogurile asta fac, fără să pricepi, construiesc o lume prin aceste şocuri. Tu alergi de la cel care eşti la ce te face drogul, şi ţi se pare foarte interesant ce te face el, ţi se pare o chestie unică. La o mică petrecere duci alcool şi iarbă, cum se spune. De ce? Ca să te distrezi. Cum? De fapt, ca să bravezi, să arăţi că ai ceva interzis între degete şi nu ţi-e frică. Sigur, te ameţeşti, râzi fără justificare şi totul pare foarte ok. Dar mai e acolo ceva. E halucinaţia. Timpul se dilată, se lungeşte, trece greu, pare că te distrezi mult timp, spaţiul devine ciudat, culorile sunt uneori foarte puternice, feţele sunt şi ele mai ciudate. Unora le place chestia asta. Eu vă spun cu sinceritate, cu fiecare fum de cannabis, cu fiecare halucinaţie, tu mai pui acolo o cărămidă, mai arunci un şoc în creier, iar asta s-ar putea ca într-o zi să-ţi fie letal, să te omoare. Revenind la experienţa mea, am fumat cannabis circa doi ani de zile, dar am fumat sistematic, fiindcă doream să scriu. Am fumat în diverse medii, am stat şi pe lângă heroinomani şi am avut experienţe dintre cele mai stranii, mai ciudate. Însă la un moment dat, cam dupa doi ani jumătate, trauma a bătut la uşă. Cu alte cuvinte lumile acestea, cea normală şi cea creată de drog, începeau să se ciocnească. Eram într-o garsonieră jegoasă şi fumam cu doi heroinomani şi alţi câţiva amici. Şi pe când eram mai euforic, cineva mi-a spus ceva, şi am început să mă gândesc la familie, la copilul meu, la tot ce făcusem, la faptul că aveam o casă, şcoli, lecturi, totul putea fi frumos, iar eu stăteam într-o încăpere mizerabilă alături de doi oameni care părăsiseră psihic lumea aceasta. Am intrat într-o stare de anxietate incredibil de dură. Am încercat să plec însă nu puteam deschide uşa. Atunci am ajuns la acea stare de paranoia foarte puternică despre care aţi auzit, sau poate că unii, şi sper să nu fie aşa, aţi experimentat-o. O să vedeţi de ce sper să nu fie aşa. Am început să cred că oamenii aceia au încuiat uşa şi au ascuns cheia fiindcă voiau să-mi dea heroină. Mă gândeam numai la rău, la cel mai mare rău posibil: că puteam pierde tot ce realizasem. Mi-a trecut iar prin minte familia mea, casa mea, realizările mele. Cel mai important atunci era să plec din acea încăpere. Am ieşit în balcon şi am privit în jos. Nu părea să fie prea sus. Vedeţi ce face trauma? Nu părea să fie prea sus. Eram la etajul 4. Chiar mi-am spus că o să sar pentru că nu mai suportam durerea aceea psihică. Cu un ultim efort, totusi, am mers la uşă şi am tras de ea. Apoi, încercând să mă liniştesc, am văzut că avea o yală din aceea cu care închizi uşa doar pe dinăuntru. Şi am ieşit. Câteva zile m-am gândit cu groază la acea experienţă. Puteam să-mi pierd viaţa crezând că, de fapt, aşa mă voi salva. Să vă explic ce se întâmplase. Luasem o injecţie. Să nu vă gândiţi la heroină. Dacă aş fi luat heroină nu eram la masa asta scriindu-vă, ci undeva la dezintoxicare sau pe drumuri căutând drogul. Poate aţi văzut prin filme sau aţi auzit la alţii cum că i-au dat o injecţie, sau aţi auzit formula te-a injectat cineva. E vorba de o injecţie verbală. Vedeţi, dacă aş fi fost lucid, orice mi s-ar fi spus nu putea să mă injecteze pentru că aş fi fost în lumea aceea normală, pe care o