Lavinia Branişte, „Escapada”, ed. Polirom, 2014
Mereu am fost de părere că în
proză, povestirea (de fapt, genul scurt, în general) este mai dificilă decât
romanul, nu prin munca pe care o reclamă (nici n-ar avea cum la acest capitol),
cât prin fineţea cu care trebuie executată. Dacă e să o luăm sistematic, o
primă problemă pe care o pune constă în a găsi şi prelua personajele, mereu
altele, din realitate (că e imediată sau nu), adaptându-le la perspectiva
auctorială, urmată de schimbarea continuă a registrului lingvistic, a lexicului
şi, totodată, a tonalităţii, în funcţie de ceea ce urmăreşte autorul să spună.
În al treilea rând, e necesară o anume flexibilitate în mânuirea procedeelor
narative, toate depinzând de chiar personajele în cauză şi de ceea ce se petrece
cu ele şi, în fine, în al patrulea rând, de ştiinţa (susţinută în mod evident
de inspiraţie şi talent) de a închide proza, de modul în care autorul a ştiut
să păstreze, de-a lungul scrierii, o armonie structurală, atingând cele trei
etape necesare oricărei narări (introducerea, climaxul şi sfârşitul) fără însă
a le nuanţa strident (formal-şcolăresc). Topirea tramei şi a personajului în
cercul închis al povestirii reclamă acea fineţe despre care am vorbit mai sus,
solicitantă şi ea, chiar dacă nu atât de complexă precum construirea unui roman
pe mai multe planuri. Din acest motiv, cred că autorii cu-adevărat capabili de
a scrie proză scurtă pot fi număraţi pe degete. Şi, iarăşi, din acest motiv,
cred că apariţiile editoriale în acest gen sunt pe cât de rare, pe atât de
preţioase.
Editura Polirom a afişat de la o
vreme, în politică sa editorială, o anume reţinere faţă de genul scurt. Tocmai
de aceea, „Escapada” Laviniei Branişte, apărută anul acesta, vine parcă să
infirme această reţinere, şi nu degeaba. Discutăm despre o carte echilibrată (am
în vedere aici numărul de povestiri) şi bine scrisă. M-am bucurat să găsesc pe
paginile ei o lume uşor recogniscibilă, actuală, pregnant feminină (cu
problemele aferente), lipsită de înţelepciunea moralistă, atât de frecventată
de amatorii genului. În cele mai multe cazuri (excepţie făcând „Planet Romeo”,
unde protagonistul este un homosexual), toate personajele sunt obişnuite (nicidecum
simple) şi cuminţi. Nici „Escapada”, în ciuda titlului incitant şi a unor
nereuşite iniţieri erotice, nu face excepţie.
Lavinia Branişte descrie într-un
stil realist, obiectiv, fără divagaţii sentimental-confesive, frânturi din
viaţa unor personaje majoritar tinere. Cel mai probabil experienţa proprie îi
foloseşte spre a schiţa fapte sau situaţii relevante pentru vârsta pe care o
are ea însăşi.
Un tânăr suplinitor, angajat
într-o şcoală privată, trebuie să se comporte impecabil şi, totodată, în răspăr
cu ceea ce, pedagogic, ştie că trebuie să facă. O studentă bucureşteancă îşi
vizitează mama, în Brăila, intenţionând să-şi întâlnească tatăl spre a-l
convinge să-şi lase într-o eprubetă o mostră de salivă; analiza ADN-ului
acestuia, plătită în dolari, în contul unei instituţii occidentale, avea să-i
spună dacă familia ei provine din Balcani sau de aiurea; nu va reuşi, din
pricina ruşinii: „Mi-e ruşine şi sunt vinovată că exist şi simt cum mă doare
fiecare oscior din craniu, sunt un craniu care trebuie purtat spre casă…” (pag.
25). O tânără se simte folosită sexual de unul dintre prietenii ei atunci când
acesta îi cere să-i facă sex oral; întrucât ea refuză, acesta ajunge să-i
reproşeze: „nu ştii să mănânci, nu ştii să faci sex, pe tine ce te bucură în viaţă?”;
concluzia la care ajunge fata este aceea că are de a face cu un individ mult
prea sensibil, care „avea nemulţumirile lui cosmice, de când era universul”
(pag. 37). Un individ îşi duce câinele pe plajă, în ziua Anului Nou. O femeie
în vârstă, niţel cam atentă cu propria avere, se trezeşte cu un tir în casă; de
fapt, importanţi sunt banii pentru înmormântare, ascunşi în camera al cărei zid
fusese dărâmat. O tânără care traduce filme pentru postul de televiziune AXN
Crime se simte violentată de vecini. Două surori sunt puse în situaţii dificile
atunci când tatăl lor este internat în spital; una dintre ele simte nevoia de a
plăti, ilegal, personalul spitalului. O tânără încearcă să se descurce în
Spania, o alta îşi calculează, zilnic, timpul, angajată fiind la una dintre
acele firme multinaţionale, unde totul se măsoară în bani şi bonuri de casă. O
tânără doreşte să scrie un articol despre turismul agrar, o alta duce, pe tren,
un pachet către un necunoscut; trenul ia foc. O tânără este doctorandă, o alta cere
ajutorul unui psiholog pentru a fi capabilă să-şi concedieze cea mai bună
prietenă. O tânără are probleme cu tălpile (se pare că e genetic), în timp ce o
alta nu ştie dacă să emigreze în Canada. Şi, în fine, o tânără se ataşează de
un căţel, căruia îi dă numele scriitorului pe care-l traduce: Ambroise Paré. Am
sărit peste două povestiri, cea cu homosexualul, şi o alta cu un individ masiv,
căruia prietena îi cere să-l bată pe… (nu contează).
Lavinia Branişte, aşa cum am
spus, scrie bine, atent, îngrijit. Ceea ce îi poate dăuna este stilul obiectiv,
sec, neutru, lipsit de acele sinuozităţi confesive atât de căutate în proza
feminină (a se scuza!), de duritatea căderilor psihologice (atât de personale,
la urma urmelor). Trama acestor relatări este, din păcate pentru mine (ca
simplu cititor), non-traumatică, lipsită de spectaculos, prea liniară. În altă
ordine de idei, flexibilitatea fondului auctorial, despre care am vorbit chiar
la început, în lexic şi în folosirea procedeelor stilistice, este ca inexistentă.
Pare că autoarea nu este capabilă să se desfolieze de trăirea proprie, de
experienţa proprie, de ego, spre a-şi personaliza, adecvat contextului,
personajele. Cam toate acţionează la fel, par să gândească la fel, într-un
previzibil derizoriu. Şi, încă: multe povestiri nu au sfârşit. Pe coperta a
patra, cineva (un comentator anonim) ne spune că finalul este „lăsat în voia
imaginaţiei cititorului”. Or, efectul unei proze scurte mizează tocmai pe a nu
lăsa finalul în voia cititorului. Măiestria creatorului de proză scurtă se
arată tocmai în capacitatea lui de a închide, inteligent, o astfel de proză. Altfel,
e ca şi cum ai reteza climaxul, cerând, apoi, cititorului, să şi-l imagineze.
Lavinia Branişte a scris o carte
bună, dacă e să o analizăm pictural, ca o colecţie de titulaturi şi fapte
statice adecvate momentului. În dinamica ei, însă, pare o carte deja învechită,
o carte dintr-o altă lume, scrisă pentru cititori care, precum unul dintre
personajele autoarei, sunt gata să ducă un pachet aiurea, fără să ceară nimic.
Iar cititorii de azi, din câte ştiu, cer întotdeauna ceva.
Articol apărut în revista Tribuna