cunoşteam, în care trăisem douăzecişiceva de ani. Acolo educaţia şi experienţa ar fi fost un scut suficient de puternic ca să mă apere de aceste injecţii verbale. Eu însă eram drogat. Eram deja în lumea pe care timp de doi ani o construisem încetul cu încetul prin halucinaţii succesive consumând cannabis. Problema era că în această lume nu aveam un scut, nu aveam nimic cu care să mă apăr. De aceea atacul verbal m-a lovit, pentru că a intrat în carne precum o injecţie. Iar ceea ce mi s-a spus, adică cuvintele cu care am fost injectat, ca să zic aşa, a fost următorul lucru: mi s-a spus: Vai, cum arăţi. Ce drogat eşti. Cu alte cuvinte mi s-a atras atenţia că eram într-o lume nouă, arătam altfel, arătam ca un altcineva. În felul acesta lumile astea două s-au ciocnit. Iar rezultatul a fost şocant. Starea aceea de paranoia a fost incredibil de puternică şi de dureroasă. Nu cred că am trăit vreodată ceva mai dureros. Şi totuşi, încă mai dureros a fost ceea ce a urmat. După acea experienţă am renunţat la consumul de cannabis. Complet. Cam vreo trei luni n-am avut nimic. Apoi, trauma s-a întors într-un mod teribil. Starea paranoică revenea brusc, fără ca eu să mă gândesc la ceva şi fără ca cineva să-mi spună ceva şi, mai ales, fără consumul de cannabis care ştiam că mă duce la acea stare. Mă temeam de toţi şi de tot. Într-o dimineaţă chiar am pierdut complet controlul cerebral, şi am început să mă învârt prin cameră tremurând, într-o reală convulsie, dar stând totuşi în picioare. A fost momentul în care eram convins că voi ajunge la demenţă, cea mai îngrozitoare boală de pe faţa pământului, că s-a terminat cu viaţa mea. Apoi, au urmat problemele sociale, fobiile. Nu puteam sta la coadă, tremuram tot, nu puteam sta în autobuze, tot ce mă ţinea închis nu era în regulă, nu mai era, cum ziceţi voi, super ok deloc. Îmi amintesc, de pildă, că eram la un interviu, aşezat pe un scaun lângă biroul secretarei, aşteptând să-mi vină rândul şi mintea mea duduia de-a dreptul, îşi imagina un scenariu sinistru: mă ridicam şi spărgeam capul secretarei cu un scaun. Tremuram. Transpiram. Înghiţeam în sec. La sfârşitul scenariului imaginat eram convins că urma să mă ridic şi să fac ceea ce-mi imaginasem. Mă ţineam strâns cu mâinile de scaun. Apoi, din nou, un alt scenariu sinistru: înfigeam un pix în gâtul secretarei. De mai multe ori. Sângele gâlgâia ieşind din gâtul acesteia. Din nou tremuram, transpiram, înghiţeam în sec, convins că în momentul următor voi face exact ceea ce-mi imaginasem. Din nou mâinile strângeau de scaun. Şi, iar, un alt scenariu. Timp de o jumătate de oră, cât a durat aşteptarea, în mintea mea se scurgeau scenarii după scenarii, toate macabre, toate având ca subiect principal omorârea secretarei, deşi această biată femeie îmi zâmbea din când în când, spunându-mi: imediat, domnule Mureşan, veţi intra şi dumneavoastră... doriţi o cafea? Mai rău era acasă, pentru că acolo era vorba de familia mea, iar scenariile deveneau incredibil de dureroase. Spre exemplu, dacă trebuia să tai pâinea felii, cuţitul pe care îl ţineam în mână devenea o armă letală. Cu o acurateţe fantastică, prin faţa ochilor mei curgea un scenariu macabru: îmi omoram fiul (de doi-trei ani) în toate felurile posibile. Tremuram, transpiram, ţineam cuţitul strâns, închideam ochii. Dacă, spre exemplu, intram în casă şi vedeam cuţitul pe masă, în faţa fiului meu, îmi certam soţia, luam cuţitul cu două degete şi-l aruncam în chiuvetă, strigând: să nu mai văd cuţite pe masă... nu vezi că se poate tăia copilul? În cele din urmă, n-am mai rezistat. M-am dus la psihiatru fiindcă simţeam că nu mai sunt un om normal şi îmi era teamă de demenţă. Nu voiam să trăiesc ca într-un somn fără vise. Diagnosticul nu mi-a fost pus, dar l-am găsit ulterior în cărţile de psihiatrie care tratau problema : schizofrenie paranoidă indusă de substanţe stupefiante. Cu alte cuvinte, deşi nu eram bolnav cu adevărat, consumul de cannabis creease încă o lume în care eram altcineva. De tipul ăla, de Mureşanul ăla îmi era teribil de frică. El compunea scenariile acelea macabre iar eu, din lumea asta normală, reacţionam prin spaimă, prin paranoia. Din păcate am auzit de un caz în care un tânăr a rămas schizofrenic şi se menţine prin tratament. E mai bine, dar e sub tratament de ani buni şi nu ştiu dacă va putea renunţa la medicamente. În cele din urmă starea aceasta e început să dispară. În locul ei însă a apărut depresia maniacală. Nu ştiu de ce, probabil ca urmare a procesului de autoînvinovăţire. Din această stare ce-mi aducea o durere psihică extremă şi inexplicabilă ieşeam consumând cantităţi mari de alcool. În felul acesta am transformat alcoolul în medicament. Iar cannabisul fusese drogul trambulină. Vedeţi, drogurile uşoare nu sunt droguri trambulină pentru că vrei mai mult, pentru că treci la droguri mai tari, e fals, ci pentru că te duc în astfel de situaţii limită, te împing către altceva, mult mai îngrozitor. Aş adăuga că starea aceea de după consumul de droguri, schizofrenia paranoidă, a durat circa 7-8 luni. Alcoolul însă s-a jucat cu mine după această experienţă încă 10 ani. Vedeţi, aţi putea spune ca substanţele psihotrope nu aduc nici un fel de sevraj. Probabil că nu e sevrajul pe care şi-l închipuie unii, dar suferinţă tot aduc. Ce vreau însă să punctez neapărat. Eu am realizat experienţa asta undeva în perioada 2000 – 2004. Aveam 24-27 de ani. Terminasem o facultate, un master, eram, cum s-ar spune, educat. Scutul meu, despre care v-am vorbit, era deja funcţional, creierul mi se dezvoltase suficient ca o traumă să poată fi ştearsă. Cum ar fi însă dacă un copil de 16 ani, care abia se dezvoltă, ar trece prin toate astea ? Cel care, cum vă spuneam, încă e bolnav, a început de la o astfel de vârstă. Nu a rezistat. Eu v-am vorbit doar despre cannabis. Din câte ştiu de la heroinomani, heroina de la prima încercare dă dependenţă pe viaţă. E o dependenţă ce lucrează la nivelul metabolismului, când nu mai consumi e ca şi cum n-ai mai avea apă. De aceea s-au inventat droguri care să-i ţină locul. Şi încă ceva. Nu îi ascultaţi pe cei care vă zic că lor nu li s-au întâmplat din astea. Eu nu am povestit nimănui, nici măcar soţiei mele, nici despre experienţele din timpul consumului, nici despre stările de după consum. N-am povestit nimănui. Înainte, când unii mai experimentaţi îmi vorbeau despre paranoia, le râdeam în nas. Cât timp am trecut prin paranoia, n-am râs preţ de o clipă. Plângeam zilnic, ascuns în vreun colţ de cameră, convins că voi înnebuni.

Partea a 2-a? :))

Şi o primă recenzie, dacă o pot numi aşa, semnată de Alexandru Petria, căruia îi mulţumesc, AICI. Cei care vor să comande cartea mea o pot face AICI.

Lansarea colecţiei STRANIOTEKA.

E oficial. Lansarea colecţiei Stranioteka, editura Dacia XXI, coordonată de Ruxandra Cesereanu, va avea loc marţi, 19 aprilie, la libraria Book Corner, strada Eroilor, nr. 15, Cluj Napoca, începând cu orele 17.00.

Ruxandra Cesereanu va prezenta primele două titluri ale colecţiei, respectiv "SPLENDOR" de Florin Balotescu şi Irina Balotescu şi "ORAŞUL NEBUNILOR" de Dorin Mureşan.
Marius Conkan va prezenta celelalte două apariţii din cadrul colecţiei: "PĂSĂROIUL" de Călina Bora şi "MEMORIILE UNUI CĂSCAT" de Tudor Ispas.
În cea de-a doua parte a întâlnirii va fi lansat romanul Ruxandrei Cesereanu, "TRICEPHALOS" (ediţia a 2-a, editura Dacia XXI), cu o prezentare de Sanda Cordoş.

Creativitatea?

Oraşul nebunilor este o carte pe care nu aş rescri-o. E amuzant faptul că, atunci când am recitit-o pentru a-i face corectura, am avut senzaţia unui text nou, proaspăt (la propriu, vorbind), de parcă nu aş fi eu autorul. E şi mai amuzant faptul că... mi-a luat 3 zile să o recitesc şi am făcut-o cu chiu cu vai, fiind nevoit să reiau anumite fragmente pe care cu greu le pricepeam sau cărora nu le vedeam rostul. Şi chiar mai amuzant e că nu o dată m-am speriat cum că aş fi făcut anumite greşeli legate de context, recitind pentru a mia oară capitole disparate pentru a da de capătul acelei pânze tramatice ţesute aparent haotic. Pe scurt: nu îmi amintesc deloc, dar chiar deloc, cum şi când (mă refer la un moment bine delimitat al zilei) am scris această carte, deşi am recitit-o atunci de foarte multe ori. După care a stat în sertar (dacă hardul unui calculator poate fi numit aşa) 7 ani, cum spuneam. De fapt, din câte îmi amintesc, dacă bine îmi amintesc, la un moment dat cartea s-a pierdut (din pricina unui virus) şi am lăsat-o uitării multă vreme, până într-o zi când un prieten, la o bere (presupun), mi-a spus că a găsit pe hardul calculatorului său mai vechi o carte de-a mea şi, după câteva zile, mi-a trimis-o prin e-mail. Aşadar, nu aş recrie această carte pentru că nu aş şti cum. Ce îmi amintesc foarte bine e că mi-am propus o continuare, mai exact o "coborâre" în realul oraş al nebunilor. Ei bine, în această situaţie trebuie căutat principiul creativităţii. Din punctul meu de vedere (adică din experienţa mea) creativitatea nu prea ţine de autor. Sigur, autorul VREA să creeze, însă dacă o face şi felul în care o face nu ţine de voinţa lui. Sunt multe de povestit-discutat aici, dar ce rost are să discuţi despre o forţă despre care nu prea ai ce să spui. Aşa e şi cu conştiinţa de sine, o capacitate pe care nimeni nu o poate explica, materia nefiind prin natura ei capabilă de autoreferenţialitate.
Zilele trecute am discutat cu o prietenă referitor la ceea ce mi s-a întâmplat (şi încă mi se întâmplă). Ea aprecia faptul că "am oprit demolarea", însă punea semnul de întrebare deasupra creativităţii mele. Ştiu că mi s-a strâns puţin stomacul, din cauza emoţiei. Răspunsul l-am dat deja mai sus. Pentru ce să mă stresez că aş pierde o capacitate pe care nu o controlez şi căreia nu-i cunosc mecanismul? Există un detaliu deloc bizar în viaţa mea. Dependenţa mea de alcool s-a dezvoltat şi ca urmare a faptului că scriam în timp ce consumam bere, şi, în anumite momente, o făceam (scriam, deci, sub impactul alcoolului) "interesant", uneori chiar "foarte bine". Dar, asta se întâmpla până ajungeam la a 4-a sau a 5-a bere. După care aşa zisa mea creativitate se canaliza spre a jigni oameni. Fapt ce poate fi confirmat de foarte mulţi membri ai ACESTUI site. Aşadar, i-aş recomanda amicei mele să nu se îngrijoreze cu privire la creativitatea mea. Are cine să se ocupe de ea, de creativitate. O replică generală (un răspuns general) mi-a sugerat-o/dictat-o ieri Beni: cu un Dumnezeu care poate totul, n-are rost să-ţi limitezi aşteptările.

Primii paşi: ÎNDOIALA.

Cum ar fi să te scoli dimineaţa într-o altă lume, într-o altă societate, cu alţi părinţi, cu un alt nume, cu o altă vârstă, cu o altă perspectivă, etc? Cel mai probabil ai spune că visezi, ţi-ai reaşeza capul pe pernă şi ai încerca să-ţi continui somnul pentru a te trezi a doua oară în lumea, societatea, etc, pe care le cunoşti. Cu alte cuvinte, îndoiala, semnul de întrebare proiectat asupra întregii mele existenţe, este o prezenţă evidentă şi răscoaptă pe care mi-am asumat-o cu atâtea riscuri şi care şi-a lăsat amprenta în structura mea constitutivă. Până acum trăiam după principiul dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Ei bine, ce te faci când acest principiu cade, cu alte cuvinte când începi să nu mai calci pe mlaştini, ci pe pământ tare, clătinarea devenind o amintire, iar creierul fiind zdruncinat de ieşirea din rutină? Vechea îndoială, paradoxal, se amplifică, chiar dacă a urcat o treaptă (şi ce treaptă!!!). Dacă frământarea mea înainte era moartea, acum frământare mea e viaţa. :) Pe scurt, iată structura ÎNDOIELII: timp de 15 ani m-am trezit dimineaţa cu "SUFLETUL LA GURĂ", recunoscător cuiva, unui Dumnezeu străin mie, îndepărtat (aşa cum l-am caracterizat şi în posturile anterioare), recunoscător, deci, că sunt încă viu, chiar dacă mahmur, că nu mi-a cedat inima şi că mă pot bucura pentru încă o zi de copiii mei. Pe vremea când consumul de droguri răbufnea cu psihoze în mine, dimineaţa era momentul de acalmie, momentul în care psihoza era latentă, aproape inexistentă. Pe măsură ce înaintam în zi, reşuta drogului începea să-şi facă simţită prezenţa. Intram uşor-uşor în stări convulsive, gândurile sinistre îmi cuprindeau mintea şi, în jurul orelor 14-15, aveam stări paranoice acute. La fel, timp de 15 ani primele gânduri după momentul de acalmie de dimineaţă erau dirijate uşor uşor către întrebările fără răspuns cu care eram atât de obişnuit, soluţia întrevăzută de mine fiind euforia alcoolului. Ce se întâmplă acum? Sunt o persoană zdruncinată din temelii. Sunt un copac sterp căruia i-au fost tăiate toate crengile, pe cioturile acestora fiind sudate crengi bune, care pot da rod. Cât de uşor pot deveni şi acestea neroditoare! Căci, din nou, mă scol dimineaţa şi realizez că sunt în lume. Şi realizez că în mine ceva s-a schimbat. Dar, cum experienţa mea din urmă m-a obişnuit, primea mea atitudine este aceea de a mă îndoi de tot ce mi se întâmplă. Însă de data asta ÎNDOIALA nu-mi mai justifică existenţa. Când ajung la această concluzie (procesul nu e unul mental, ci unul simţit, trăit), devin automat plin de viaţă, entuziast, îmi vine să cânt, să dansez, îl simt pe Dumnezeu aproape, şi, mai mult, încep să mă rog. Se întâmplă, însă, ca după un timp ÎNDOIALA să revină. Şi, în mod ciudat, cum spuneam, aceasta nu se mai propagă asupra existenţei mele, de parcă ar justifica-o, ci asupra a ceea ce simt, de parcă ceea ce simt este un artificiu, un act actoricesc, fără substanţă. Cu alte cuvinte, există un război la nivel aproape strict mental, căci în ceea ce fac în afara minţii mele nu mai transpare acest conflict decât rareori (cel puţin acum). Nu reuşesc să pun laolaltă faptele (spre exemplu faptul că mi-am pierdut interesul faţă de atâtea lucruri pe care le consider, pe drept cuvânt, păcătoase şi, prin urmare, nu le mai în-făptuiesc) cu ceea ce gândesc (îndoiala care există, aşa cum exista şi înainte, dar care şi ea se manifestă altfel, fiindcă nu mai poate fi justificată). Exemplul cu pomul neroditor merge foarte bine aici. TULPINA  a rămas (ÎNDOIALA). Crengile sterpe au fost eliminate şi, prin urmare, tulpina se vede nevoită să lucreze spre rodul adevărat (cu alte cuvinte ÎNDOIALA E BUNĂ, DAR TREBUIE DIRIJATĂ CĂTRE RODUL NOILOR CRENGI). Aşadar, am observat că trebuie să dau o mare atenţie locului în care sunt sudate crengile cele noi, roditoare. Şi acest loc constă în ceea ce mi-a schimbat complet perspectiva: BIBLIA drept cuvânt revelat al lui Dumnezeu. Ei bine, iată cum adevărata soluţie mi s-a impus singură: citirea Bibliei, dimineaţa, pe "stomacul gol", cum s-ar spune. Dacă în centrul intereselor mele ar fi crengile (faptele), acestea s-ar dezvolta prea mult în grosime, rupându-se în cele din urmă, iar dacă în centrul intereselor mele ar fi doar tulpina (îndoiala), acest proces ar duce la pierderea rodului, căci crengile ar deveni sterpe, din nou.  Biblia este în măsură să facă legătura între tulpină şi noile crengi, căci ea răspunde cel mai bine ÎNDOIELII, şi acest lucru va fi tradus fără doar şi poate în FAPTE roditoare.